Apr 29

„Cluj e în altă ligă”

DSC_0149
Pentru amatorii de sport, pentru suporterii lui „U” (printre care mă număr și eu), pentru toți clujenii, trebuie să precizez că acest articol nu este despre sport, în primul rând, și nu despre liga 1 sau o altă ligă e vorba, în sensul propriu. Ar fi complet nedrept pentru echipa de fotbal care a pierdut un meci cu Steaua, după un meci strâmb (din motive evidente de arbitraj) și după un scor infidel (după cum a arătat jocul și raportul de forțe din teren). Pentru „U” Cluj, pentru cei 15.000 de suporteri, dar, mai ales, pentru galeria care a cântat tot timpul meciului, într-o adevărată demonstrație de forță și fidelitate, duminică n-a fost decât un meci care a strâns rândurile, a arătat că se poate și a dat încredere că lupta pentru supraviețuire în primul eșalon fotbalistic continuă.
„Liga” în discuție vine dintr-o altă direcție, iar titlul a fost preluat de la un blogger bucureștean (Toma Nicolau) care a publicat un text în urma unei vizite, de câteva zile, la Cluj. Îmi permit să preiau, aproape integral (cu verificare la sursă), constatările lui, ca să nu se creadă că „vântur” disperat un soi de patriotism local într-un scop obscur sau că sunt prizonierul unor „parti pris”-uri. Adaug că blogger-ul nu e chiar un anonim, dar chiar dacă ar fi, n-ar fi mai puțin convingător. Ce spune prietenul nostru:
„Să vă explic, pe scurt, ce mi s-a întâmplat în cele 48 de ore ardelenești:– din seria taximetriști: un domn mi-a cărat bagajul până la recepția hotelului; alt domn mi-a dat rest un leu la o cursă de 9,6 lei (am plătit cu 10); (…) altul a mutat radioul pe meci numai când ne-a auzit vorbind de fotbal/– n-am auzit nici măcar un claxon în cele 45 de secunde în care mașina oprită pe singura bandă de mers a străzii a stat ca să pot merge la un bancomat, deși coada era de vreo 8 mașini/– am mâncat cea mai bună omletă din lume la Nuka și a costat 12 lei/– am mâncat cel mai bun cremșnit din lume la Euphoria și a costat tot vreo 12 lei/– am călcat pe picior (din greșeală) un localnic în club; și-a cerut scuze cu insistență/– am scris rândurile astea de la Boema, unde chelnerița mi-a spus parola de wireless când nici măcar nu apucasem să mă așez la masă” (…). Iar logos-ul acestei postări este următorul: „clujeni, ziceți-le și altora cum faceți s-aveți răbdare, omenie, tact și bun simț, că poate se ia”. Prin aceste cuvinte, fără îndoială, măgulitoare, consider totuși că nici blogger-ul n-a căzut în păcatul divinației și nici eu în cel al amăgirii, să îmi închipui că așa e peste tot aici și tot timpul. N-am făcut decât să prezentăm un fragment de realitate, așa cum se arată ea în cele mai mici și mai neînsemnate detalii ale vieții. Acele detalii care abia puse laolaltă încep să capete sens.
Acum subiectele la modă în presă sunt corupția, traficul de influență, mita, abuzul în serviciu etc. În cazul Marian Vanghelie, s-a vehiculat suma de 90 de milioane de euro. Dorin Cocoș ar fi dat șpagă, în dosarul „Bica”, 9 milioane de euro. În cazul „Microsoft” se vorbește de un prejudiciu de sute de milioane de euro, în speța „Mazăre”, erau 7 milioane euro, la „Vâlcov”, erau vreo 3 milioane de euro etc., iar cea mai „mică șpagă” rămasă în memoria colectivă ar fi parcă „un fleac” de 500 de mii de euro, la fostul ministru Cristian David, proaspăt botezat în credința penticostală. Pare cu neputință de crezut!
Tot acum, (re)apare și Clujul pe harta corupției, pentru a se vedea că nu e totuși de pe altă lume. Așadar, aflăm cu „stupoare” că a fost reținută soția unui senator de Cluj pentru primirea de foloase necuvenite, pentru ca, „prin influenţa de care ea sau soţul său se bucură la conducerea Spitalului Clinic Judeţean Cluj sau a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, să le obţină posturi/locuri de muncă precum cele de profesor suplinitor, infirmier, asistent medical, jurist consult”. Nu insist, dar s-a reținut că e vorba procurarea a 8 locuri de muncă, posturi de infirmier și asistent medical printre altele, iar sumele avansate de DNA pentru această șpagă variază între 800 și 10.000 lei. Diferența ar fi, pe românește, de la câteva milioane de lei vechi, la sute de milioane de euro. Pentru unii foarte mare, pentru alții, insesizabilă.
De aici putem formula mai multe ipoteze. Prima ar fi că situația familiei senatorului Alexandru Cordoș e o „farsă” a DNA (în favoarea Clujului) pentru a marca niște diferențe, de sume și de fapte, dintre București și Cluj (de exemplu). A doua ipoteză este că ne aflăm în fața unei pure întâmplări, care derutează din toate punctele de vedere. A treia variantă, ce trebuie s-o luăm în considerare, este că exact așa stau lucrurile, asta e realitatea, aceasta e diferența reală și atunci observațiile inocente ale blogger-ului se văd într-o altă lumină. Cazul „Uioreanu”, fostul președinte al CJ, nu e nici el foarte departe. Mai știu că și această „cumpătare și măsură” în ticăloșie (dacă există așa ceva) va fi luată ca dovadă de „prostie”: dacă furi, s-o faci cu stil și să merite, ar zice unii.
Și din această perspectivă, „Clujul e în altă ligă”.

