Monthly Archives: January 2014

Jan 31

Dar-ul de după dar

Posted on by

Dar-ul de după dar

În discursul despre starea națiunii din acest an, Barack Obama a spus-o și a spus-o bine: „când voi putea lua măsuri fără a urma calea legislativă pentru a îmbunătăți șansele familiilor americane, o voi face”. Această formulare, privind eludarea legislativului, rostită în fața Congresului SUA, n-a putut trece neobservată, căci republicanii l-au întâmpinat cu mare ostilitate, iar un congresman nu s-a sfiit să-l numească pe Obama „dictator socialist”. Desigur că urmează un mare DAR sau chiar mai multe ce „amorțesc” această exprimare publică nedemocratică, orice s-ar spune, nefericită. Așadar:

  • Știm cu toții că președinția SUA este o funcție specială, de șef al executivului, cu prerogative mai mari (uneori discreționare) decât ale unui prim-ministru obișnuit, să nu amintim aici decât celebrul drept de veto, care poate răsturna o lege votată de Congres
  • Apoi nu uităm că toți prim-miniștrii fac la fel, într-un mod sau altul, pe tăcute și uzând de toate pârghiile și portițele îngăduite de sistemul legislativ
  • De asemenea, în orice susținere publică de acest fel există o doză însemnată nu doar de politică, ci de populism și chiar de demagogie, că așa e în politică
  • Apoi nu uităm iarăși că suntem în cel mai puternic și mai dezvoltat stat cu democrația cea mai consolidată (dacă există așa ceva), așa încât nu trebuie să ne facem griji
  •  În sfârșit, pentru că președintele invoca acest uz neobișnuit pentru probleme importante ale țării, cum sunt reducerea inegalităților sociale și accelerarea creșterii economice, ar trebui, se subînțelege, să fim mai îngăduitori cu democrația.

Cu toate acestea, există un DAR (sau chiar mai multe) de după DAR, pornind chiar de la temelie:

  •  Cum și de ce să se vorbească despre ocolirea Parlamentului unui stat reprezentativ (chiar cel mai mare, cel mai puternic, cel mai democrat) într-un moment istoric sensibil când sunt puse în discuție, odată cu criza, rolul statului, principiile (legile) capitalismului și ale economiei de piață, virtuțile democrației?
  • Apoi de ce a trebuit spus răspicat, în gura mare, acest lucru în momentul de cea mai mare atenție și audiență ale președintelui, respectiv în discursul despre starea națiunii?
  • Cum a fost posibil ca această aserțiune discutabilă să fie făcută de primul președinte de culoare al SUA, susținut de Partidul Democrat, cu un sufragiu popular foarte larg și ales în două mandate succesive?
  • Cum s-a putut întâmpla acest lucru în SUA ce constituie (și se erijează în) model democratic universal ce-și permite să apostrofeze și să aducă la ordine pe cei care nu respectă principiile democratice?
  • În ce stat și care prim-ministru nu ar putea identifica două-trei probleme importante (și chiar reale) pentru țară unde să invoce renunțarea la birocrația politico-democratică pentru a rezolva eficient aceste probleme?

Și totuși!

În aceste zile, Ucraina vecină geme sub uriașele eforturi și sacrificii de a zămisli …democrația, iar cel care vorbește despre dreptul la determinare al poporului și despre sancțiuni împotriva statutului ucrainian este chiar Barack Obama.
Mai reținem câteva aspecte asemănătoare doar sub titlu de inventar acum. De exemplu, Germania nu-și ascunde de mult dreptul discreționar exercitat în cadrul UE, iar Uniunea în sine este un mecanism ciudat, în care deciziile importante, strategice aparțin unor tehnocrați „vizionari”, care nu se consultă cu nimeni, iar acestea sunt apoi justificate și „acoperite” prin instituții parlamentare și mega-parlamentare, ce le dau legitimitate sau nu șamd. Și aici avem DAR-uri și DAR-uri de după DAR-uri asupra cărora merită revenit.

