Monthly Archives: October 2015

Oct 29

Avem un Oprea, cum procedăm

Posted on by

DSC_0156
Am să răspund în acest articol unui polițist care crede că schimbarea ministrului de Interne Gabriel Oprea (devenit subiectul nr. 1 pe agenda publică) nu rezolvă niciuna dintre problemele grele și grave ale ministerului cu pricina. Căci, spunea polițistul, sub „Oprea cel Mare” se află un Oprea mai Mic” (ce ocupă funcția de adjunct, de exemplu), iar sub acesta, un „Oprea și mai Mic” (pe la IGP, probabil) și tot așa până la un „Oprea Județean”. Ideea era că degeaba îl schimbi pe unul (dintre șefi), fie el cel mai de sus, dacă ceilalți sunt pe același calapod, adică oameni de paie, nulități umane și profesionale absolute, puși acolo ca momâile, fie să nu facă nimic, fie să asculte orbește și să execute ca roboții ordinele, indiferent cât de absurde sau de ilegale sunt. Argumentul polițistului meu are un temei, pentru că vine din interior, iar oamenii de acolo știu că demiterea ministrului rezolvă o problemă publică, cel mult una de imagine, dar nu problema de sistem care rămâne și doare. Însă și acest argument are un bemol, care explică zidul de apărare (rușinos) făcut de liderii sindicatelor din Poliție în jurul lui Oprea: sub mandatul său au crescut constant salariile oamenilor din Poliție, pe principiul „puțin câte puțin”. Acest lucru se știe mai puțin și, sunt convins, nici nu va fi recunoscut de către aceștia. Iar în fața argumentului suprem, numit bani, toți se înmoaie.
Am să răspund polițistului meu de ce are totuși sens ca Gabriel Oprea să fie demis acum, pe acest motiv (al împrejurărilor morții unui polițist din escorta sa) și sub presiunea publicului, cu toate că îmi propusesem să scriu altcumva despre acest subiect. Pare a se uita că Gabriel Oprea nu este de formație polițist, e drept că nici militar, ci un fel de militar, mai precis, seamănă cu o păpușă îmbrăcată în „stele”, puse la repezeală de personaje precum Ion Iliescu și Traian Băsescu. Scopurile acestor avansări (până la general cu „patru stele”), deși sunt obscure, au fost identificate „chiar și” de americani și dezvăluite în WikiLeaks și țin de diverse afaceri pentru bani și pentru influență politică. Însăși Ambasada SUA s-a dumirit că gruparea construită în jurul lui Oprea e un pivot pentru fiecare guvern, iar el, un politician carierist, care și-a sporit averea și puterea. A fost „omul” lui Adrian Năstase până în 2004, apoi a devenit „omul” lui Traian Băsescu din 2005, până la căderea guvernului Emil Boc (pe care l-a trântit chiar gruparea lui), devenind apoi „omul” lui Victor Ponta și al liberalilor. După alegerea președintelui Iohannis, a devenit și „omul” lui, iar acum este ținut în brațe, deocamdată, de Liviu Dragnea. Ar mai fi multe de spus