Apr 29

Congresul UDMR: unde dai și unde crapă

DSC_0151.jpg
Week end-ul ce a trecut, capitala politicii românești s-a mutat, în modul cel mai propriu, la Cluj. Ce să facă și politicienii după „îmbuibătura” de Paști, să nu pară că și-au lungit prea mult vacanța și, totodată, să aibă și scop curativ, de „detoxifiere”? S-au dus cu toții la Congresul UDMR, plasat „strategic” în săptămâna luminată (românească), tocmai în ajunul simbolic al Duminicii Tomii. Așadar, au sosit la Cluj, „în păr”, reprezentanții tuturor partidelor importante, și la cel mai înalt nivel, pentru cuvenitele „ploconeli și temenele” făcute unui partid lăsat prea mult timp (să fi trecut câteva luni bune) pe dinafara politicii mari și a guvernării. Mă rog, acest lucru nu mai este o surpriză, îl luăm ca atare și ca pe o „teoremă” a politicii românești ce nu mai are nevoie de demonstrație. În aceste condiții, am trecut fără sughițuri peste „maghiara regățenească” a lui Victor Ponta, peste momentul de „învrăjire în masă” al Alinei Gorghiu și peste dovezile de „militărească afecțiune” ale lui Vasile Blaga. N-am putut trece nicicum însă peste elucubrațiile acestui nou „geniu” al PR-ului politic, acest „Hopa-Mitică” al formulărilor memorabile ce ține să fie cu tot dinadinsul Călin Popescu Tăriceanu. Cineva trebuie să-i zică fostului premier că a dormit atunci trebuia să vorbească și când avea ce să spună și că s-a trezit vorbind (ca prostu) acum când ar trebui să tacă și când nu mai are nimic de spus. De la mic la mare, cu protocol, toți au căutat un loc unde să „pupe”, Tăriceanu a aplicat în locul cel mai rușinos.
La modul cel mai serios, sunt multe lucruri importante ce se spun și se întâmplă la un congres al UDMR-ului, partidul cu nume de asociație (sau invers) foarte familiar și la curent cu rosturile și trend-urile politicii interne, europene și internaționale. Și mai bine ar fi dacă și tot mai multă lume ar pricepe, dincolo de barierele lingvistice, aceste lucruri. Ca de obicei, din acest caleidoscop de fapte și semne, presa face știri, încercând, în cel mai bun caz, să prindă esențialul sau, în cel mai rău caz, să găsească „șopârle” și pricini de scandal. Din acest punct de vedere, acest congres cred că a fost mai calm și mai lipsit de „evenimente” ca altădată. Pe de altă parte, ce „scandaluri” etnice și politică minoritară pregnantă poți să faci într-o țară cu un președinte dat de o minoritate și ales așa cum a fost ales?! Liderii UDMR au înțeles acest lucru mai bine decât orice altcineva și încearcă din răsputeri și din mers să se adapteze și să rezoneze cu această nouă stare de lucruri. Pentru aceasta și-au luat răgazul