Monthly Archives: February 2014

Feb 27

Țara în care adevărul nu există

Posted on by

Antena3       images

 

Televiziunile de știri din România au un comportament de tip autist, pentru care stimulii jurnalistici normali nu mai există. Ele nu sunt îndreptate cu fața spre publicul lor, ci stau închinate în fața celor pe care îi slugăresc. Apoi, cele mai multe din informațiile transmise nu se raportează la oameni și, uneori, nici la realitate, ci par citite de pe un prompter străin, scris de altcineva cu o zi, o săptămână sau o lună înainte. Evenimentele focalizate nu par desprinse din actualitate, ci luate cu grijă din agenda soioasă a unui politician grobian, lipsit de imaginație. Personajele care animă aceste studiouri, deși figuri cunoscute, par niște roboți setați, care, din când în când, mai schimbă decorul și programele între ei. Pentru televiziunile de știri, la modul paradoxal, țara se reduce la capitală și la câteva palate, iar cetățenii ei sunt în număr de trei: Băsescu, Ponta, Antonescu. Problemele  societății, dezbătute zi de zi, lună de lună, an de an, sunt și ele doar câteva: Băsescu este bun sau rău, Ponta este bun sau rău, Antonescu este bun sau rău, în dozaje diferite, în funcție de banii și de influența de care fiecare dispune în aceste „agenții de publicitate”. Chestiuni legate de economie, sănătate, învățământ, cultură, nivel de trai, viață socială, sărăcie, dezvoltare, strategie națională și altele sunt secundare, fiind fie ocolite, fie apărând ca piese atașate la dosarul „problemelor principale”, mai sus menționate. Pentru televiziunile de știri nu există, cu adevărat, o agendă externă de evenimente și priorități, cum nu există o agendă internă. Știri internaționale pentru aceste „birouri de marketing politic” sunt atunci când unul din personajele cultivate de ele se întâlnește cu vreun om important sau reușește să „fure” o poză cu acesta. Iată un exemplu de inconștiență și iresponsabilitate: toate televiziunile, site-urile și ziarele din Europa și din lume deschideau cu noutăți din Ucraina, aflată în pragul unui război (nu e sigur de care), doar la noi, țară de graniță, s-au dat douăzeci de „breaking news”, în câteva ore, cu revelațiile, reale și închipuite, ale lui Tăriceanu. Dezmățul jurnalistic etalat în aceste zile, prilejuit de ruperea USL, a atins cote nemaiîntâlnite, dar și pagube de imagine imposibil de recuperat.

Un inventar sumar ne arată că în România există cel puțin șase televiziuni de știri importante (TVR News, Antena 3, Realitatea TV, România TV, B1 TV și Digi 24). Eu nu cunosc o țară, având caracteristicile noastre, cu atât de multe canale de știri. Mi-aduc aminte că în SUA există trei mari asemenea posturi, care deservesc o țară întreagă. Și, de fapt, la ce ar putea servi atât de multe la noi, decât la slujirea intereselor partidelor, persoanelor, unor jocuri partizane, fie politice, financiare, grupuri de presiune. Nicidecum la mai buna informare a publicului. Îi admir și invidiez pe cei care spun că au reușit să scape de televizor sau să-l țină închis de ani de zile. Personal, prin natura ocupației, dar și din dependență mărturisită, nu am reușit asta și încerc să fiu măcar prizonierul critic al televiziunii. De aceea, pot evalua și constata acest bilanț sumbru. Dintre toate aceste canale, Digi24, din trustul cu același nume, pretinde poziția cea mai neutră, deși și el are un trecut de partizanat pro Băsescu ce a lăsat urme. Cu toate acestea, din câte se știe, a fost și cel mai puțin urmărit, obiectivitatea ca valoare jurnalistică neavând preț la un public puternic polarizat și biciuit întruna cu informații dirijate. O figură de neutralitate face și TVR News, un post public de știri, înființat și reinființat după pofta celor de la putere. Sigur că acesta ar trebui să fie etalonul în materie de știri ca și canal public și, într-o oarecare măsură, chiar este.  Asta până când cei de la putere reușesc, și reușesc, să-l subordoneze și să-i distrugă audiența. Antena 3, din trustul lui Dan Voiculescu, deocamdată cel mai urmărit și mai vehement, a fost constant anti Băsescu și oscilant pro Antonescu și Ponta, pentru a se fixa acum definitiv în favoarea actualului premier. Realitatea TV își caută insistent o nouă identitate, după multiple schimbări de direcție și de patroni. Sub o slab jucată neutralitate, postul se poziționează mai nou pro Antonescu și anti Ponta, dar nu întoarce spatele lui Băsescu și grupării sale. România TV, a parlamentarului PSD și milionarului Sebastian Ghiță, într-un registru de semi-tabloid, ignorând toate standardele jurnalitice, are o poziție ferm și constant pro Ponta și, deopotrivă, anti Antonescu și Băsescu. B1TV a fost, de la crearea sa ca și canal de știri, favorabil pe față președintelui și critic al USL. Mai nou, păstrându-și aversiunea față de premier și partizanatul față de președinte, postul cochetează cu Antonescu de la ruperea USL. Așadar, fără dubii, ale publicului și ale CNA, avem un scor: Ponta -2, Băsescu-1,25, Antonescu-0,75.