despre „interesul național” (porecla sa), despre partidul „balama” UNPR, înființat să elibereze presiunea UDMR în combinațiile politice și despre „generalul izmană”. Important e că asemenea personaje (adevărate „cuiburi blestemate” de complicități vinovate și interese transpartinice, financiare și politice) nu pot fi stârpite pe căi normale, fiind protejate de către toți cei care se folosesc de ele. De aceea e nevoie de o presiune puternică dinafara sistemului pentru a fi înlăturate. Din păcate, societatea civilă românească își găsește mai greu coeziunea și forța (vezi „Roșia Montană”, „Raed Arafat”), iar motivele de coagulare trebuie să fie grave, evidente, ușor de înțeles pentru toată lumea pentru a conduce la proteste cu largă susținere populară. Îi spun polițistului meu că ne aflăm în fața unui asemenea caz și că nu trebuie risipită ocazia. Căderea lui Oprea sub presiunea opiniei publice ar avea și alte efecte benefice, inclusiv pentru polițiști. Întâi că s-ar distruge, fie și temporar, modelul „paiaței ascultătoare” și mitul comandantului docil, dar „umflat”, pentru a părea important. Am mai scris despre asta, în Poliție avansările și numirile în funcțiile mari sunt „politică de stat”, aproape ritualice și greu își face cineva loc fără să fie controlat, fie prin „incompetența” sa, fie prin slugărnicie „nativă”, fie prin greșeli săvârșite în trecut. Semnalul ar fi pentru cei aflați sub ministru și care, de obicei, urmează orbește exemplul șefului lor, pe cât de umili în fața celor de sus, pe atât de tirani față de cei de jos. Pe de altă parte, demiterea lui Gabriel Oprea sub imboldul străzii i-ar pune pe gânduri (așa cum s-a mai întâmplat) pe toți politicienii, chiar pe viitorii miniștri de Interne, care, poate, nu și-ar mai permite atât de multe libertăți și abuzuri.
Îi mai spun polițistului meu că e sănătos pentru democrație și pentru orice componentă a societății să se știe că demiterea poate veni nu doar de sus în jos, ci și de jos în sus. Cât de important ar fi pentru polițiști, de exemplu, să se știe că au contribuit la schimbarea unui ministru care nu-i reprezintă deloc, că i-a cumpărat cu „o sută de lei”, dar în fond îi disprețuiește, îi batjocorește și-i folosește în scopuri personale și politice.
In fine, îi mai spun polițistului că soarta lui Oprea nu depinde acum nici de servicii secrete, nici de Ponta, nici de Iohannis sau de alții, ci depinde de polițiști (și de ce vor spune ei), de oamenii din stradă și de Liviu Dragnea. Căci pentru noul șef al PSD, e o chestiune de moment și de oportunitate când îi va lua locul de premier lui Ponta. Ocazia de acum pare un pic timpurie, neașteptată și nepregătită pentru el.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj de marți, 27 octombrie 2015