necesar, s-au retras de la guvernare și încearcă să se poziționeze corect, iar acest congres consider că a fost semnalul dat în această privință. Forul suprem al celei mai importante minorități din România n-a produs surprize la nivelul alegerilor, hotărârilor, documentelor și declarațiilor. Ca de obicei, în politica profesionistă, esența e decantată discret, împachetată frumos și transpusă la nivel de „atitudine”, așa cum s-a exprimat cu suficientă limpezime vechiul și noul președinte al UDMR Kelemen Hunor. El a pus acest congres sub semnul (motto-ul) „reconfigurării” modului de a face politică. Oricât de insensibil sau de patriot a-i fi, trebuie să iei aminte la o astfel de exprimare a unui lider UDMR (cunoscuți fiind pentru eficiență), chiar dacă nu-i foarte precisă. De fapt, prin formula „reconfigurare” e posibil să ne găsim în fața unei traduceri incomplete/infidele, nelămurită nici de precizarea lui Kelemen Hunor care a mai spus că „reconfigurarea pentru noi înseamnă schimbarea de atitudine”. De fapt, ce schimbare a modului de a face politică dorește UDMR și de ce? Motivele sunt foarte clare și amintesc doar câteva: alegerile din noiembrie 2014, pe care unii le înțeleg mai bine decât alții, adevărurile fără de tăgadă ale DNA confirmate de justișie, activarea societății civile cu suportul rețelelor sociale. La aceste motive generale, se vor fi adăugând altele specifice. Dar ce înseamnă noua politică în optica UDMR? „Noi trebuie să fim conştienţi că dacă nu putem face schimbările necesare şi schimbările aşteptate atunci putem fi perdanţi în această perioadă. Nu UDMR, ci clasa politică în general”, a mai spus Hunor la Congres. O concluzie generalizantă și, aparent, mai valabilă pentru majoritate decât pentru minoritarii din România. „Oamenii aşteaptă multă sinceritate, trebuie să fim mult mai aproape de oameni, cu mai multă empatie”, a adăugat el.
Această cred că este prima și cea mai importantă concluzie după congresul de la Cluj al UDMR. Cea de-a doua ține de politica de autonomie a maghiarilor despre care s-a spus că societatea românească nu acceptă momentan această modalitate. Scurt și cuprinzător. „Trebuie să convingem societatea românească de faptul că nu vrem să privăm pe nimeni de nimic și nu avem intenția de a face rău cuiva. Această sarcină nu poate fi îndeplinită fără sprijinul membrilor majorității”, a conchis Kelemen Hunor. Eu am înțeles două lucruri: întâi că (și) electoratul maghiar s-a săturat de un anume tip de politician și doi că UDMR va intra din nou, și, poate, curând, la guvernare.
Articolul a apărut și în cotodianul Monitorul de Cluj din data de 21 aprilie 2015