Jan 30

De-ale lor și de-ale noastre

Posted on by

anm-a-emis-cod-rosu-de-ninsoare-si-viscol-pentru-buzau-vrancea-si-braila-18472245 După potolirea ecourilor tragediei din Apuseni (vorba ceea: „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”), țara e din nou ruptă în două. Și nu de una, ci de două tragedii, să zicem, una caldă și una rece. E adevărat, extrem de diferite între ele, atât de diferite încât n-ar trebuie alăturate niciodată, dar uite că se-ntâmplă. Tragedia „rece” e viscolul, vremea grea, omătul și frigul ce au dus nu doar la blocaje, izolări, înfometări sau demiteri, ci și, din nou, la pierderi de vieți omenești. Putem vorbi pănâ la infinit despre aceste lucruri, „geniul administrativ românesc” va bate mereu orice previziune meteo și orice măsuri de întâmpinare, iar așa cum stau lucrurile, e aproape imposibil să nu se întâmple ceva rău la orice adiere de vânt. Din acest punct de vedere, cu toții suntem de acord, consensul se strică din momentul în care unii trebuie să facă, iar alții trebuie să critice. Constatăm că rezultatul e același și atunci când rolurile se schimbă, asta pentru ca despărțitura să fie perfectă și perpetuă. Frigul a împărțit la propriu țara și pe regiuni, în sensul că urgia s-a abătut asupra sudului și estului, Ardealul fiind din nou ocrotit de Dumnezeu din acest punct de vedere.
Nu pot să spun sigur dacă se poate face o legătură directă între cele două „tragedii”, dar aș înclina să cred că da, într-un mod ce ține de PR-ul politic. Este în Biblie un cuvânt teribil de profund, mai ales pentru uzul intelectualilor, ce spune, citez aproximativ, „când ai prea multe gânduri, dă de lucru mâinilor tale”. Îmi îngădui, iertat să-mi fie, să parafrazez pe dos această vorbă în registrul comunicării politice, în sensul acesta: „când mâinile tale sunt prea slobode, împovărează-ți mintea cu gânduri cât mai grele”. Iar dacă nu poți, te ajutăm noi. Și așa am ajuns la cea de-a doua „tragedie națională”, ce vine de la un film sau două, anume Nymphomaniac I și II.
Vă mărturisesc că n-am văzut încă filmul cu pricina, dar, cum ar spune cineva, am auzit atâtea despre el, încât am ajuns să știu „despre ce e vorba”. Prin tot ce se spune și se scrie, se pune mare presiune pe spectator, a devenit aproape o „obligație intelectuală” să-l vezi, să-l comentezi, să te pronunți, așa încât, din spirit de contrazicere, o să încerc să-l văd când voi scăpa de această presiune, dacă va mai fi posibilă vizionarea. Nu-i așa?! Pentru că înțeleg că, printr-o hotărâre a CNC (Consiliul Național al Cinematografiei), partea a doua a filmului este interzisă la difuzare și vizionare în cinematografe pentru a proteja populația de imagini nepotrivite, de pornografie, cu alte cuvinte. Și așa începe nebunia! Pentru unii, a falsei pudibonderii, pentru alții a prostiei patentate, pentru unii, a marketing-ului pur, iar pentru alții, a manipulării crase. În ceea ce mă privește, deși decizia, fără doar și poate, aleatorie și absurdă, este pigmentată cu îngrediente din fiecare, merg pe ultima variantă, a manipulării, a provocării scandalului cu orice preț și a falsei dezbateri. Sunt toate premisele pentru asta, iar, pe de altă parte, subiectul este perfect, iar cei care au văzut filmul, înțeleg și mai bine asta. Căci tragedia numărul II trebuie să acopere tragedia numărul I, așa e „în tenis”, dacă nu e mai mare, scandalul trebuie să implice factorii de influență, mass-media, social media etc., iar dacă nu există, el trebuie inventat, cu dibăcie, dacă se poate. N-am să pot prezenta niciodată dovezi în acest sens, ci numai argumente sau convingeri, în cel mai rău caz. Rețeta manipulării nu e nouă și face parte din recuzita politică, ceea ce surprinde aici e contrastul enorm între cele două situații pe care, cu cinism, îl voi sublinia, căci e vorba de distanța de la suferința fizică, la plăcerea fizică, de la neputință trupească, la obsesia minții, de la lipsa de gândire, până la excesul ei, în sfârșit, de la lopata care smulge zăpada, la palma ce „incită” tastatura. Rezultatul este, ca întotdeauna, un joc cu sumă nulă. Și uite așa, fără să vrem, ne-am mai împărțit încă o dată în două: între cei trăiesc tragedia neorânduielii statului român și cei care se leapădă pe loc de ea, între cei care trag foloasele și cei care trag ponoasele, între cei care vor să vadă filmul și cei care vor să fie interzis etc. Important e ca, de fiecare dată, să apară niște „ai noștri” și niște „ai lor”, cât mai mulți și cât mai mărunți. Însă, dacă te gândești bine, nu e deloc limpede cine sunt „ai noștri” și de ce, cine sunt „ai lor” și de ce.