Dar acestea sunt lucruri știute. Uimitor este cum fiecare dintre aceste canale vorbesc despre Românii   complet diferite. Nici punerea lor în complementaritate sau concurență, nici măcar media aritmetică sau medierea între aceste imagini de laborator nu dau un întreg inteligibil. De aici am tras concluzia că în țara noastră, văzută așa, adevărul nu este posibil, deci el nu există. Și nu este o țară de basm, ci România reală.

Rătăcirea aceasta tulbure a televiziunilor de știri poate fi o bună șansă pentru ziare și site-uri de știri, nici atât de bete, nici atât de slugarnice, de a se reabilita și a reface onoarea „nereperată” a presei autohtone.

Feb 24

File din antologia prostiei politice românești

Posted on by

ponta-antonescu-basescu1

„Eterna și fascinanta” politică românească e un izvor nesecat de „perle” demne de-a fi introduse în antologia prostiei. Bunăoară, vestitul „pact de coabitare”, dintre președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta din 2013, s-a transformat într-o nefăcută, în raport cu care paradoxul e un „mic copil”, logica, în proces de divorț, iar rațiunea este cuplată cu polii inversați. Să ne aducem aminte. Pactul în cauză, semnat după alegerile din 2012, câștigate categoric de USL în dauna grupării politice din jurul președintelui, s-a făcut la cererea lui Traian Băsescu. Motivele înțelegerii dintre cei doi binențeles că era foarte diferite. Băsescu voia garanții că va fi lăsat în pace, dar nu numai, Ponta voia legitimitate din partea Europei, dar nu numai. Pactul a fost denunțat public atunci de către Crin Antonescu, care îl vedea inutil și compromițător, dar care nu a avut curajul să rupă atunci USL. Așa stăteau lucrurile atunci, la începutul guvernării USL. Între timp, Băsescu s-a folosit din plin de „coabitare”, și-a protejat oamenii cheie, reușind să supraviețuiască politic și făcând „zile negre” guvernării, fiind practic principalul opozant al puterii de 70%. Ponta, în schimb, cum era de prevăzut, s-a văzut încurcat și hărțuit în continuu de un Băsescu cu un clar ascendent asupra lui, dar și cu intrumente de control. Acum, la ruperea USL, pactul capătă valențe nebănuite, servind în moduri diferite părtașilor. Pentru Băsescu, pactul merge în același sens, trăgând toate foloasele. Premierul trage ponoasele și ar putea să-i fie fatal. În schimb, ceea ce părea „sula din coasta” lui Antonescu, acum s-ar putea dovedi oportună în blocarea lui Ponta. Prerogativele concedate de Ponta lui Băsescu (în privința numirilor la instituțiile de forță cum a fost Parchetul General, de exemplu) acționează acum ca un bumerang, inclusiv și indirect, în mâna lui Antonescu, cel care a fost împotriva pactului. Lovitura lui Băsescu a fost multidirecțională, căci majoritatea de 70% n-a reușit să ducă la capăt, până la destrămare USL, nici reforma administrativă promisă, nici reforma constituțională, prin care se reconfigura serios instituția prezidențială în sensul scăderii prerogativelor acesteia. Perdantul, în varianta păstrării USL și finalizării reformei, ar fi fost … Antonescu, devenit un președinte decorativ. Ruperea alianței înseamnă practic renunțarea la marile proiecte, deci și la revizuirea Constituției, avantajând noul președinte ales, care ar putea să fie … Antonescu. Pentru Ponta și PSD, cu siguranță, urmează o primăvară și o lungă vară fierbinte, mulți urmând a-și face concediile nu la mare, ci la DNA. O guvernare de stânga fără frână va permite dreptei să se reformateze și să capete legitimitate și nu-i exclus, la o așa volatilitate politică, să vedem până în toamnă o moțiune de cenzură votată. E limpede însă că lăcomia din PSD e atât de mare că nu vor să mai împartă nimic cu nimeni, exercitând a presiune fantastică asupra lui Ponta, care, e la fel de evident, nu mai judecă cu mintea proprie. Cred că e scenariu plauzibil ca, până la sfârșitul anului, PSD dorindu-și totul, să piardă totul.