Oct 26

Încrederea la români

Posted on by

DSC_0858
Chestiunea încrederii la români o văd problematizată din trei perspective: a încrederii în sine, a încrederii în celălalt (ceilalți) și a încrederii în sistem. Societatea zilelor noastre, aflată la întretăierea a două sisteme sociale, are o structură eterogenă, fiind formată din straturi foarte diferite între ele. În sensul temei enunțate, după un model intuitiv, și având drept ghid comportamentul psihosocial, am identificat trei categorii de indivizi, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine dinamica, motivația și conexiunile unei societăți ce nu-și găsește nici reperele, nici ritmul și nici rezultatele așteptate. O primă categorie o reprezintă „omul nou”, care este o reminiscență a sistemului comunist, un reziduu social inevitabil, rezultat al politicii absurde de îndoctrinare și de spălare programată a creierului. Pe cea de-a doua categorie o numesc simbolic „omul tranziției” și este formată din cei care, la diferite nivele de vârstă, profesie și instruire, au încercat să străbată „deșertul tranziției” de comunism la capitalism prin forțe proprii. Pe reprezentantul celui de-al treilea nivel îl voi numi „noul capitalist”, deoarece este singurul produs conturat și coerent al noii orânduiri, are elemente distinctive față de „prizonierul epocii comuniste”, dar și față de „produsul tranziției”. De primul îl deosebește atitudinea și inițiativa, de celălalt îl deosebește orientarea și rezultatele. Din grupul „omului nou” fac parte refuzații sorții, pensionații înainte de vreme și pensionarii, șomerii și oamenii (mai bătrâni sau mai tineri) care nu s-au putut adapta la un nou regim. Categoria „omului tranziției” (cea mai bine reprezentată numeric) cuprinde pe toți cei care încearcă ceva, se străduie să fie activi, eficienți, care se zbat și caută. „Noul capitalist” este mai degrabă o ironie, „produsul premium” al tranziției din perioada postcomunistă. Mai rar ca specimen, dar foarte bogat, el ține locul capitalistului, fiind simbolul noii epoci. În mod fundamental, ca tip de acțiune, „omul nou” așteaptă, „omul tranziției” aleargă, iar „noul capitalist” fură. Primul e cel care mereu speră că „cineva” va veni și va rezolva toate problemele, cel de-al doilea încearcă să găsească un singur un drum, agitându-se de multe ori la întâmplare, iar cel de-al treilea acționează, având mereu „rețeta” succesului.
Odată conturate cele trei categorii, devine interesant și provocator să vedem cum se manifestă încrederea într-o societate astfel structurată. Întâi de toate, e limpede că „omul nou” al epocii comuniste nu are cum să aibă încredere în sine, el este asistatul social prin excelență și va miza mereu pe un ajutor de la cineva, pe o decizie a cuiva. El nu are încredere nici în „celălalt”, pe care îl privește ca pe un concurent, singurul său reper și sursă de încredere fiind „sistemul”, de la care va aștepta mereu salvarea. „Omul nou”, încadrabil ca și vârstă și categorie socială, nu este majoritar în societatea românească, dar, prin încrederea și dependența față de sistem, a devenit o masă de manevră electorală și un balast social. Care, evident, nu poate fi abandonat, dar nici recuperat.
La rândul său, „omul tranziției” nu are deloc încredere în sistem, acesta fiind simbolul negativ suprem. Pentru el, „sistem” înseamnă statul birocratic, supradimensionat, static, ineficient, înseamnă sistemul de tip mafiot al corupției și accesului la resursele statului, înseamnă sistemul financiar, al influenței discreționare și al forței banului, înseamnă sistemul securistic, al controlului și dominației obscure, înseamnă sistemul politic, al puterii distribuite înafara competenței, responsabilității și meritului. „Omul tranziției” nu are încredere nici în sine, într-o societate așezată strâmb, fără principii funcționale și fără reguli clare și respectate. El știe că nu-i destul să fii inteligent, bine educat și instruit, nu-i destul să fii competent și nu ajunge să fii responsabil ca să izbândești. Și-atunci de ce ar avea încredere în aceste valori și în sine ca posesor al acestora?! „Omului tranziției” îi mai rămâne să aibă încredere în „celălalt” ca alternativă la „nimeni”. El trăiește această tentație, a cursei solitare, pe cont propriu, a destinului izolat, în care solidaritatea este aproape forțată și, de multe ori, întâmplătoare, efemeră, parțială.
„Noul capitalist” sau prototipul omului de succes al tranziției, omul bogat, cinic, egoist și fără coloratură politică nu are, evident, încredere în „celălalt”, câtăvreme acesta l-ar putea denunța, invidia sau concura. El este un singuratic și, de cele mai multe ori, un alienat în formă cronică, ce va sfârși (odată) fie la balamuc, fie la pușcărie. El nu are încredere nici în sistem, câtăvreme din înșelarea acestui se hrănește. Dimpotrivă, el va încerca să se substituie sistemului, să devină el sistemul, să și-l subordoneze și să-l controleze. În aceste condiții, el limpede că „noului capitalist” nu-i rămâne decât să aibă încredere în sine, în puterea influenței și a forței sale, pe care o dorește cât mai mare, nemăsurată.
Acest „sistem” corelativ al încrederii a creat ceea ce vedem și trăim astăzi.
Nu sunt singurele asocieri posibile, dar, cu siguranță, sunt pe cât de aberante, pe atât de reale. Cum ar fi ca „omul nou” să aibă încredere în sine, „omul tranziției” să aibă încredere în sistem, iar „noul capitalist” să empatizeze cu „celălalt”?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 octombrie 2015