Jan 26

Crimă cu premeditare în tenis

Posted on by

descărcare

Rafael Nadal nu e un sportiv, ci un soldat trimis în război pe fronturile tenisului, iar întâmplările ediției din acest an a Ausopen n-a făcut decât să-mi întărească această convingere. E mai mult decât o chestiune de gust, e altceva decât un răspuns la întrebarea „Federer sau Nadal” sau, mai nou, „Nadal sau Djokovici”. Am trecut de această fază și am ieșit din această schemă care animă tribunele, polarizează publicul și mărește audiența, nu doar în tenis, ci în toate sporturile. În tolba cu argumente, din ediția 2014 a Australian Open, am reținut două episoade, care nu sunt neapărat noi și surprinzătoare, ci doar convingătoare.
Marele Slam australian din această iarnă debuta sub semnul câtorva întrebări: va reuși Djokovici să-și continue seria căștigătoare la Melbourne, va fi capabil Nadal să lege victoriile doi ani consecutivi, va continua declinul lui Federer sau e cineva, dinafara lui „Big four”, atât de puternic să câștige un Mare Slam? Toate aceste mize s-au jucat la cote înalte, au constituit atracția principală a turneului și au oferit răspunsuri surpriză în toate cele patru situații. Djokovici, care defila spre al patrulea titlu, a fost bătut de Wawrinka, ce a devenit revelația absolută a turneului; Nadal a fost trădat în finală de propriile arme; Federer a reînviat, în ciuda pronosticurilor, făcând semifinală și fiind din nou eliminat de Nadal; iar întrecerea a fost câștigată în premieră de elvețianul Stanislas Wawrinka. Tot aici s-au produs și cele două episoade incriminate.
Primul este semifinala Federer-Nadal, un meci căruia eu îi spun crimă cu premeditare – ediție nouă. Istoria întâlnirilor celor doi e plină de evenimente și semnificații. Timp de aproape zece ani, Roger Federer a fost rege încoronat al tenisului de câmp, câștigând tot ce se putea, bătând aproape toate recordurile și rescriind istoria acestui sport. Campionul uimea prin echilibrul și naturalețea din teren, cu armonia ce emana din toate gesturile sale, sportive și umane, prin invincibilitatea sa, aproape absolută. Federer este un compus unic, alcătuit din talent nativ, măiestrie excepțională, susținute perfect de un fizic și de o motivație adecvate. Devenea tot mai limpede, pentru lumea tenisului mondial și pentru industria de profil, încă dinaintea ajungerii la apogeu, că elvețianul nu va putea fi degrabă detronat. Existau, în opinia mea, doar două căi pentru a-l învinge pe Federer: să apară unul ca el, dar mai talentat, mai echilibrat, mai puternic etc., ceea ce era practic imposibil pe termen scurt, sau să apară unul care să facă altceva, altcumva, destul de puțin probabil și asta la acest nivel. Așa s-a născut cea de-a treia cale: să se creeze un anti-Federer, un jucător format și crescut să distrugă jocul său, practicând un tenis, gândit în laborator, care să anihileze, să inhibe, să absoarbă evoluția firească a elvețianului. Așa a apărut Rafael Nadal, un copil sincer, tenace, ambițios, care din dreptaci a fost făcut stângaci și căruia, de la vârsta de 15 ani, i s-a turnat în ureche, în oase și în lovituri, că trebuie să-l învingă pe Federer. Eu cred că a fost vorba despre o instrucție de tip militar, aplicată unui băiat învățat să „ucidă” un advesar cu un profil bine definit. Așa a apărut superman-ul pregătirii fizice, așa s-au născut „loviturile mega-răsucite”, ce împușcă mingea, așa a apărut jocul „smucit”, „scremut”, „forțat”, „violat”, așa și-a făcut apariția în teren „omul de oțel”, care trebuia să trimită „gloanțele” la infinit pe reverul cu o mână a lui Federer. Din tenisul joc, s-a ajuns, e adevărat, pentru glorie și pentru mulți bani, la tenisul „desant” sau cel „obsesie”, la tenisul „pe moarte și pe viață”. La tenisul crimă cu premeditare cu acte în regulă. Operațiunea a reușit, iar toate celelalte victorii obținute sunt bonusuri, luate însă cu mari sacrificii, fizice și morale, și cu lipsa aceluiași control. Pentru că din Nadal, oricât s-ar fi vrut, nu putea fi făcut un anti-Djokovici, sau un anti-altcineva, cu aceeași eficiență. Aici am ajuns, Nadal reușește, în continuare, să „omoare” jocul lui Federer, fără să atingă vital omul Federer, dar sacrificiile „instrucției” sale sunt tot mai vizibile.
A doua întâmplare, deși diferită, e din aceeași categorie. În finala cu Wawrinka, Nadal s-a purtat, din nou, ca un soldat în misiune, nu ca un sportiv. E aproape incredibil cum omul dinafara terenului, onest și sincer, se transfigurează în „pușcaș marin”, încălcând regulile luptei și ale fair-play-ului. Pentru că asta a făcut Nadal în finală, în opinia mea, a simulat parțial accidentarea, simțind că pierde, pentru a-l scoate din ritm și a-l deruta pe adversarul său. În parte a reușit. Merg mai departe, la retragerea lui din 2012, din cauza accidentării, și la alte incidente, mai mult sau mai puțin grave. Toate sunt gesturile unui combatant, aflat pe frontul gloriei și al banilor, ce sacrifică totul pentru victorie,. E permis, dar nu-i corect. Și mai ales, duce tenisul într-o direcție greșită, străină de originea și de spiritul său.