N-ar fi nici prima și nici cea mai mare prostie, fiind la același nivel cu aceea făcută în 2003 când, sub oblăduirea lui Adrian Năstase, la fel de hapsân și de fudul ca Ponta, au făcut o Constituție care l-a adus și la ținut la putere pe Băsescu, cel mai mare dușman al lor, timp de zece ani, iar pe Năstase l-a condus în pușcărie. Înțelepții spun că istoria se repetă. Rămâne să mai vedem când și cum.

Feb 21

Patru lucruri mai importante decât ruperea USL

Posted on by

images (2)                         images

 

România este o țară buimacă, cu o clasă politică iresponsabilă, cu o presă amorțită și partizană și cu un public forfecat între false probleme și propriile interese. Ruperea USL e subiectul principal și nimeni nu spune că schimbarea guvernului/alianței nu e importantă, pentru presă și pentru țară. Când însă subiectul se „lălăie” de luni de zile, iar criza atinge trei săptămâni și nu se cunoaște un deznodământ, e limpede că ne aflăm în plină aberație.  E tot mai clar că scandalul se lungește cu voie, că PSD vrea să se „scape” de PNL și are nevoie de timp pentru a „fixa” public un vinovat. Vrând-nevrând, cea mai mare parte a presei ține isonul, țintuind atenția publică de dimineața până seara. Se poate demostra simplu că în țară (dar și în lume), în acest timp (și tot timpul), se petrec lucruri (cel puțin) la fel de importante, ce influențează real viața oamenilor.  Am ales, aproape la întâmplare, patru situații numai din ultima săptămână, pentru a arăta cât suntem de fraieri și de ușor de manipulat.

Scandalul ASF-Astra Asigurări

Aici sunt două mizerii mari, cu legătură între ele. Prima, aproape obișnuită, privește salariile „nesimțite” dintr-o instituție „autonomă” (ASF), ce „controlează la sânge”, contracost, piața de capital (aflată la terapie intensivă),  piața asigurărilor (un fel de gaură neagră) și piața pensiilor private (o vacă bună de muls). Prinsă în flagrant, ASF generează, ca să scape, un scandal și mai mare, denunțând situația explozivă la societatea Astra Asigurări, cel mai mare asigurator din România. Căci vorbim de un sistem cu peste patru milioane de clienți asigurați, cu 800 de mii de RCA și cu peste două milioane locuințe asigurate. Mai mult, aici sunt asigurate Tarom-ul, Otopeni-ul și Băneasa, Poșta Română, Romsilva, Romatsa, CNADR, Oltchim și multe altele, tot ce are statul mai valoros. Ei bine, spune controlul ASF, dacă s-ar produce vreun eveniment grav, de proporții, Astra Asigurări n-ar putea plăti despăgubiri pentru că nu are rezervele necesare și legale. Ce înseamnă asta!? Ba mai mult, are deja 80 de milioane de euro de daune neachitate, iar service-urile deja resping reparațiile mașinilor asigurate de Astra. Pe deasupra, controlul a sesizat un împrumut supradimensionat, de peste 23 de milioane de euro, făcut în cadrul grupului către Medien Holding, societatea ce editează un important ziar. Cum așa? Putem înțelege de aici că Astra ar fi un fel de FNI, unde oamenii depun bani care apoi, fără explicații, dispar fără urmă? E limpede că putem vorbi de o situație explozivă și mă întreb cum e posibil legal ca, după atâtea experiențe tragice – gen Caritas,  SAFI sau FNI – un asemenea mamut financiar, cum este Astra Asigurări, poate să ajungă a fi controlat de un singur om, Dan Adamescu, o persoană cu o imagine publică mai mult decât dubioasă?

Creșterea economică de 3,5%

Anunțul acestei creșteri, ținută ca un as în mânecă de Victor Ponta, ar fi putut fi o știre pozitivă. Din păcate a fost doar o știre, trecută aproape neobservată, în lipsa unor ecouri, a unor explicații și a unor dezbateri adevărate. Iar cel mai important, dincolo de semnul de întrebare din jurul acestei cifre surpriză, este cum se reflectă această creștere în viața oamenilor sau măcar a statului român, care, în continuare, „ridică” taxe și nu „scade” ceva semnificativ. Dacă nici acesta nu era un subiect de primă mână, care trebuia asimilat de politicieni, presă și oameni de rând, atunci care?