Oct 14

Învingătorul ia totul … de la zero

Posted on by

DSC_0174
Liviu Dragnea a câștigat „primarele” din PSD și ceva îmi spune că nu se va opri aici și că va dori să meargă până la capăt să preia guvernul încă înaintea alegerilor din toamna viitoare. Dar să nu ne grăbim și să le luăm pe rând. Nu fac titlu de glorie din asta, dar, în această pagină, am anticipat acest deznodământ în ceea ce-l privește pe noul președinte al PSD, într-un moment în care jocurile nu erau deloc făcute în această privința. Deși acum totul pare a fi cât se poate de simplu, n-a fost așa și merită să ne aducem aminte cum a început acest drum al măririi lui Dragnea. E important nu doar pentru istorie, ci și pentru a contura mai bine profilul celui care va prelua destinul unuia dintre partidele care a influențat constant și, uneori, decisiv, soarta țării în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Deși nu foarte înaintat în vârstă, Liviu Dragnea e vechi în politică și e vechi chiar în PSD, deși provine din baza de recrutare „ideologică” a lui Traian Băsescu, cel care spunea, la un moment dat, că va schimba fața politicii românești cu oameni tineri și diferiți. Nici Băsescu n-a făcut ce-a zis, nici Dragnea nu era cel chemat, căci plecase din PD în PSD înaintea zămislirii „viselor” băsesciene. Combinator local, cu rezultate electorale superlative într-un județ sărac (Teleorman), „mustăciosul” a devenit vedetă pesedistă, fiind înzestrat însă cu tenacitate și, mai ales, cu răbdare, o calitate rară a politicianului român. A dat prima lovitură când a fost ales președinte al Consiliului Județean, apoi președinte al organizațiilor Consiliilor județene. De acolo drumul spre marea politică a fost deschis și era o chestiune de timp până când urma să devină ministru. Fără grabă, a atins acest nivel în portofoliul Administrației și Internelor și a ajuns chiar vicepremier, iar, la un moment dat, preț de mai puțin de o lună (ian. – febr. 2009), a fost ministru de Interne plin, funcție din care a demisionat fără a clipi, fără urmări și fără consecințe grave de imagine. Toată lumea se grăbea cu funcțiile, mai puțin Dragnea, care părea că nu vrea (cu tot dinadinsul) sau că nu-l interesa (ceea ce era exclus). Mereu zâmbitor, tot timpul afabil, însoțitor ideal al lui Victor Ponta (în ultimii ani), Liviu din Teleorman părea secundul perfect. E adevărat, a dus greul mai multor alegeri în PSD (înlocuindu-l cu succes pe Hrebengiuc) și a câștigat încrederea partidului. Dar cel mai mare succes a fost capitalizarea bunăvoinței și încrederii „baronilor” locali, din rândul cărora, vrând-nevrând, făcea parte. Și a venit momentul cheie (așteptat), atunci când Victor Ponta oscila să candideze la președinția României. Soarta actualului premier