Monthly Archives: November 2015

Nov 24

Vinovații fără vină

Posted on by

DSC_0174
Francois Hollande n-ar fi trebuit să fie (niciodată) președintele Franței. Ne-o spun întâmplările politice ale anului 2011 și o întăresc faptele tragice petrecute în „Hexagon”, ce țin Europa în suspans și lumea cu sufletul la gură. Cel de-al șaptelea președinte al celei de-a Cincea Republici franceze nu este singurul vinovat pentru evenimentele tragice de la Paris, nu știu dacă este cel mai mare, dar este unul dintre principalii vinovați.
Mai întâi, de ce n-ar fi trebuit să fie el cel ales președinte în 2012? Nu e necesar un efort prea mare să ne amintim că mare favorit pentru Palatul Élysée, până în mai 2011, era Dominique Strauss-Kahn, candidatul Partidului Socialist (PS), fost ministru de finanțe, fost președinte al partidului și, la acel moment, director al Fondului Monetar Internațional din 2007. Doar scandalurile, de natură sexuală mai ales, culminând cu arestarea sa la New York, l-au oprit pe DSK din cursa în care ar fi pornit cu șansele cele mai mari. În Franța de dinaintea scandalului care a „zguduit” planeta, nu era nicio îndoială că directorul FMI este capabil să-l bată pe „scandalagiul” Nicolas Sarcozy, președintele „sortant”, un fel de „Băsescu” al Franței. În iulie 2011 (adică la două luni după arestarea sa), 44% dintre francezi credeau în continuare că Dominique Strauss-Kahn ar fi „un președinte bun”. De dispariția sa subită (și suspectă pentru unii) de pe scena politică franceză, a profitat Francois Hollande, un politician oportunist, prudent, „strecurat” printre conjuncturi și candidați. Principalul lui rival în PS a fost Martine Aubry, președinta partidului. Colac-peste-pupăză, tocmai atunci au decis socialiștii francezi să-și aleagă candidatul după modelul american al „primarelor”, adică prin votul direct al simpatizanților. Întâmplător, am asistat atunci la o dezbatere televizată în șase, printre care, alături de Hollande, se aflau Martine Aubry și viitorii miniștri Manuel Valls și Arnaud Montebourg. A fost clar că francezii de stânga n-au vrut-o candidat pe d-na Martine Aubry (primar de Lille), probabil, pentru a evita asemănarea cu „modelul german” Angela Merkel, nici pe Valls sau pe Montebourg (cel mai bun, în opinia mea), l-au preferat pe „fanfaronul fricos” Hollande, după o prestație modestă, din motive care îmi scapă. Hollande n-ar fi câștigat niciodată, cred eu, dacă nu s-ar fi retras forțat Dominique Strauss-Kahn, dacă nu se „lupta”, practic, cu femeile în PS, dacă n-ar fi candidat cu Nicolas Sarcozy, un președinte de dreapta devenit indezirabil, și dacă Marine Le Pen, candidatul Frontului Național, ar fi avut altă dispunere de moment. „Dacă și cu parcă”, slăbiciunea dreptei moderate franceze, făcută