Independența justiției

Cine dorește o justiție independentă în România? Nimeni. Bunăoară, săptămâna trecută un judecător din România, fost membru al CSM, a trimis o scrisoare deschisă către Consiliul Superior de Apărare a Țării (CSAT), reproșându-i că nu și-a îndeplinit mandatul legal de a verifica dacă există în justiție magistrați care sunt și ofițeri acoperiți. Cu toate că există o lege din 2004, care înterzice judecătorilor și procurorilor să lucreze ca ofițeri acoperiți, CSAT nu și-a indeplinit obligația legală și constituțională, reclamă judecătorul, aceea de a verifica autenticitatea declarațiilor pe care magistrații sunt obligați să le facă la preluarea unui mandat. A interesat pe cine asta? E ceva mai important decât independența justiției într-o țară? Da, lipsa ei!

Petrom se întrece pe sine

În fine, ca un fulg a trecut anunțul cu privire la profitul Petrom pentru 2013, care a atins cifra record de un miliard de euro. Pentru a fi siguri că ne interesează subiectul, să facem o scurtă recapitulare: în 2004, PSD de la guvernare a vândut pachetul majoritar al Petrom către OMV cu 600 milioane de dolari, ați calculat corect, mai puțin decât jumătate din profitul numai din acest an, obținut, mai ales, din exploatarea resurselor interne, cu redevența știută, și din distribuție combustibil, la prețul cunoscut. Așadar, OMV are ceva peste 50% din Petrom, statul român peste 20%, iar restul e la FP (19%)  și pe bursă. Acest profit fie s-a transformat, proporțional, în dividende (nu mult), fie „s-a scurs” prin țevile întortocheate ale grupului către Viena, cum s-a scris. În schimb, acciza pentru combustibil va crește, ferm, după premierul Ponta, de la 1 aprilie.

PS: N-am apucat să spun nimic despre situația critică din Ucraina, stat de graniță, unde stă să înceapă un război civil. Scuzați, e subiect extern!

Feb 17

Simona merge mai departe

Posted on by

descărcare

M-a surprins, într-un fel, atenția aparent exagerată acordată performanțelor Simonei Halep de săptămâna trecută. Atât mediul on line, cât și cele clasice s-au întrecut în a pune pe prima pagină, în deschideri și pe crawl-uri, chipul, scorurile și performanțele tenismencei române. E meritat acest boom mediatic, e o găselniță de moment a presei, merită să vorbim în continuare despre asta? Faptele, susținute de statistici, sunt următoarele: sportiva română, câștigătoare a 6 turnee WTA anul trecut, ocupanta locului 10 în același clasament, a câștigat la Doha (Qatar) un turneu important (al treilea ca valoarea în bani și puncte), dobândind 900 de puncte în clasament, totodată, locul 9 WTA, și un premiu de 441 mii de dolari, cel  mai mare obținut de o tenismană din România. E mult, e puțin?

Trebuie spus că au fost evenimente sportive mult mai importante, cuceriri de medalii europene și mondiale (scrimă, canotaj etc.), la care presa sportivă și cea generalistă au fost ca și gheața olimpică de reci,  au menționat sec sau au ignorat cu totul aceste performanțe extraordinare. Nu uităm nici acum că ne aflăm în plină Olimpiadă Albă, eveniment sportiv major al planetei, la care presa românească abia catadicsește să privească pe furiș.

O paranteză: sigur, presa nu e obligată să facă propagandă sporturilor, dar emulația și performanța se nasc și din faima, notorietatea și gloria asigurate de mass-media. Așa se închide cercul vicios: dacă presa autohtonă nu va scrie nimic despre sporturile de iarnă sau altele, nu va putea consemna niciodată o performanță românească în aceste sporturi. Argumentul financiar nu e determinant aici, pentru că și unii și alții lucrează cu bani puțini.

Aparent, e anormal să ridici în slăvi o sportivă clasată pe locul 10 mondial, într-un sport în care susținerea publicului național nu contează, în care contribuția ta la performanțe, ca mass-media și ca public, este nulă și într-un sport eminamente individual, ca prestație sportivă în arenă și ca susținere (back up) financiară. Cu atât mai mult cu cât ții „îngropate” reușite și medalii mult mai strălucitoare. Fără a considera că se exclud una pe alta, apreciez că Simona Halep și-a meritat momentul de atenție și de glorie pe care mass-media i l-a oferit în aceste zile. Iată care sunt argumentele.