Apr 02

Căderea lui Ponta

DSC_0149
Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității. Realitatea politică românească prezentă a ajuns într-un punct extrem de sensibil, deopotrivă, ambiguu și, nu mai puțin, paradoxal. E important cum vom trece, cu ce pierderi sau cu ce câștiguri. Mai întâi, din perspectiva legitimității, situația pare perfect indecisă: țara este condusă de un premier ales cu majoritate puternică cândva, dar care s-a pierdut pe cotloanele politicianismului. Președintele și el are un vot autoritar în spate, dar nu puțini sunt cei care cred că, inițial, n-a fost un vot întreg, care să dea mandat, ci unul care să sancționeze (pe altcineva). Premierul cel vechi stă să moară, dar se agață de orice pai, președintele cel nouă stă să se nască, dar n-are „buricul” tăiat. Scor 1-1. Din perspectiva pârghiilor de putere, primul-ministru e cu banii, cu funcțiile și cu legile, dar nu poate influența (și ce mult regretă) justiția și publicul și beneficiază de un sprijin parlamentar nesigur. Președintele are prerogativele unor numiri importante, are prestigiul și suportul publicului, dar n-are guvern, bani și legi, iar un sprijin parlamentar, înafara unor noi alegeri, este doar prezumtiv. Din nou, scor 1-1. Din perspectiva integrității, situația are o evoluție stranie: cad miniștri importanți, se strânge lațul în jur, sunt arestați oameni din proximitatea premierului, dar acesta trece „senin”, temporizează, se „autoimunizează” și trage, până la rupere, de sforile manipulării. De cealaltă parte, președintele nu e țintă directă (încă) a luptei anticorupție, dar cu siguranță va fi și, oricum, începe să devină „victimă colaterală” prin atragerea în hora partidelor și a cârdășiilor specifice politicii românești. E limpede aici că timpul lucrează în favoarea premierului în așteptarea momentului în care să se poată spune din nou, triumfător și interesat: „toți sunt(em) la fel”. Din nou, prin evoluția tactică din teren, scor 1-1.
Să spunem că era de anticipat, oarecum, un fel de partidă cu sumă nulă cea dintre președinte și premier până la noi alegeri. O luptă falsă, reciproc avantajoasă, pentru un statu-quo ipotetic, dar, mai ales, pentru un răgaz necesar ocupării de poziții viitoare: pentru unul, a face uitată înfrângerea (la prezidențiale), pentru celălalt, a-și instala și consolida victoria. De remarcat că această situație are, pentru a spori și mai mult ambiguitatea, și părți bune și părți rele. Părțile bune sunt stabilitatea, continuitatea și faptul că un guvern cu un premier în defensivă, aflat în scădere de legitimitate, va fi, mai mult decât oricând, un guvern și pentru țară, nu doar pentru sine, cum se întâmplă în perioadele lui de expansiune. Nu insist aici, dar acest lucru se poate demonstra faptic/cifric. Părțile rele țin de imagine, de complacere, de timpul pierdut și de risipirea ocaziei de a produce, într-un moment propice, o reformă sau o schimbare radicală și un salt pe un nivel superior al politicii.
Fiecare credea că timpul va lucra în favoarea lui, însă nu întotdeauna „socoteală de acasă se potrivește cu cea din târg” și, arareori, o luptă fără învinși și învingători. În această ecuație politică, cu „n” necunoscute, au intervenit două variabile, neluate inițial în calcul, DNA și publicul, la care se adaugă un fapt cu rol de catalizator. Nu știm și nimeni nu știe unde se va opri DNA-ul („marfă” mai fiind din abundență), dar s-a creat o tensiune tot mai greu suportabilă în mediul politic și care trebuie descărcată într-un fel, măcar în speranța slăbirii „chingilor” justiției. De obicei, plătesc cei de la putere. În al doilea rând, prin efectul de angrenare, în această bătălie ar putea interveni publicul, așa cum a făcut-o și altă dată și care să-și impună agenda, precum s-a întâmplat și cu altă ocazie. Iar aici votul pentru imunitatea fostului ministru Dan Șova, dat de Parlamentul României, ar putea fi scânteia sau pretextul unei reacții în lanț a cetățenilor. Premierul Victor Ponta nu a uitat, nu are cum să uite și nici nu i-ar folosi să uite cum a devenit premier, înainte de a ajunge la urne. „Istoria se repetă”, spun unii, sau „cine ridică sabia de sabie va muri”. Reamintesc, dacă mai e cazul, că Ponta a fost instalat la Palatul Victoria în urma unui șir lung și viguros de proteste populare care au dus la căderea guvernului în funcție atunci. În sensul celor spuse, au apărut deja, la sfârșitul săptămânii trecute, primele manifestări populare de ostilitate față de Ponta, în principal, în mari orașe: București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Iași, Oradea etc. Dincolo însă de existența unor similitudini, acest fapt nu înseamnă, deocamdată, mare lucru, protestele ar putea continua sau nu, ar putea căpăta consistență sau ar putea să se stingă. Mai există câteva imponderabile greu de măsurat sau anticipat. În iarna lui 2012, pe un ger cumplit, „valul” a pornit de la un lucru, la urma-urmei, lipsit de mare însemnătate (sacrificarea doctorului Arafat). Lumea românească era „încărcată” negativ la maxim și nu-i trebuia decât un minim pretext.
Fără îndoială, doar publicul este cel care poate tranșa victoria uneia dintre părți. Vom vedea dacă momentul schimbării a sosit sau se amână.
Articolul a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 31 martie 2015.