În mod normal, pentru partidele politice, alegerile sunt momentele de vârf, de triumf și de celebrare, sunt perioadele cele mai importante din existența lor, cele care le dau măsura, valoarea și validitatea în fața alegătorilor. La fel de normal este că nu toate partidele câștigă în urma votului și la fel de adevărat este că nu toate alegerile sunt la fel de importante.

Pentru simțul comun, Europarlamentarele 2014 par să fi fost a „treia roată la bicicletă”  – în ordinea puterii efective, Parlamentul European fiind în urma Consiliului European (reprezentat de șefii de stat și de guvern ai țărilor membre UE) și al Comisiei Europene (așa-zisul guvern european, format din comisari-miniștri) – sau „a cincea roată la căruță” – multe fiind vocile care spun că deciziile importante la Bruxelles nu sunt luate de vreunul din cele trei foruri, ci aparțin unor „obscuri” tehnocrați (ai marilor puteri), iar aceste decizii importante n-ar fi decât „maimuțărite” de Parlamentul European, luate ca atare de Comisia Europeană și, în cel mai bun caz, negociate tacit de șefii de stat (Consiliul European). Pe cât de trist, pe atât de adevărat. Pe de altă parte, ca să fim cinstiți, nu acestea au fost motivele pentru care (euro)românul de rând nu s-a prezentat la vot cum și cât ar fi trebuit. Cu toate acestea, campania electorală, fie și în treacăt, ar fi putut sublinia o cât de „mică idee”, anume că se pune problema acum a rearanjării/reajustării raporturilor de putere la nivelul UE, tocmai în sensul în care Parlamentul European, forul cel mai democratic, format numai din aleși, paradoxal, cel mai slab, să capete o importanță mai mare în această nouă arhitectură de forțe. E neclar ce va fi, dar are rost să-ți bați capul cu asta când ai venituri, ca europarlamentar, ce pot trece de 20.000 de euro pe lună?

Însă, așa neînsemnate cum au fost, ignorate, neînțelese și boicotate, Europarlamentarele 2014 din România, ca o ironie sau o răzbunare a sorții, par să fi reprezentat un moment de inflexiune în politica românească, o răscruce și o cotitură ce va dicta mersul politicii pentru cel puțin zece ani de aici înainte. Spuneam mai sus că în alegeri nu pot să câștige toate partidele. Dar e posibil oare ca în urma unui scrutin să piardă toate? Pare la fel de puțin rezonabil. Pe lângă asta, mai există așa-numita victorie à la Pirus, triumful în răspăr, biruința îndoielnică, izbânda cu gust de înfrângere. Pentru simetrie, trebuie să existe și o înfrângere cu valoare de reușită, cu toate că pentru asta nu a rămas o vorbă tot atât de celebră. În schimb, a rămas zicala, mai puțin stilată, cum că „fiecare șut în fund e un pas înainte”.

PSD este învingătorul net al acestor alegeri, o victorie cu multe dureri de cap și cu prevestiri cețoase. Moralistul Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite din partea supușilor: “Încă o victorie ca asta și suntem terminați!”, s-ar fi căinat regele Epirului, după înfrângerea romanilor, una cu pierderi uriașe pentru învingători și care s-au dovedit decisive în pierderea războiului piric. Un război piric care pentru noi înseamnă prezidențialele din toamnă. Totul este alunecos pentru PSD și cu dus-întors. Au dorit să scape de liberali de la guvernare, dar au vrut să-i recupereze imediat, au dorit să-i bată zdravăn în alegeri, dar i-au pierdut definitiv, au vrut o validare solidă în fața electoratului ca partid la guvernare, dar toată lumea vorbește despre o victorie „prea mică”. PSD și-a dorit aceste alegeri, dar știe că nu-i folosesc la nimic. Ambiguitatea voită e un pericol care nu paște doar persoanele, ci, iată, și partidele, pentru că duce la derută și confuzie pe însuși cel care o generează. În realitate, toată lumea știe, înafara electoratului captiv, că această victorie, la foc mic, este „de-a moaca”, gratuită, greu explicabilă și justificabilă, nefirească, fără merite evidente, fără realizări în urmă și se datorează mai ales absenței decât prezenței la vot. Dar cel mai grav, PSD  înțelege, asemenea adversarilor, că e vorba despre un glonț risipit. Și statistica și balistica și teoria probabilității spun că două gloanțe nu pot nimeri în același loc, iar un partid aflat la guvernare nu poate reproduce același scor electoral mare de două ori la rând. Cu alte cuvinte, ce-a fost frumos a trecut, însă prea devreme și cam „pe degeaba”.  Iar pierderile s-ar putea dovedi irecuperabile pe termen scurt, mediu și poate chiar lung.

De cealaltă parte politică, alegerile europarlamentare par să fi produs șocul, energia pozitivă și impulsul necesare pentru unificare dreptei, o acțiune ce pare de ani buni de zile imposibilă. Se spune că cine știe să piardă, știe să și câștige, iar în politică, cu atât mai mult, trebuie să știi cum și când să pierzi. Mai mult, înfrângerile sunt necesare pentru orice politician sau partid, altfel își pierde mințile, politicianul, și se dizolvă, partidul. Greu de acceptat, dar așa stau lucrurile. Reconstrucția dreptei este însă o acțiune dificilă, anevoiasă și nesigură din foarte multe motive, ce țin de persoane, interese și metehne naționale. Sunt multe variabile și pericole în această ecuație politică importantă pentru traiectoria României, iar una ține de președintele țării. Întrebarea este cât va fi Traian Băsescu președinte în exercițiu, la sfârșit de mandat, și cât sforar politic în perioada care urmează. Putere încă mai are, dar acum e nevoie de înțelepciune.