Jan 24

Nevoia de „accidente” în România

Posted on by

O să-i rog din suflet să mă ierte pe toți cei care, în vreun fel sau altul, au avut de suferit în urma unui accident, oricare și oricând a fost el. Cu atât mai mult, rămân dator celor ce au avut de suferit în urma prăbușirii avionului din Apuseni. Cine își dorește așa ceva? În fond, nu despre suferințele umane e vorba aici, ci despre „accidente” ale funcționării statului român și ale relațiilor dintre cetățenii lui. E absolut anormală afirmația din titlu, dar e cea mai potrivită pentru a arăta, dramatic și tragic, puternica anormalitate ce domnește în România.
„Accidentul” în funcționarea statului, aidoma unei catastrofe, asemenea unei furtuni iscate din senin, fără premeditare și fără răgaz, dă peste cap întreaga rânduială, trage perdeaua de pe slăbiciunea și ticăloșia omenească, lăsând „în fundul gol”, adică arătând așa cum este, societatea românească, cu bune, dar mai ales cu rele. Accidentele de acest fel sunt un fel de turnesol ce arată, la zi, starea „chimică” a societății. O stare de aciditate ajunsă la extrem ce topește orice formă de normalitate, dezarticulează funcționarea instituțională, separă orice formă de coeziune între stat și cetățenii lui. De ce sunt bune „accidentele”? Pentru că, în lipsa lor, nu suntem în stare de nici cel mai mic progres, nu vrem să vedem nimic din ceea ce nu ne convine, ne complacem în „mlaștina” interesului personal minor, ce înseamnă „învârteală”, interese diverse, bani, funcții, căpătuială. Mai mereu, trebuie să moară cineva, trebuie să se producă o bubuitură, un trăznet sau o catastrofă pentru ca ceva să se schimbe într-un sistem, oricare ar fi el: politic, juridic, afaceri, sănătate, educație etc. Nimic de la sine nu produce corpusul social, nici germenii creșterii sănătoase, nici anticorpi împotriva bolilor ce macină „organele” acestui corp. ”Accidentele”, dincolo de efectele lor directe, adică suferință și deznădejde, sunt mici demaraje, mici oaze de normalitate. Din păcate, niciodată suficiente, niciodată duse până la capăt.
Prăbușirea avionului din Apuseni este o asemenea „scuturătură”, ce a făcut să cadă câteva pături groase de „ceață”, nu toate și poate nu cele mai dese. De exemplu, a căzut steaua de pe fruntea „reginei” Romatsa, compania strategică ce asigură securitatea zborurilor, cea care invocă cei mai buni specialiști și cei mai bine plătiți din câți există. Bănuiesc că din neglijență, prostie sau infatuare n-au băgat în seamă „un biciclist” al aerului, care circula neatent pe magistralele comodității și incompetenței lor. Cade steaua și de pe capul eterat al STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), care, nu se înțelege bine încă, n-a putut, n-a știut sau n-a vrut să facă ceva. Nici SMURD-ul, cel mult lăudat, nu merită nicio vorbă bună, n-au ieșit cu nimic deasupra nivelului organizatoric și de reacție al întregii „șandramale”, un carusel ce are în frunte diverse capete politice, loc unde a domnit haosul, hazardul, improvizația, norocul. Nu excludem, sub nicio formă, alte capete încoronate, care aveau capacitatea și competența să intervină, din alte structuri ale Ministerului de Interne, SRI și altele.
Printre aceste straturi groase de ceață mâloasă și puturoasă, s-a făcut o binevenită lumină dinspre partea activității nonguvernamentale, căci cele mai active și eficiente structuri organizate implicate în operațiunile de salvare au fost salvamontișii și pasionații de „off-road”. Aceștia, doar pentru că știau și puteau, fără să fie chemați și fără să fie plătiți, din spirit civic nenegociat în niciun fel, s-au pus la drum și s-au expus pericolelor. Au vrut să facă ceva într-o situație limită, pe cont propriu și fără să ceară răsplată. În vârful acestei piramide răsturnate a neputințelor se află omul simplu, „talpa țării”, de la care, uităm mereu, încep și se termină toate. O mână de oameni simpli, feriți în cătunele lor de otrava civilizației, ne aduc aminte de lucrurile simple și elementare: nădejdea, solidaritatea umană, curajul, credința în fapta bună ce nu așteaptă răsplată. Plecați la „război cu palmele goale”, moții au salvat onoarea unei nații sau, dacă vreți, ne-au făcut de rușine pe noi toți într-un mod meritat.
”Accidentul” a făcut bine și presei, coclită în navigare pe internet și în evenimente de circumstanță, care și-a dezmorțit oasele pe coclaurile necunoscute ale vieții celei reale din România. Chiar dacă s-au făcut multe erori de informare sau de interpretare, chiar dacă zgura citadină a urcat uneori până în vârful muntelui, printre valuri nesfârșite de știri răzbătea pulsul real al unor evenimente neobișnuite, uluitor de grave și uimitor de nefirești. Sau de nobile. Sau de frumoase. Preț de câteva zile, presa și-a recâștigat statutul firesc și, sunt convins, audiența meritată. Încă o dată, e cinic și nefiresc să ne dorim mai multe „accidente”, dar fără ele nu se poate, nu știm și nu vrem altfel.
Așadar, nu va trece mult și vom fi martorii unei noi „catastrofe”, ce va fi una feroviară. Atenție „ceferiști”. Am „informații” în acest sens!