Pentru cei nefamiliarizați foarte tare cu traseele, turneele și clasamentele WTA (Women’s Tennis Association), cu dedesubturile și finețurile competiției feminine de tenis, Simona Halep pare a fi apărut de nicăieri, aproape instantaneu, neanunțat, surprinzător. Ce mare lucru să fii în primii 30 sau în primii 20 sau în primii 10, vor spune unii. E bine de știut că tenisul este un sport scump și în care nu te ajută nimeni, înafara familiei sau a sponsorilor. Legenda spune că doar primele 50 de jucătoare din clasament sunt pe bilanț financiar pozitiv. Pe de altă parte, Simona răsare dintr-un grup de sportive românce, ce formează aproape o generație, din care fac parte Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Raluca Olaru, Irina Begu și altele. Deși se miza mai tare pe Cârstea, s-a întâmplat să fie Halep. Apoi,  Simona are rezultate excepționale la juniori, la nivel de Mare Slam. Tenisul mai este un sport epuizant și suprasolicitant, prin joc, dar mai ales prin calendar, unde se schimbă săptămânal orașul, hotelul, terenul și, adesea, continentul și fusul orar. La o media de 20 de turnee (aproape obligatorii), rezultă circa 25-26 de săptămâni de competiție efectivă (jumătate din an), de călătorii, adaptare la climă, la suprafețe de joc, la diferențele de orar, la meniuri alimentare, la civilizații și atitudini diferite.

Nu trebuie uitat cât de greu este progresul în clasament, deoarece în partea de jos punctele, în lipsa marii performanțe, sunt puține și se adună greu, în comparație cu turneele mari, cu mii de punte, dar la care reușitele se nasc greu și au valoare excepțională. Spre norocul fetelor, ierarhia feminină a tenisului este ceva mai fluidă, mai permisivă decât a bărbaților și permite mai lejer accesul noilor veniți. Nu în ultimul rând, trebuie să ai echilibrul și norocul de a nu te accidenta, păcat de care nu scapă aproape nimeni. Doar despre Roger Federer se spune că e jucătorul de tenis care, timp de peste zece ani la nivel de mare performanță, nu s-a accidentat niciodată pe terenul de tenis. Dar el e doar excepția care întărește regula.

Ținând cont doar de aceste considerente, succesul Simonei Halep se vede dintr-o altă lumină, ce-i dă dreptul să se simtă vedetă și să merite supramediatizarea de care a avut parte. De aici încolo totul e merit individual și prestație sportivă excepțională. Ce s-a putut vedea doar săptămâna trecută, o pune în rândul marilor jucătoare de tenis ale lumii: putere mentală, constanță la un nivel de joc ridicat, agresivitate, autoritate în joc, control tehnic al loviturilor și al momentelor importante ale partidei, modestie specifică marilor campioni. Toate acestea probate, numai la Doha, cu trei adversare foarte diferite: de la tenacitatea și forța Sarei Errani, trecând prin suplețea și inteligența în joc dovedite de Agnieszka Radwanska și până la forța brută a „panzer-ului” Angelique Kerber. Cu alte cuvinte, merită să vorbim despre asta.

Desigur că mai sunt niște „munți” înalți de trecut, precum Maria Șarapova, Victoria Azarenka sau Serena Williams. Fosta mare campionă Martina Navratilova, comentatoare pentru ESPN, o vede pe Simona mai sus, până la locul 1 mondial. Să nu ne îmbătăm cu apă rece și să nu uităm s-o susținem în momentele grele ce vor veni. Căci în acest an Simona Halep are de apărat multe puncte (câștigate în turnee anul trecut) și va fi greu să găsească putere pentru altele în plus. Așa cum știe toată lumea, doar un turneu de Mare Slam poate fi izbăvitor. Care poate să vină sau poate să nu vină.

Feb 13

Cronica unui război pierdut

Posted on by

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.