ferfeniță de „scamatoriile” lui Sarcozy, și lipsa de viziune și de curaj a stângii (care n-a mai impus un președinte de la Francois Mitterand încoace), l-au adus în fotoliul de la Élysée pe acest „popândău politic”, cu figura „speriatului de bombe” pe timp de pace. Prin forța împrejurărilor și prin ironia sorții, Franța a luat „mutra” conducătorului ei, o față plângăcioasă, o mască a fricii, a ezitării și a nesiguranței.
Trecem peste niște performanțe negative unice, în privința lipsei de popularitate și de încredere, atinse de Francois Hollande în mandatul său. Au fost puse pe seama crizei economice, pe seama unor măsuri economice/fiscale trecătoare, insuficient gândite și retractate. Trecem peste faptul că Franța a pierdut un loc (tocmai în favoarea rivalului etern – Anglia) în topul celor mai puternice economii ale lumii. Mai trecem și peste faptul că Franța a devenit, sub conducerea sa, un fel de aghiotant al Germaniei în UE, iar Hollande însuși, un fel de prim-corist în ansamblul dirijat „triumfal” de Angela Merkel. În toți acești din urmă ani, Franța n-a făcut nimic (intern sau extern), n-a impus vreo idee, nu s-a remarcat cu ceva, la poziția și pretențiile ei. A stat, prin președintele său, și a așteptat să se „întâmple ceva” până la alegeri, pe care simțea că le va pierde ca nimeni altcineva dintr-a Cincea Republică. Și s-a „întâmplat”.
Se știe că animalele de pradă atacă întâi pe cei cărora simt că le e frică. Teroriștii au atacat Franța pentru că au simțit-o vulnerabilă, ezitantă, nepregătită, într-o stare de tensiune socială crescândă. Franța nu are de livrat o politică coerentă la nivelul UE și nu are o poziție distinctă în această arhitectură. Franța nu mai este o forță care negociază, convinge, impune samd. În fine, Franța nu a avut și nu are o politică coerentă față de emigranți (cine vine, de ce vine, când vine și ce facem cu ei) și nu pare a înțelege ce se întâmplă azi în lume și în Europa. Franța bâjbâie. Și-a trimis avioanele în Siria să atace ISIS, dar cu ce efect? Se aliază cu Vladimir Putin, pe frontul altora, părând a înțelege „jocul” americanilor, dar se vede cu Barack Obama. Franța este lovită din toate părțile, iar conducătorii ei, fără anvergură și fără viziune, disperați electoral, măresc tensiunea, invocă sprijin și cer prelungirea stării de urgență. Premierul Manuel Valls (sunt la modă în Franța politicienii de origini nefranceze, vezi D. Strauss-Kahn, N. Sarcozy, Manuel Valls, Anne Hidalgo, Rachida Dati etc.) aduce în discuție arma chimică. Dar nu-i de-ajuns, cer și reinstituirea controlului la graniță. Atacă Schengen-ul și UE, al cărui fondator este etc. Ce-ar mai putea să facă? Căci de demisie nu-s în stare!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 noiembrie 2015