Jan 21

„I-am tălălit”

Posted on by

avion-prabusit-300x225
Foto:stiridecluj.ro

Între declarații de miniștrii, secretari de stat, importanți directori și alți responsabili oficiali implicați în accidentul aviatic de la Beliș, deocamdată, mărturia emoționantă a unui singur om face lumină în privința operațiunilor de căutare și salvare. „I-am tălălit”, a spus primul sosit la locul prăbușirii aparatului, un pădurar localnic, al cărui nume a rămas undeva în anonimat. Pentru cei nefamiliarizați cu vorbele din munții Apuseni, „a tălăli” înseamnă aici „a nimeri” și asta este, la acest moment, prima concluzie ce se poate trage din acest incident cu sfârșit tragic neașteptat. Așadar, nu sofisticatul sistemul de semnalizare aviatic, nu ultrainvocatele sisteme de localizare GPS, nu misterioasele sisteme de localizare ale STS, nici miraculoasa metodă de triangulare, nu, niciuna din acestea n-a folosit la ceva, ci căutarea în orb, la „tălălit”, a unor țărani a salvat cinci din cele șapte vieți implicate în prăbușirea avionului. Deși expresia este românească (cu etimologie neprecizată), „tălălit” sună ca într-o limbă africană, cam așa cum a fost și căutarea supraviețuitorilor. La modul genuin, sincer și emoționant, până n-au fost „prelucrați” ce e bine să zică, căutătorii spun că au primit trei coordonate, toate greșite, că au folosit câini, că s-au folosit de zgomote puternice, urlete, bătăi și focuri de armă, încercând că comunice cu supraviețuitorii. Un salvamontist de la fața locului spunea că nu mai poate înțelege nimic din cauza urletelor căutătorilor, care se încurcau unii pe alții. Un „off-road-ist” povestea că, mult după găsirea răniților, colegi de-ai lor încă hălăduiau bezmetic prin munți, neștiind ce se întâmplă. Toți voluntarii au vrut să facă ceva, oamenii s-au implicat, au contribuit fiecare cu ceva, lipsind însă tocmai acel element esențial, adică ceea ce înseamnă informație, calificare, ordine, coordonare, comandă, eficiență. Cap limpede.
Binențeles că e preamatur a vorbi despre vinovăție și vinovați, despre cauze și circumstanțe, despre soartă și despre ce s-ar fi putut face mai mult. Toate detaliile despre cele întâmplate în munți urmează a fi descoperite și aflate sau urmează a fi ascunse, din diverse interese „strategice”. E foarte posibil ca unele din aceste detalii să nu le aflăm niciodată. N-ar fi prima dată și nu se va face „gaură în cer”. Am însă o altă nădejde că măcar o parte din miturile zilelor noastre se vor prăbuși sau vor căpăta alte valențe. E vorba întâi despre mitul dotării și competenței STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), celebrii paznici ai eterului și ai „firelor”, reale și virtuale, cărora pare a nu le scăpa nimic, cu excepția esențialului. Va trebui ca cineva, într-un mod oarecare, să lămurească, tehnic, ce știu, ce pot, ce vor să facă pentru siguranța cetățenilor României. Apoi este mitul atotputerniciei SRI, acești maeștri ai interceptărilor de toate felurile, stăpâni ai inelelor” și celulelor comunicaționale. Tăcerea nu le folosește în aceste situații emoționale, de criză: ori nu pot și atunci asta e, opinia publică le va reconsidera puterea și competența, ori pot, dar au intervenit alte elemente, ce trebuie explicate. Mai este apoi mitul disciplinei din aviație, al comunicării și semnalizării perfecte, care vor suporta și ele, probabil, niște amendamente.
Însă ne-am obișnuit. În România, nimic nu se mișcă în direcția bună în condiții de normalitate, vezi în sănătate, în învățământ etc. Așadar, criza, accidentul, aberația și anormalul trebuie să fie starea de normalitate pentru ca în țara noastră să se întâmple ceva bun. Pentru asta trebuie să se întâmple ceva rău înainte.