Feb 07

A cincea roată olimpică

Posted on by

descărcare

Ce înseamnă astăzi Rusia în lume!? Aceasta a fost cred impulsul lor atunci când au cerut să organizeze Olimpiada albă și aceasta e și întrebarea lumii întregi în aceste zile. Mărturisesc că asta m-a ținut și pe mine peste două ore și jumătate în fața televizorului, încercând să înțeleg ceva din festivitatea de deschidere. Deocamdată, sunt circumspect în privința unei concluzii. Foarte repede, în media, s-au format două idei extreme: cei care explică minusurile organizatorice deja vizibile prin proverbiala nepăsare rusească și cei care vorbesc de pe-acum deschis despre un mare eșec organizatoric și nu doar. Adică, unii spun că rușii nici nu se străduiesc să fie pe placul occidentalilor în felul lor, câtăvreme, ceilalți cred că ei ar fi vrut să fie altfel, dar nu le iese. Unii cred că rușii sfidează cu bunăștiință modelul american, ceilalți  văd Rusia un sistem închis, incapabil de mai mult. Binențeles că aici nu faptete, ci lecturile sunt diferite, una, evident, în cheie istoric-culturală, cealaltă, în registru geopolitic. Meciul se joacă și pe acest tărâm și putem spune că abia a început.

Câteva lucruri s-au putut constata fără putință de tăgadă. Primul este că, într-un fel sau altul, rușii își vor arăta „grandoarea” așa cum a fost programat. Asta s-a văzut din amploarea ceremoniei și din banii cheltuiți, vorbindu-se deja despre un nou record pentru o Olimpiadă albă de peste 50 de miliarde de dolari. De asemenea, au fost subliniate amplitudinea culturală, științifică și istorică a Rusiei și cum ar fi putut fi altfel. Au ce arăta chiar fără să se străduiască foarte tare. Mai rămâne să demonstreze excelența sportive, cum au făcut-o mereu, ca să închidă cercul. Sigur că rămân foarte multe de aflat în privința organizării și funcționării sistemului, a competițiilor, inclusiv a corectitudinii sportive, a arbitrajelor, știut fiind că rușii nu s-au dat înapoi de la nimic când au vrut ei să iasă primii.  Zilele ce urmează vor aduce clarificări în toate sensurile.

Peste toate, cred însă că Rusia nu se va dezminți și că, așa cum s-a obișnuit în ultima vreme, nu va pierde nici de data asta, nici în bătălia cu UE și nici în cea cu SUA, conform planului inițial. Rămâne de văzut dacă vom vorbi despre un ascendent moral-politic, de o victorie de imagine sau doar de o „supraperformanță” sportivă într-un meci „acasă”. Există și aici un minim și un maxim, dezirabile sau mai puțin.

Orice s-ar spune însă, eu sunt dintre aceia care nu cred că cel de-al cincilea cerc olimpic a rămas închis pur și simplu, ca semn, cum s-ar zice, al haosului organizatoric ce domnește la Soci. Să vedem!

Feb 06

Banii sau viața. Viața sau funcția

Posted on by

În copilărie, era un fel de joc (inspirat, probabil, din filmele americane) ce punea individul crud  în fața unei teribile alegeri. Sub amenințarea unui închipuit pistol, la presiunea grupului, copilul trebuia, fără scăpare, să dea un răspuns unei înspăimântătoare dileme, adică să  aleagă: „banii sau viața”. Numai „vârsta de aur” poate naște asemenea situații mitico-simbolice, amestec de inocență și cruzime, de joc și viață, de încercare și inițiere, cu final întotdeauna fericit pentru grupul inițiator  (nu și pentru individul solitar). Pentru ceata de copii, orice răspuns era hazliu, provoca râsul și buna dispoziție. E drept, în moduri diferite. Pentru copilul speriat, de obicei, cel mai mic sau cel mai timid, alegerea era dramatică, situată  între spaima ca totul să se petreacă aievea (alegând banii) și frica de a fi luat în râs (preferând viața). Căci, în judecata grupului de mici „draci împielițați”,  a alege „viața” însemna frică, lașitate, conformism, adică ceva bun de luat în râs și batjocură. Dimpotrivă, a alege „banii” simboliza curajul, îndrăzneala, bravada, ceea ce stârnea admirație și ușurare, celebrând prin râs victoria asupra unei firești temeri. Dilema era de fapt „moarte sau viață”, iar copilul știe să opereze cu aceste concepte în felul propriu. Chiar dacă în cheie ludică, copilăria are ceea ce oamenii mari obișnuiesc să numească discernământ. Adică exact ceea ce le lipsește lor uneori în cheie reală.

„Unde ești copilărie…!”