s-a tranșat vara trecută, iar Liviu Dragnea nu e străin de decizia lui Ponta, dintr-un motiv evident: el era beneficiarul direct al oricărui deznodământ. Dacă Victor Ponta ieșea președinte al României, Dragnea urma să fie, pe cale directă, prim-ministru (ceea ce era țelul său); dacă Ponta pierdea alegerile, urma să fie detronat din funcția de președinte de partid și, y compris, din cea de premier. Nu s-a întâmplat imediat, dar acesta va fi finalul, chiar dacă temporizat din cauza unor situații neprevăzute, vezi procesul și condamnarea în instanță a lui Dragnea și problemele cu justiția ale lui Ponta însuși. Faptul că și-a îndeplinit prima parte a planului (adjudecarea conducerii PSD) e un trofeu pentru el (așa se face politica pe-aici) și deschide calea către cel de-al doilea, poziția de premier. Acesta e Liviu Dragnea ca aspirant al politicii și a manevrat cu destulă abilitate și cu răbdare jocurile pentru a-și atinge scopurile și a câștiga puterea, scopul fiecărui politician, la urma-urmei.
Însă pe noi, cetățenii României, nu asta ne interesează, cum a câștigat Dragnea puterea în PSD, ci altceva. În primul rând, suntem preocupați cu toții (de stânga și de dreapta) ce va face partidul care își asumă stânga politică. Credem că e un interes național să avem o stângă sănătoasă, modernă, implicată, europeană și care să „domolească”, vremelnic, politicile agresive, de dezvoltare, ale dreptei și să cheltuie cu măsură agoniseala acesteia. Visuri! N-avem nici dreapta care să „producă” (dezvoltare) și nici stânga care să „împartă” (bogăția) și n-am avut niciodată în acești ani. Dreapta se află acum în chinurile facerii, nu se știe cu ce rezultat, iar PSD e nevoit s-o ia de la capăt, odată cu recunoașterea eșecului și ejectarea lui Victor Ponta. Partidul e jos, are nevoie de un suflu proaspăt, de un start nou, de oameni nou-veniți și mai ales de viziune. Politica se face și cu hărnicie (cu rezultate mediocre, de multe ori), dar mai ales cu idei, cu forță și cu capacitatea de a insufla încredere maselor. Unii oameni sunt făcuți să „gândească”, alții s-au născut doar ca să „facă”. Liviu Dragnea face parte din a doua categorie, din păcate pentru țară, pentru partid și pentru el. Că nu mai ține cu „baroniada” (cu DNA la ușă), cu aranjamentele și combinațiile trecute pare a intui și noul lider PSD (sau i-a șoptit cineva) și se străduie să arate că înțelege (măcar vag) noul său rol. Dar zău, nu pare omul potrivit. Are calitățile care l-au ridicat în partid, dar e vechi și uzat ca imagine, e prizonierul combinațiilor trecute, are multe pete. Dar mai ales nu are profilul, ținuta și potențialul unui autentic politician nou, de stânga, vizionar.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 octombrie 2015