Nov 19

Mură-n gură

Posted on by

DSC_0858
E firesc să privim cu luare-aminte la instalarea unui nou guvern. E normal să avem așteptări de la o echipă nouă de conducere. E în firea lucrurilor să ne facem speranțe și să ne întrebăm ce ar fi mai bine pentru țara noastră. E adevărat că, într-o formă sau alta, facem (cu toții, cred) același „exercițiu”, de multă vreme și de fiecare dată la schimbarea guvernelor, cam cu același deznodământ: nici așteptările noastre nu sunt justificate, nici reușitele politicienilor nu sunt cele scontate. De aici neîncrederea, reținerea, absența din spațiul public și absenteismul la vot al românilor. Din când în când, rar ce-i drept, se întâmplă și altfel.
Guvernul Dacian Cioloș, în curs de instalare, cu echipă nominalizată, dar fără a fi anunțat programul de guvernare și fără a fi validat, se poate spune că beneficiază de condiții speciale. Mai speciale decât s-ar fi putut gândi vreun român cu o lună înainte, mai speciale decât ar fi putut spera președintele României, Klaus Iohannis, și mai speciale decât i-ar fi putut trece prin gând lui Dacian Cioloș însuși, după cum singur a mărturisit. Spune o vorbă că „berzei șchioape îi face Dumnezeu cuib”. Constatăm doar că până în 3 noiembrie aveam un guvern „performant”, cea mai mare creștere economică din Europa, o majoritate parlamentară stabilă și o clasă politică ce-și potrivea pașii și banii pentru anul electoral ce urma. Azi avem guvern nou, de tehnocrați, premier independent, o nouă majoritate parlamentară (extinsă) și vrem să reformăm din temelii clasa politică. E necesar să subliniem că, între timp, au murit peste cincizeci de oameni nevinovați, câteva sute sunt nenorociți pe viață, alte mii de persoane își șterg lacrimile și se indignează o țară întreagă, toate în urma unui incendiu, dintr-un club bucureștean, dintr-o vineri seara. Optimiștii ar spune că minunile sunt posibile, pesimiștii vor susține că țin doar trei zile. Câte zile va avea „minunile” guvernului Cioloș, vom vedea începând cu audierile viitorilor miniștri, cu prezentarea programului de guvernare și cu tot ce va urma pe scena politică românească. Însă nu cred că e o exagerare să vorbim acum despre o oportunitate, despre o ocazie și despre o șansă, pentru noul guvern, pentru țară și pentru cei ce alcătuiesc clasa politică, de a depăși „înțepenirea”, la care părea că suntem condamnați pe veci. Ne îndreptățesc să spunem asta „revoluția” de la urne de anul trecut, care l-a adus pe Klaus Iohannis la conducerea țării, „revoluția” din stradă de zilele trecute, care l-a adus pe Dacian Cioloș în fruntea guvernului, o altă „revoluție” (nu știm în ce fel), dacă ea ar fi necesară pentru a aduce pe altcineva. Deocamdată, cei doi sunt beneficiarii acestor conjuncturi, care trebuie să confirme și spre ei se îndreaptă speranțele. Așadar, ce ar trebui să facă?
Câteva lucruri, pe cât de simple, pe atât de esențiale, dar pe care noii guvernanți și cei care vor veni n-ar trebui să le scape din vedere. „Singurele state care au devenit, din sărace, bogate au fost Finlanda şi Irlanda. Şi asta pentru că au investit în capitalul uman şi educaţie”, afirma recent un oficial român (economistul-şef al Băncii Naţionale a României, Valentin Lazea), cu trimitere directă la ultimii zece ani (nu o sută, nu o mie). Tot el a mai spus, la o conferință despre riscul de țară, că singurele țări europene care urmează acest model sunt Polonia și Estonia. Așadar, nu-i un mare secret! Pe de altă parte, un studiu al ONU (Organizația Națiunilor Unite), publicat recent, arată că „România are resurse pentru eradicarea sărăciei, dar nu există voinţă politică”. Cred că nu trebuie să te erijezi în specialist al Institutului Legatum din Londra ca să înțelegi că în România educația n-a fost, pentru niciun guvern, o prioritate, ci, de multe ori, o batjocură. Și nu trebuie să te întrebi cum au măsurat experții ONU „voința politică” din România, ci doar să vezi listele de la DNA (și acelea incomplete).
Ce poate fi mai simplu? Voință politică ar însemna, întâi de toate, (un pic măcar de) integritate, a nu face priorități absolute din planurile personale (oneroase, meschine, de îmbogățire) și a gândi lumea „oleacă” dincolo de interese, familie, prieteni, partide etc. Nici n-ar fi nevoie de „mari oameni” politici, de vizionari (unul la o mie de ani), e necesară un pic de înțelepciune, de bunăvoință și doar mai puțină lăcomie. Țara să fie lăsată în pace, că știe ea ce să facă!
Pe de altă parte, arată studiile, trebuie să investim în oameni și în educație. N-am făcut-o niciodată sistematic, asumat, responsabil, eficient. Ar însemna: pe de-o parte, să fie susținută, pe orice cale, creșterea natalității, să fie oprită sau încetinită migrația românilor, să fie atrași oameni valoroși în țară și făcut din asta politică de stat, prioritate absolută. A doua componentă, mai sigură și mai sănătoasă, este investiția în educație. Dar nu (doar) prin repararea (construirea) de școli și nu (doar) prin mărirea salariilor profesorilor, ci printr-un concept asumat și urmat politic până la capăt. Președintele țării a trăit o viață la catedră, deci știe, primul-ministru este dator școlii, care l-a propulsat aici, guvernul tehnocrat are mai mult decât oricând profesori (universitari). Ce lipsește?
Scepticii vor zice că educația nu va construi autostrăzile pe care nu le-a făcut nimeni până acum. Ba eu tocmai asta spun, că le va face, și mai multe, și mai bune, și mai ieftine, și mai repede. Cu voință și puțină răbdare!
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 noiembrie 2015