Jan 20

Eternitatea campionilor: Roger Federer și Ronnie O’Sullivan

Posted on by

article-2320219-19A6452F000005DC-220_634x459

Roger Federer sau Ronnie O’Sullivan? O asociere care ar putea mira chiar pe amatorii de sport. Și totuși! O fericită coincidență face ca, în aceste zile, să se suprapună în calendarul internațional două competiții majore, e adevărat, foarte diferite, din toate punctele de vedere: Australian Open 2014, la tenis de câmp, și Masters-ul londonez, la snooker. Dincolo de spectacol și rezultate, de performanțe și statistici, mi-a plăcut să privesc aceste competiții televizate prin prisma a doi dintre protagoniștii, aproape eternizați, ai acestora, multipli campioni Roger Federer și Ronnie O’Sullivan. Amândoi sunt plini de trofee și recorduri, amândoi se află în partea de final a carierei, ambii au schimbat soarta și istoria sportului pe care îl practică. Indiferent de rezultatul de moment sau de forma sportivă, amândoi umplu arenele și sporesc la maximum audiențele, în oricare parte a lumii s-ar afla. Se știe că sunt foarte iubiți, adulați și idolatrizați de către fani, temuți și respectați de adversari. Mereu se vorbește despre ei ca despre niște talente uriașe, ba uneori, ca de niște genii ale sportului și modele mai degrabă de admirat, decât posibil de urmat. Ce stârnește admirația iubitorilor de sport și uimirea adversarilor e uluitoarea naturalețe cu care se manifestă în arena sportivă, obținând performanțe pe care alții nu le pot visa după străduințe și eforturi de-o viață. Evoluția, afirmarea și apogeul oferă pilde puternice pentru orice sportiv, trecerea dincolo de zenitul carierei oferă mai mari profunzimi legate de sport și de viață.

865944790

Spectacolele jucate cu atâta naturalețe de cei doi au creat admirația lumii întregi, generând un public fidel, numeros, pretențios și, de la un punct încolo, devorator. În fața unui asemenea public, care, în schimbul atașamentului său, era capabil să ceară orice, e mai greu de rezistat decât în fața celor mai puternici adversari din arenă. A simțit-o și Federer, a trăit-o pe pielea lui și O’Sullivan, chiar dacă au avut experiențe diferite. Elvețianul, după o carieră în care a doborât aproape recordurile din tenis, a avut un 2013 cel mai dificil an, probabil, din carieră, câștigând un singur turneu și căzând pe locul 7 în clasamentul ATP. Parcă se adunaseră toate, și vârsta (32 de ani), și o accidentare la spate, și oboseala și uzura fizică, și microbul lipsei de motivație (sportivă, financiară), timpul de antrenament, împărțit acum cu cel dedicat familiei (soției și celor două gemene). Unii au început să-i ceară retragerea, în glorie încă. Dar Federer rămâne același chiar atunci când pierde: sincer, rațional, deschis, cinstit cu sine și cu sportul, un spirit echilibrat și frumos în tot ceea ce face. În ciuda părerii unor specialiști, el se simte încă competitiv și se vede câștigând turnee și poate chiar de mare șlem. De aceea, ca un mare luptător, din respect pentru public, pentru sport și pentru sine, a început să schimbe: racheta, antrenorul, turneele, stilul de joc și cine știe ce urmează. Un om care se schimbă, rămânând, paradoxal, același. A mărturisit cândva că va rămâne în teren până cele două fetițe ale sale vor fi atât de mari încât să înțeleagă cine a fost, cine este și ce face tatăl lor pe terenul de tenis.
Pentru Ronnie lucrurile sunt și mai dramatice. El era cel mai talentat jucător din istoria snoooker-ului, cel mai competitiv, cel mai iubit și cel mai promițător, condamnat să invingă tot timpul, cu toți adversarii, în toate competițiile. La acestea, s-au adăugat câteva probleme personale (familiale) extrem de serioase. La o asemenea tensiune enormă, venită din partea publicului și a comunității sportive, O’Sullivan a făcut față în felul propriu, ajutat și de un psiholog terapeut. După ce îți anunțase în repetate rânduri retragerea, fără să fie crezut, în urmă cu doi ani chiar a făcut-o, imediat după câștigarea celui de-al patrulea titlu mondial. Motivul explicit a fost timpul dedicat familiei, mai ales copiilor săi, deveniți și ei parte a snooker-ului mondial. Însă nici aceste motive, chiar convingătoare, nici calendarul competițional supraîncărcat, nici altceva, nu acoperă celălalt motiv și anume incapacitatea/neputința lui Ronnie de a răspunde așteptărilor tuturor (public, organizatori de turnee, fani fanatici, competitori etc.) de a câștiga meciuri cum și când vor aceștia. Supereroul Ronnie s-a vrut și s-a dovedit a fi și el om. Scăpat de această insuportabilă povară, Ronnie iese din când în când, în ritmul simțit și dorit de el, și mai câștigă câte un campionat mondial (2012, 2013), câte un turneu important, sub pretext că vrea să facă rost de bani pentru copii lui. Ultima ispravă s-a produs duminică seară la Alexandra Palace din Londra. E modul ales de el de a fi și a rămâne campion.
Ronnie O’Sullivan a câștigat Masters-ul londonez. S-a întâmplat. Roger Federer, probabil, nu va câștiga Australian Open. E foarte posibil. Însă nici victoria și nici înfrângerea nu sunt capabile să le atingă nici măreția, nici eternitatea.

