Cel mai greu în ziua de azi (unii ar fi spune imposibil) e să ai, să impui și să păstrezi principii. Pare aproape firesc într-o lume în care prevalență au banii, puterea, învârteala materială, cariera cu orice preț și din astea. Dar principii înseamnă nu doar să gândești și să faci doar ce scrie la carte, ci să-ți respecți propria ființă, să ai puterea să crezi în aceleași lucruri (împotriva simțului comun), să crezi în aceleași idei (când nu-ți aduc folos), să-ți permiți să simți și să păstrezi afecțiune pentru ceva (când altora li se pare ridicol, nemeritat, depășit, lipsit de sens, durată, viitor etc.). Căci pentru unii, iată, și afecțiunea, atașamentul și devoțiunea au devenit un lux, pe care ți-l poți permite sau nu.
Ce a fost finala Cupei României la fotbal din 2015 („U” Cluj – „Steaua”: 0-3) decât o clară, severă și elocventă demonstrație de principii. Căci altceva n-a fost și nici nu putea să fie. Așa-zisa „Steaua” (o pun între ghilimele, fiindcă Steaua e „fără nume”), vezi doamne, a câștigat tot ce se putea în acest an, trei trofee. E campiona! N-am văzut de când sunt un triumf mai jalnic: campionatul a fost câștigat cu patronul în pușcărie (Gici Becali), iar președintele clubului (Mihai Stoica) e și acum întemnițat, amândoi „de competența” DNA; Gâlcă, antrenorul, e un fel de „anti”, ciufut și rigid, „mlădios” ca un „par de fasole” și atrăgător ca o mătură; clubul și-a pierdut nu doar aura, numele și palmaresul, ci și stadionul și, în acest an, încet-încet, și publicul; echipa e un fel de „varză à la București”, cu „vedete” pe bancă și debutanți titulari; echipa nu joacă fotbal, se chinuie, se „screme”, se dă de ceasul morții, dezamăgind fanii, spectatorii, specialiștii, iar finalul de campionat a fost un thriller de doi bani. Dar așa-zisa Steaua e doar vârful aisberg-ului. Să le numărăm, coane Fănică, pe scurt: locul 2 (ASA Tg.-Mureș) e, se pare, falimentară „avant la lettre”, de pe locul secund, n-a așteptat să câștige trofeul, ca Unirea Urziceni, înainte de-a se dezmembra, sau pe aproape, ca Otelul Galați și CFR Cluj; locul 3 (Astra Giurgiu) are și ea patronul la „zuchthaus” (adică la zdup), venit și el în fotbal ca să-și diversifice arta/aria fraudării statului și a spălării banilor; pe locul 4 e o echipă (CFR) fără patron, fără bani și fără … nu mai știm ce, iar pe locul 5 e CSU Craiova, o echipă … cu primăriță ambițioasă foc, cu susținere politică și cu stadion făcut de guvern, dar fără istoric, sare, piper și public; Petrolul (locul 6) are și ea patronul moral (primarul) la temniță, iar Dinamo (locul 7, cel mai slab din istoria clubului) este în procedură de faliment financiar, de imagine, de public. Și uite așa, pe la locul 8, ajungem la o cvasinormalitate, cum ar fi FC Botoșani, un club de „mare tradiție” în liga I, și la locul 10 (CSMS Iași – nu știu ce înseamnă), de unde se vede că acum „Moldova e fruncea” la fotbal. Despre Viitorul (și atât) știm că e echipa lui Hagi care a jucat, ca întotdeauna, în liga lui și nu se amestecă cu ceilalți decât întâmplător și conjunctural. Pandurii, echipa sindicatelor minerești ale lui Ponta, are viitor (stadion) până la viitoarele alegeri, apoi vom vedea, iar inafara retrogradatelor (șase, despre morți numai de bine) a mai rămas Chiajna, clubul cu nume de … Doamnă, echipa urmărită de circa o sută de bețivi, bătrâni, copii și câțiva oameni din comună întorși mai devreme de la munca câmpului.
În țara orbilor, chiorul ar trebui să fie rege. „U” Cluj nu e rege, ci regina retrogradatelor, a tuturor cauzelor comune pierdute cu sublim rafinament, a „iubirii” imposibil de înțeles dinafară. Dacă la celelalte mai găseai câte o umbră de ceva, „U” Cluj e clubul care, la acest moment, la propriu, nu mai are nimic: nici patron (urmărit general), nici bani sau sursă de finanțare, nici jucători, nici antrenor, nici viitor și nici promisiuni de luat în seamă. Ei bine, această echipă, târâtă vreme de ani buni prin toate bolgiile fotbalului, salvată de inspirația vreunui antrenor, de TAS sau de mila divină, această echipă din care n-a mai rămas decât sufletul, condamnată și retrogradată de drept, ajunge dramatic în finala Cupei României. Ca să ce, oare? Ce să caute, pe cel mai mare stadion al țării, într-o reprezentație „de gala” (nu știm a cui), o echipă „ruptă-n fund”? Cred că această întâmplare miraculoasă a vrut să arate și proștilor, tâmpiților, hoților și otrepelor din federație și din „lumea fotbalului” care este viitorul acestui sport din România: fotbalul este un joc pentru public, pentru gustul, plăcerea și satisfacția lui. Este, da, și o afacere mare care trăiește din banii pe care acest public doar este capabil să-i producă, cu voia sau fără voia lui. Restul sunt hoții, „mișmașuri” și spălări de bani, lipsite de viitor și pe care, mai devreme sau mai târziu, le așteaptă DNA-ul la ușă.
Galeria lui „U” Cluj a făcut această demonstrația sublimă pe cea mai mare scenă fotbalistică a țării, a afirmat un principiu, mai important decât trofeul Cupa României și decât o victorie cu pseudoSteaua. Mai mult de atât nu putea face Clujul fotbalistic pentru București, deocamdată.
Concluziile se trag de la sine. În registru rational-dramatic, cum că „există o galerie ce merită echipă, club, conducători și investitori de măsură”, al celui mai mare „PRET TIN” din galeria lui „U”. Și în registru hâtru-ironic al unui scriitor „nepretin” (Radu Paraschivescu), care se întreba dacă galeria a însoțit pe „U” Cluj la București sau dacă „U” Cluj a însoțit galeria la meci. Pe cât de frumos spus și de adevărat, pe atât de tragic și de nefiresc.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 2 iunie 2015