Oct 13

Spune-mi în ce investești…

Posted on by

DSC_0864
Când vine vorba despre investiții, îndeobște, primul gând duce spre diverse plasamente financiare, spre modul în care sunt folosite resursele, în general, privește modalitatea în care sunt utilizați banii. În modul cel mai propriu, vorbim despre investiții pe bursă, despre bani plasați în imobiliare sau în alte tipuri de afaceri. Nu de mult, când toate afacerile păreau nerentabile și nesigure, consultanții recomandau masiv ca oamenii să cumpere aur, cum se știe, investiția cea mai sigură, pentru vremuri de restriște, dar nu întotdeauna cu randamentul cel mai bun. De asemenea, investiții nu fac doar indivizii și firmele, ci fac și Primăriile, administrațiile județene sau Guvernul țării.
Nu doar experiența personală sau cea profesională, ci istoria în sine ne arată că investițiile nu sunt doar financiare, așa cum credem deseori, că există și alte capitaluri, cel puțin la fel de prețioase, ca banii. De-a lungul timpului, unele popoare au investit în arme și războaie, altele în drumuri și legi, altele în navigație etc.. Timpurile moderne au generat mize noi, de exemplu, investiția în energie și tehnologie, investiția în mișcare și sport sau în divertisment. Nu în ultimul rând, se investește în inteligență, ca bunul cel mai valoros, mobil, adaptabil și durabil. Investiția în oameni poate căpăta diverse forme, de la asigurarea unei instruiri complexe și de calitate, la instaurarea unor standarde ale nivelului de trai și până la asigurarea unei protecții sociale pentru categoriile sociale mai defavorizate.
În România ultimilor douăzeci și cinci de ani (cel puțin), folosirea greșită a resurselor a fost una dintre cele mai mari erori strategice și care a menținut țara noastră în rândul țărilor sărace într-o Europă a bunăstării. Totul a fost făcut greșit în acești ani (din ignoranță sau cu bună-știință), de la modul în care a fost privită și transformată economia și până la felul în care a fost tratat omul ca subiect psiho-social într-o societate aflată într-o interminabilă tranziție de la comunism la capitalism. Mai întâi, a fost prăduită, în toate formele posibile, avuția materială a țării, prin corupție, privatizare, faliment forțat, iresponsabilitate. Capitalul autohton (pentru investiții), ajuns în mâna unei oligarhii de sorginte mafiotă, a fost și insuficient și prost folosit, iar capitalul străin a intrat greu, cu rezerve, izolat, fără mare amploare. Așadar, în România acestor ani, au lipsit investițiile sănătoase, o dezvoltare după un plan, o construcție gândită și programată sau măcar schițată. Nu insist asupra cauzelor pentru că se cunosc. Însă toate acestea, ar fi devenit lipsite de însemnătate și nu ar fi produs efecte vizibile azi dacă „cineva” ar fi avut înțelepciunea și responsabilitatea să investească în oameni. Acesta a fost răul suprem și rădăcina tuturor anomaliilor de astăzi.
Însă această cumplită eroare a clasei conducătoare n-a fost nici recunoscută, nici asumată, nici îndreptată. Cele două mari sisteme, aflate în grija statului – sănătatea și educația, au fost tot timpul fiicele vitrege al bugetului, sacrificate mereu în favoarea altor și altor „priorități” politice. Nu ilustrez cu cifre pentru că e inutil, datele nu aduc nimic în plus față de ceea ce simt oamenii, în spitale și în școli etc.. N-a existat niciun punct de răscruce, nicio criză majoră, nici un pericol pentru sistem, deoarece societatea n-a produs sau cultivat germenii schimbării, iar conducătorii s-au folosit de acest lucru. Iar investiția în oamenii a fost cedată, complet și definitiv parcă, altcuiva. Cine investește azi în oameni și de ce?
Astăzi, în educație, cu adevărat investește familia, dar aceasta este un impuls natural, nu e meritul cuiva anume, toți părinții își iubesc copii și doresc binele lor. Dar grija părintească, pe cât de mare, pe atât de limitată uneori, nu ține loc nici de țară, nici de școală, nici de profesori și nici de condiții de învățământ. Fără o reformă profundă în sistem, creșterea și educarea copiilor va rămâne la mâna întâmplării și la punga părinților. În educație ar trebui să investească firmele, să-și identifice, selecteze și finanțeze viitorii colaboratori. În educație și formare trebuie să investească toți angajatorii (instituții publice și private), care pot stimula și încuraja instruirea și performanța în diverse forme și pot atrage tinerii valoroși. În educație trebuie să investească și partidele politice, producând emulație, devenind populari și atrăgători, încurajând un sistem meritocratic și în politică. În educație are datoria să investească timp, energie, idei, acțiune și societatea civilă, prin toți actorii ei instituționali și neinstituționali. Dar, atâta vreme cât consideră că învățământul este un atribut al său, statul trebuie să fie vectorul principal în însănătoșirea și îmbunătățirea sistemului, lucru pe care nu l-a făcut constant în acești ani.
Unii ar reduce discuția despre învățământ la cei 6% din PIB (care acum au ajuns abia pe la 4%, poate), dar cu toții știm că nu-i doar atât. Nu-i vorba doar despre salarii, despre săli de curs și dotări scumpe. Investiția în educație este una de una de suflet, de implicare, de respect și responsabilitate. Iar aceste valori nu se pot impune instantaneu, ridicând miza și plusând procente din PIB. Aceste valori se impun greu și direcția lor trebuie să vină și de sus în jos, nu mereu și mereu invers.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 octombrie 2015