Jan 18

Suprajurnalismul

Posted on by

N-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Radu Banciu, cum n-aș fi scris niciodată despre personaje de genul Mircea Badea. Nu e vorba de altceva, ci este o chestie de gust. N-aș fi scris nici acum dacă Radu Banciu nu se apuca să vorbească, într-un mod care îl descalifică ca om, ca român și ca jurnalist, despre moldoveni. Pentru că s-a atins o limită. Se spune că doar prostia e nelimitată, că proștii au limitele lor. Așa e. Iată ce spune jurnalistul Radu Banciu despre românii din Republica Moldova într-un eseu televizat ce se dorea a fi, probabil, memorabil, de pus nepoților și strănepoților:
„Asta este Moldova. Un ţăran sau un ţigan, după cum vreţi, care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. (…) Niște incompetenți ăia, niște lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca borfașul care a zis, mă, dă și mie niște țigări. Nu-ți dau, mă! Mai dă-mi, mă, niște bani de pâine! Nu își dau că îi bei! Ăștia sunt moldovenii. (…) Am explicat şi cu toţi nătărăii ăia care veneau studenţi din Republica Moldova, unu’ nu reuşea să treacă clasa, da? Zeci erau, bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!”.
Acestea fiind spuse (public, pe un post TV), cred că e mai folositor, decât a interpreta istoria trecută și recentă a României, să privim nițel în istoria personajului care declamă aceste lucruri de ocară. Pe Radu Banciu îl știu mai ales din lungile tururi cicliste de pe Eurosport din perioada anilor 2000. Era și atunci colțos, gălăgios, exagerat și nonconformist în tot ce spunea, numai că acolo era vorba despre Richard Virenque, Marco Pantani, Jan Ullrich sau Lance Armstrong și nu conta prea mult. Dar, mai ales, îl avea alături, în cabina de comentator, pe Radu Naum care, mai mereu, cu inteligență și umor, acoperea „craterele” făcute de Banciu și asperitățile lăsate de acesta la tot pasul. Împreună, alcătuiau un cuplu, căruia eu i-am spus „înțeleptul și nebunul”, ce, după un timp de acomodare, putea deveni simpatic, dacă nu agreabil. Mai târziu, tot în zona sportului, Banciu a încercat, tot în cuplu, un talk show la sport.ro, o emisune de „bășcău” și „miștocăreală, în stil propriu. Deși n-a fost singur în studio, având drept „tampon” pe Mihai Mironică, emisiunea n-a ținut mult, cum s-a auzit, din lipsă de „subiecți”, prea puțin dispuși să suporte „ironiile” lui Banciu. Din această perioadă datează o realizare memorabilă a jurnalistului, respectiv, imitarea, aproape perfectă, a vocii lui Mircea Lucescu. Ar fi putut persevera. Înainte de a deveni supervedetă de televiziune, a mai făcut o încercare efemeră, refăcând fostul duet de succes cu Radu Naum, un talk show la TVR, mi se pare. Dar era tot mai limpede că nu echilibrul, de care nu era capabil, îl va consacra, ci chiar lipsa lui. Așa a ajuns singur într-un studio de televiziune, fără să-l tragă cineva de mânecă, și cu un model de atins și de bătut: Mircea Badea. Un Mircea Badea identic „ca formă”, „pe invers” ca și conținut. Asemenea omologului său, Banciu a avut toate condițiile, și cele politice, și cele de atmosferă socială, și cele de CNA, să se dezvolte liber și nestingherit ca showman. Și a făcut-o, așa cum poate să o facă oricine într-o țară cu o presă liberă. Problema nu e de natură principială, ci una individuală, ce ține de limite, acele granițe greu de deslușit, ce despart nesimțirea de bunul simț, măsura de lipsa ei, omul obișnuit de supraom. Exercițiul unor astfel de emisiuni (de gen „În gura presei”, „Lumea lui Banciu” și altele) au generat ceea ce eu numesc suprajurnalismul. Suprajurnalistul nu transmite informații, asta e prea puțin, insignifiant, conjunctural și partizan. Suprajurnalistul nu transmite nici opinii, asta e ceva prea îngust, lipitură, cârpeală, alibi. Nu. Suprajurnalistul transmite adevăruri pure, sentințe ultime, decizii definitive și irevocabile. El are întotdeauna ultimul cuvânt, după ce jurnaliștii obișnuiți și-au dat măsura a tot ce pot. Vorba poetului, „într-o lume relativă…”, e nevoie de repere. Suprajurnaliștii se autoinstituie drept repere, apoi invocă autoritatea în materie, apoi revendică dreptul de a se pronunța în orice, de la „ce-a fost mai întâi: oul sau găina”, până la „deplasarea spre roșu a universului”.
Aici intervine chestiunea audienței. Sigur că ei sunt urmăriți, se știe, extremele atrag, crează pasiuni și dezechilibru, generează atragere sau respingere, vehemență și exces. Publicul de televiziune vânează show-ul de acest fel, atras de formă și „sminteală”, de propriile pasiuni și obsesii. La televizor, siguranța de sine convinge și orice prostie zisă cu emfază și morgă face impresie. Audiența însă transformă totul în „inteligență pură” și conferă certificate de putere și de competență în toate și în orice. Numai astfel, Mircea Badea a devenit „invincibil”, din toate punctele de vedere, numai astfel, Radu Banciu a devenit un fel de „supraromân”. Probabil unicul. Numai astfel e posibil să spună ce-a spus despre oameni pe care nu-i cunoaște.