Nov 14

Capătul drumului

Posted on by

DSC_0176
Tot ce se întâmplă în aceste zile nu cred că e despre persoane, partide, funcții, averi, influență sau putere, cred că e despre țara noastră și despre noi toți. N-a trecut decât o săptămână de când scriam despre cercul vinovat al complicității, delăsării și acceptării (dintre autorități, oameni cu bani și cetățeni), că acesta s-a spart odată cu accidentul din Clubul „Colectiv”, care a dus la moartea a zeci și rănirea a sute de oameni nevinovați. Și a plesnit prin „veriga slabă” care este întotdeauna mulțimea, publicul, cetățenii, cei mulți și îndeobște lipsiți de putere. Sub valul emoției și al durerii și sub spectrul morții, schimbarea a fost bruscă și (se vrea a fi) uriașă. N-a trebuit decât un miting de protest cu 30 de mii de oameni la București pentru ca guvernul Ponta să cadă (evident, sub amenințarea unor mișcări mai ample), primarul incriminat Popescu Piedone să-și dea demisia, iar ministrul Oprea să fie îndepărtat. Dar pentru acei oameni abia „porniți” și cu nemulțumirea în suflet, n-a fost destul și, pe fondul succesului facil obținut, au continuat mișcările de protest, extinse la nivelul întregii țări. A fost sesizată prezența în stradă a foarte multor tineri și, de la o seara la alta, de la un miting la altul, de la un oraș la altul, mulțimea protestatarilor s-a radicalizat, nerevendicând doar schimbarea unor persoane, ci a întregului sistem, a clasei politice, eradicarea corupției, instaurarea meritocrației etc. Un program ad-hoc care seamănă cu o revoluție. „Revoluția” de acum pare una specială, căci se vrea a trece prin persoana președintelui țării, Klaus Iohannis. E punctul nodal în care a ajuns societatea românească în aceste zile și clasa politică, deopotrivă.
Misiunea președintelui, de a face ceva ce n-a făcut nimeni, e una aproape imposibilă, chiar utopică, pentru unii. Dincolo însă de „optimiștii” schimbării radicale și de „echipa de zgomote” (care a trecut acum și în rețelele sociale), susținută de cei care nu vor nicio schimbare (pentru că lor le convine așa), asistăm la „un meci istoric” pentru România al cărui rezultat nu-l cunoaștem. Ambele părți (căci despre două tabere simbolice este vorba) beneficiază de premise favorabile și defavorabile. Acum nu putem decât să le inventariem. De precizat că la acest moment nici miza nu e foarte clară, nici taberele nu sunt cristalizate, nici regulile nu sunt stabilite, important e că/să luptăm.
De partea președintelui și a dorinței de schimbare stau:
1. o parte importantă din societatea românească, în special, cei tineri și cei activi din punct de vedere profesional, economic și social. Există masa critică în societatea românească care dorește, chiar și difuz, schimbarea de paradigmă, o transformare din temelii a rânduielilor proaste din țară;
2. precedentul favorabil, victoria neașteptată/neanunțată a lui Iohannis în alegerile prezidențiale din 2014. În mentalul colectiv rămâne impregnată această „urmă”, succesul venit ca un „miracol”, care dă încredere și menține „moralul trupelor” la un nivel de combativitate;
3. capitalul de încredere, chiar dacă diminuat, pe care îl deține președintele țării în rândul populației. Klaus Iohannis a devenit erou fără voie, chiar dacă dorește schimbarea și a anunțat-o în programul său electoral. Fără să fi avut o prestație fără cusur, soarta îi oferă (nu pentru prima dată) o ocazie în care să arate că vrea și că poate. Faptul că e neamț, o altă croială de om, diferit în tot ce face, încăpățânat, s-ar putea să fie cartea lui câștigătoare;
4. imprevizibilitatea mulțimii, ce se poate coaliza subit, consistent și decisiv. A fost suficient atunci identificarea unui mobil palpabil (blocarea lui Victor Ponta în 2014) pentru a produce marea surpriză; 5. sprijinul american (și european), tot mai evident, în favoarea schimbării, a eradicării corupției, a curățirii societății românești de zgura proastelor rânduieli, a metehnelor autohtone, tot mai greu suportabile, în interior și înafara țării.
Îi stau împotrivă și se vor opune schimbării:
1. clasa politică actuală, titulara funcțiilor și privilegiilor de tot felul, lacomă, atotputernică și conservatoare. Aceasta nu va pleca de bunăvoie și nu va ceda niciodată fără luptă;
2. o parte din societatea românească, cea nesigură pe ea, mai săracă, temătoare, pasivă și asistată social. O asemenea componentă există mereu în societate și nu-i mare lucru de făcut. Se trezește greu și rar și reacționează întotdeauna emoțional;
3. lipsa unui orizont clar al schimbării și al unei căi accesibile, simple, ușor de înțeles. Votul este o asemenea cale, dar acum votul nu se pune, iar căile sunt difuze, complicate, politice, neomogene, de durată, greu de urmat și acceptat;
4. „singurătatea prezidențială”. Klaus Iohannis pare a fi fost lăsat singur și încărcat cu toată greutatea unei decizii și a unui proces extrem de dificil. Clasa politică (pe față sau pe dos) se va împotrivi schimbării, iar sprijinul nu poate veni decât din mulțime/stradă, care este eterogenă, capricioasă, nesigură, manipulabilă;
5. posibila lipsă de anvergură personală a președintelui însuși, ce ar putea fie să șovăie și să piardă încrederea oamenilor, fie să încerce, dar fără forță și pricepere, și să eșueze.
Se spune că în dragoste mai important e drumul, nu capătul lui. Mă tem că și-n politică.
Acest articol a fost publicat și n ziarul Monitorul de Cluj din 10 noiembrie 2015