Oct 02

Vârstele orașului

Posted on by

DSC_0856
Odată cu toamna, a început și cea „de-a doua școală” (a studenților), iar Clujul, pe nesimțite, își amestecă vârtos vârstele, interesele și trăirile. Ca în fiecare an, e o transformare însemnată, dar pe care noi, localnicii, din rutină, confort și superficialitate uneori, n-o mai percepem decât prin efectele ei negative și imediat vizibile: mai multe mașini, aglomerație umană cvasigeneralizată, prețuri mai mari, chirii și locuințe mai scumpe etc. Sunt o serie de date demografice și financiare care conturează un fenomen deja, asupra cărora n-o să insist, fiind de altfel bine-cunoscute: la o populație înregistrată de peste trei sute de mii de locuitori, se adaugă, în cifre relative, o sută de mii de studenți (și elevi), adică un sfert din totalul brut al locuitorilor, raport care influențează substanțial toate datele traiului în comun, de la „PIB-ul local”, venituri și locuri de muncă, până la indicatori de consum și frecvență de evenimente, ce se clasifică toate la capitolul efecte pozitive. Iar dacă acestea „nu se văd” imediat, cu siguranță „se simt”, pe termen mediu și lung. Bunăoară, zilele trecute am citit o statistică a salariului mediu la nivel național, unde Clujul se situează pe poziția a treia (practic, a doua), după București, pe locul următor fiind județul … Ilfov (de fapt, tot București). Explicația veniturilor mai mari din Cluj era dezvoltarea industriei IT, desigur reală, dar insuficientă și care nu oferă tabloul complet. Căci, pe de-o parte, firmele de IT au venit la Cluj tocmai pentru că au găsit aici o bază serioasă de recrutare și de selecție a forței de muncă, Clujul universitar oferind două centre importante de formare specialiști IT ( Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea Tehnică). Pe de altă parte, salariile sunt mai mari pentru că angajatorii au venituri care le permit asta și, în același timp, se plătește calificarea, este mai bine remunerat personalul instruit și specializat, la a cărui formare contribuie și școală. Cu alte cuvinte, ne place sau nu ne place, vrem-nu vrem, relativa bunăstarea a clujenilor (raportată, bineînțeles, doar la intern) are legătură cu școala, chiar prin mai multe fire. Însă nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, să credem că atât în învățământ, cât și în economie, lucrurile au atins desăvârșirea. Constatăm doar un lucru cert, că emulația universitară este principala sursă de venit a orașului nostru.
Dar nu la efectele lucrative am vrut să mă gândesc acum în primul rând, ci la cele de natură umană și spirituală. Căci nu e doar statistică scăderea mediei de vârstă a unui oraș, atunci când un sfert din populație are, mereu, între 18 și 25 de ani (să zicem) și când intră în fiecare an câte 10-15 mii de „oameni noi” și tineri, dintre care unii nu-l vor mai părăsi niciodată. E și puțină poezie aici, dar înseamnă și un anume ritm și puls al vieții, înseamnă intensitate și un plus de aspirație și motivație, înseamnă și un suflu mereu proaspăt de elan, dorință, emoție și sentimente, pe care nu le poate nimeni nega, nici ignora. E imposibil să nu vedem și întâlnim acești tineri, la fiecare pas pe care-l vom face în oraș. Vor fi, cu siguranță, în mall-uri (în curând, vor primi cadou unul nou, lângă Complexul Hașdeu), vor aglomera fast food-urile și donuteriile și vor ocupa, până la refuz, cluburile de noapte. Tot ei vor frecventa sălile de cinematograf și se vor abona la spectacolele Teatrului Național și ale Operei Române (sperăm că și repertoriul acestora ține cont de asta). Pot fi întâlniți, de asemenea, la nenumăratele evenimente muzicale și sportive, la tot felul de festivaluri etc. Nu în ultimul rând (e adevărat că nu toți), studenții vor popula sălile de lectură ale bibliotecilor și sălile de curs, pentru a-și dedica o parte a „vârstei de aur” studiului, lecturii, formării, carierei etc. Este într-adevăr pentru ei timpul și momentul tuturor încercărilor, al începuturilor, a experiențelor și al primelor roade, un amestec unic de rațiune și nechibzuință, de calcul și ignoranță, de seriozitate și „nebunie tinerească”. Experiențele trăite în această perioadă de grație, printre noi, alături de noi, sub ochii noștri, profunde și diverse, rămân de neșters pentru toată viața. E de netăgăduit că, dacă s-ar putea vorbi despre emoție și sentimente în termeni de cantitate, orașele universitare ar fi pe primul loc în orice top. E timpul cunoașterii de sine, al cunoașterii celuilalt și a celorlalți, cu un ultimul „pardon” îngăduit al vieții. Nu cunosc oameni care să nu aibă nostalgia studenției și nu cunosc eu pe cineva care să fi trecut prin Cluj și să nu-l regrete (or fi existând, totuși, mă gândesc).
În cele din urmă, importantă pentru noi toți nu e fiecare experiență în parte (acesta fiind un bun individual), ci rezultanta acestor energii comune și împrejurări favorabile, ce înseamnă ea, cum o gândim și o interpretăm și ce avem de făcut, fiecare dintre noi.
Generația lor nu are nimic și nu a pierdut nimic încă, generația matură are totul și a pierdut totul deja, fără să recunoască. „Bătrânii” ar vrea să fie mai buni, dar uneori nu pot și nici nu (mai) știu. Să-i lăsăm și să-i ajutăm pe ei să ne facă mai buni pe noi.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 septembrie 2015