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Posted on by

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.

Jan 07

Cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII

Posted on by

Un fost premier al României, Adrian Năstase, a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. E a doua condamnare și, de data aceasta, nu șocul e mai mare, ci pedeapsa. În fine, lucru nu-i lipsit de importanță, căci ecourile și reacțiile sunt ample și, aș îndrăzni să spun, rău prevestitoare pentru noi toți. Până la a vedea cum (nu mai e mult de așteptat), să sesizăm, din partea societății românești, același tip de reacție, specific ultimului deceniu: în presă, pe forumuri și rețele, la serviciu, pe stradă, la stadion și oriunde, când e vorba despre ceva mare, inutil și gălăgios, țara se rupe fix în două și jumătate. În principiu, acestea sunt cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII (ca să mă exprim caragialesc), numindu-i pe aceștia din urmă pe cei înșelați, nemulțumiți, dezamăgiți, blazați. Moflujii n-au atins nivelul de categorie întreagă pentru că, în esență, ei nu contează, nu știu nimic, nu cer nimic, nu se implică și nu votează. Să-i lăsăm, deocamdată, în pace, așteptându-i să se trezească, deoarece, totuși, ei sunt cei mai multi și mai importanți. În cazul de față, condamnarea lui Năstase, vom vorbi despre cele două categorii întregi și care sunt următoarele:
1. Exaltații: la această oră, ei chiuie de bucurie, cu pumnul strâns ridicat deasupra capului. Pentru ei, acesta a fost pasul decisiv și fundamental pe care România l-a făcut spre… ceva. Condamnarea fostului premier reprezintă, mega-simbolic, răpunerea hidrei cu o mie de capete ce a ținut țărișoara înlănțuită timp de decenii. Inamicul, aproape personal, a fost zdrobit și totul seamănă cu o victorie, aproape la fel de personală, dătătoare de speranță… Pentru o asemenea finalitate, ei sunt capabili să accepte orice tip de sacrificiu, orice tip de compromis, orice tip de înțelegere și de acceptare.
2. Plângăcioșii: ei ar fi capabili să jure, cu mâna pe Biblie, că Năstase e nevinovat, că nu trebuie, sub nicio formă, condamnat, că totul e o mascaradă politică orchestrată, de la un capăt la altul, de inamici, personali și nepersonali. Și ei transformă miza pentru soarta unui om, în miză fundamentală pentru o țară și văd un martiraj acolo unde se pune problema, simplă, a unei răspunderi personale pentru niște fapte ce nu sunt, e adevărat, nici singulare, nici întâmplătoare și, culmea, nici cele mai grave. Pentru salvare, pentru îndreptarea erorii, ei ar accepta, de asemenea, orice formulă, de la compromisul (grav) de stat, până la cel (jalnic) uman.
Concluzii
N-am pomenit nimic de justiție. Deloc întâmplător, deoarece justițiabililor, fiind și ei români, li se aplică temeinic împărțeala de mai sus. Fiecăruia după numele său.
Stați calmi, n-au dreptate nici cei PRO, nici cei CONTRA (pe cuvânt și pe argumente).
Dreptate au MOFLUJII, doar că ei nu știu de ce și, deocamdată, nici nu-i interesează.