Maturitatea e scutită de asemenea răspunsuri imperative, mai ales atunci când e vorba despre sine. Oamenii mari învață să se ascundă și să ocolească dileme de acest fel, mai alea atunci când răspunsul nu e convenabil și nu e onorant. Nimeni nu întreabă pe nimeni dacă alege „banii sau viața”, sună prost și absurd, de ce să nu le aibe pe amândouă. Așadar, termenii acestei îndoieli trebuie schimbați, deoarece pentru omul matur ei nu înseamnă nimic, deși, dacă te gândești bine, ar trebui să  însemne. Iată cum, pe o cale foarte ocolită, am ajuns la un alt binom, neașteptat, total neplăcut și nu mai puțin dramatic. El vine în chip de concluzie personală la tragicul accident aviatic din Apuseni, care se dovedește pilduitor și din acest punct de vedere.

Nu mi-am făcut nicio iluzie că întâmplările tragice, urmările grave și măsurile radicale  luate în acest caz vor produce o schimbare de substanță în buna funcționare a statului român. Nici n-ar fi fost posibil. În fond și la urma urmei, sunt atâtea lucruri și atâtea detalii ale acestei probleme, încât nici nu le poți gândi, darmite să le rezolvi și încă într-un timp util și rezonabil. De aceea, e mai bine să nu le înțelegi, cel puțin dacă ești om de rând. Spre o asemenea concluzie converg lucrurile și în acest caz, spre a nu se mai înțelege nimic. Dimpotrivă, cu cât contrarietățile sunt mai mari, cu atât e mai convenabil și orice devine posibil. În mod clar, nu se conturează un vinovat cert, taberele scot mereu câte un „as din mânecă”, câte o „dovadă zdrobitoare”, invocând fie providența, fie, cum se întâmplă adesea, pe mort drept vinovat. Nimic ieșit din comun până aici, chiar fiecare are dreptul să se apere, să nu recunoască, să dea vina pe celălalt, ca la tribunal. Neobișnuit e ce fac, ce cred și ce gândesc „spectatorii” acestui „show sinistru”. Mărturisesc că mă obsedează și mă apasă de câteva zile acest gând: ce e mai credibil pentru mintea sau sufletul nostru, un om care era să moară sau unul care era să fie schimbat din funcție. Așadar, ce e mai important pentru noi, atunci când privim la alții, viața sau funcția? „Dezbrăcând” situația de toate circumstanțele posibile, legate de oameni și funcții, de parti-pris-uri  și partizanate, pe cine să cred eu, simplu cetățean: pe doctorul Zamfir (să zicem), care a scăpat de moarte, dar n-a scăpat de șocul „renașterii”, sau pe altcineva (oricine) care umblă, pe toate căile, să-și salveze funcția, pielea sau onoarea? Preț de o zi, a plutit în spațiul public, în mod real, această întrebare. Ce am văzut în aceste zile m-a convins definitiv că nu există, în ciuda aparențelor, un răspuns unic și sigur la această întrebare simplă. Nu. Putem să credem cu ușurință orice, pentru că mai presus decât omul este funcția, mai important decât ceea ce este real e ceea ce e convenabil, mai veridic decât  ceea ce-mi spune bunul simț e ceea ce-mi place mie.  Iar acest lucru poate fi la fel de grav și de periculos ca și accidentul în sine sau ca și condițiile ce l-au făcut posibil.  Cred că se cheamă încremenire în proiect.

Cu toții cerem și invocăm schimbarea. După cum se vede, cea de sus în jos este imposibilă. Pur și simplu. Nici în sens invers nu se poate duce până la capăt, până la ultimele creste. Ceea ce e posibil e schimbarea fiecăruia. Nu am soluții sigure. Nici n-aș îndrăzni să le dau. Spun doar atât: și dacă eu n-am dreptate!?

Feb 04

Mourinho a mai stricat o „jucărie”

Posted on by

images

 

Sunt unul dintre aceia care, o spun pe șleau, nu-l suportă pe Jose Mourinho. Totuși, îi înțeleg pe cei care apreciază rezultatele extraordinare ale portughezului și pragmatismul acestuia, pe cei care îl admiră pentru „ifosele” de Prima Dona și gustă „tușele”  groase de PR ale lui. Dar, pentru mine, Jose Mourinho, asemenea lui Rafael Nadal, este un străin venit în lumea sportului de pe altă planetă, mai precis, sosit „în misiune” pe arenele sportive. Aseară, cu dibăcie și cinism, diavolul portughez a mai stricat o jucărie, cea numită Manchester City, construită cu greutate și cu foarte mulți bani. Praf s-a făcut mașina de fotbal multinațională, frumoasă și scumpă, a „romantincului” Manuel Pellegrini. Până la urmă, asta pare să fie adevărata profesiune de credință și țelul ultim a antrenorului portughez, căci nu e prima și, cu siguranță, nu va fi nici ultima.

Prima ispravă a năzdrăvanului Mourinho se pierde în ceața amintirilor, căci cea dintâi „mașinuță” distrusă, cu „dalta și ciocanul” atunci, a fost AS Monaco, în finala de pomină a Champions League, ediția 2003/2004, câștigată de FC Porto cu 3-0 la Gelsenkirchen. Pentru cei care nu-și aduc aminte sau nu l-au văzut, meciul a fost o rușine, o propagandă împotriva fotbalului, un meci plin de durități, distrus de cinismul antrenorului portughez, la alibi cu un arbitru chior ori gras plătit. Partida, în care ar fi trebuit dictate cel puțin două eliminări din tabăra portugheză, s-a încheiat cu „o tăvăleală”  bună trasă naivilor monegasci ce au încercat să joace fotbal, dar care au fost efectiv călcați în picioare până la final. Mutat în Premier League, prietenul fotbalului i-a „meșterit” și pe englezi, băgând „bețe în roate” între toate spițele posibile de acolo. Cu unele i-a ieșit, cu altele doar parțial, reușind totuși să încurce și să strice și pe Manchester United, cu un Alex Ferguson mereu nervos și contrariat de manevrele tactice și de PR ale lui Mourinho, care, era limpede, nu juca doar fotbal, ci juca și fotbal. Un fotbal mai tot timpul urât, neplăcut, obstrucționist, defensiv, pe contre și în contra unui curs firesc și așteptat, după componența lotului. Pentru că, beneficiind de rezultate și faimă, el a avut tot timpul loturi valoroase și patroni slobozi la pungă.

După episodul Chelsea (primul), a urmat Italia cea mare iubitoare de „mașini”, unde a antrenat Inter-ul lui Massimo Moratti. A profitat la maxim și acolo (în campionat și în CL), beneficiind de un Juventus „în convalencență”, un Milan prins între două cicluri și de alte conjuncturi favorabile. Cert e că în Italia nu i-a plăcut și n-a făcut „mulți purici”, deoarece complicata și versatila „mașinărie” de fotbal italiană era mai greu de „deșurubat” și dezmembrat. Așadar, a trecut în fotbalul spaniol, la Real Madrid, unde avea în fața una din cele mai frumoase „jucării” din istoria fotbalului: FC Barcelona lui Pep Guardiola. Întrebarea este a reușit Mourinho „să strice” mașinăria de pase   catalană. Unii vor zice că nu, alții vor spune că, până în final, a reușit, invingând-o pe teren și smulgându-i trofee.  Chiar dacă ceva i-a ieșit și acolo, cu Barcelona a primit cele mai dure lecții de fotbal, pe care a fost nevoit să le îndure cu stoicism. Acum s-a reîntors în Anglia la Chelsea, unde a lăsat câteva „afaceri nerezolvate”: una este MU, rezolvată temporar de la sine, alta este Manchester City, parțial pusă la punct, mai este Arsenal și alții ce vor să emită pretenții, alde Tottenham sau Liverpool.  Rămâne de „dereglat” fotbalul german, acolo unde „panzer”-ele par totuși greu de dezmembrat. N-a reușit, la timona Real Madrid, să gripeze serios motoarele încă funcționale ale Borussiei Dortmund anul trecut, îi va fi greu să strice sclipitoarea limuzină numită Bayern Munchen, condusă de Guardiola, pe deasupra.

Mie însă, tot ce face Jose Mourinho mi se pare o imensă ironie, ce va sfârși într-un pantagruelic hohot de râs. Nu m-aș mira deloc ca, la un sfârșit, oricare ar fi el, traducătorul portughez să le râdă în nas tuturor și să zică lumii fotbalului: „Fraierilor! Umflaților! Titraților! Fotbaliștilor! V-am luat  banii și mi-am bătut joc de fotbalulul vostru, de știința, de cupele și de ghetele voastre galonate! Hahahahahaha!”.

Sporovăiala „firoscoasă” a celor doi comentatori de la Eurosport a făcut atingere între copilăria lui Mourinho și anii de dictatură Salazar din Portugalia, fapt ce ar explica apetența lui Mourinho pentru militărie. Mi-a plăcut tocmai pentru că nu mă gândisem niciodată la asta.  Sunt de urmărit însă noile „misiuni” portugheze în lumea fotbalului pe bani.