Nov 05

Promiscuitate

Posted on by

DSC_0174
Încerc și eu, asemenea celor mai mulți dintre români, să înțeleg ce s-a întâmplat vineri seara în București 30 de morți, 140 răniți), cum a fost posibil, cum am reușit (din nou) să ne facem „de minune” în întreaga lume într-un mod atât de tragic, de absurd și de grotesc. Așa cum am putut constata (răsfoind presa și internetul) și cum ne puteam aștepta, o parte din concetățenii noștri au găsit răspunsuri. Bunăoară, pentru fataliști, în grozăvia de la Clubul „Colectiv”, cu siguranță, e mâna sorții, ghinion absolut și nimic altceva. O mână de oameni au murit și mulți alții au avut de suferit pentru că se aflau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Pentru fundamentaliști, de bună seamă, la fosta fabrică de încălțăminte bucureșteană „și-a băgat dracul coada”, iar faptul că se interpreta „muzică satanistă” acolo, că era aproape Halloween-ul și că se cânta chiar atunci piesa „The day we die” nu sunt simple coincidențe. Nici nu-i foarte greu, în asemenea momente de maximă emoție, să faci legături directe între lumea reală, a percepțiilor senzoriale, și cea transcendentală, ce excede rațiunea umană. Pentru militanții politici, fără nicio îndoială, „de vină”, nemijlocită, pentru moartea celor 30 de oameni sunt fie pesediștii, în frunte cu Ponta și Dragnea, fie liberalii lui Blaga și Gorghiu, fie chiar președintele Iohannis (din oficiu) etc. Aceștia fac ce fac întotdeauna în momente din care ar putea trage un profit: basculează vinovăția în mod net, tendențios și premeditat, într-o singură parte. Iar dacă nu sunt foarte vizibili încă, e doar pentru că nu e momentul potrivit. Mai există și stirpea anti-instituționaliștilor, pentru care tot răul se explică prin instituții, indiferent care și la ce nivel (Guvern, Parlament, Primărie, Consiliu Județean, ministere, Ambulanță, SMURD etc.). Pentru ei, aparatul administrativ, în general, e „un monstru tentacular” menit să încurce lucrurile, nu să le facă să funcționeze. În fine, cu titlu de inventar, mai reținem „misticii politicii”, care, din interes disperat, cred în propriile mistificări. De pildă, pentru activiștii UNPR, incendiul tragic de la fosta fabrică de încălțăminte „Pionerul” e urmarea unui „atac terorist”, cum apărea în comunicarea internă a partidului imediat după incident. Sunt de înțeles cumva, încearcă să-și salveze președintele (Oprea) și primarul lor principal (Popescu Piedone), printr-o tentativă grosolană de manipulare.
Pot părea necuviincioase aceste gânduri (și chiar sunt) cu atâta moarte și suferință cruntă în jur, dar ele se află totuși în mintea noastră, ne macină, ne domină, ne dau ghes, uneori împotriva voinței noastre. Nu sunt doar necuviincioase, ci și nedrepte și neadevărate, căci niciunul dintre cei enumerați mai sus nu poartă singur vinovăția faptelor întâmplate. Există în limba română un cuvânt care le leagă și le explică pe toate și se cheamă PROMISCUITATE. Fac apel la primul înțeles din DEX al acestui cuvânt oribil care spune că este un „amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios”. Țara noastră, societatea în care trăim, „Românica” noastră asta a devenit, o țară dubioasă și contradictorie, cu un comportament nepotrivit, dar pe care nu-l mai vedem decât în momente dramatice. Iar promiscuitatea nu este doar personală, ci s-a extins și la nivel instituțional ca un fel de râie. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile statornicite dintre o firmă organizatoare de evenimente și Primăria care-i eliberează avizul pentru un spațiu impropriu? Cum putem numi relațiile dintre cele două entități cu toate celelalte instituții care trebuie să avizeze, la rândul lor, acest tip de activitate publică cu risc (Direcția Sanitar Veterinară, Agenția de Mediu, ISU – Pompieri) decât promiscue? Un fel de mizerie birocratică unanim consimțită, ilegalitate dusă la rafinament și imoralitate pe care n-o mai sesizează nimeni, fiind deja obișnuită cu ea. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile dintre niște patroni lacomi și inspectorii care sunt obligați să-i verifice și șefii lor, deopotrivă? La aceștia putem adăuga artiștii și promotorii de evenimente, dar și șpăgarii și protectorii lor etc. Toți știu că nu sunt în regulă, că e ilegal, imoral și periculos ce se întâmplă, însă nu fac nimic. Dar nici societatea, publicul, consumatorii, cetățenii nu reacționează și nu mai au sensibilitate pentru asta, pentru că s-au obișnuit cu ea. Dacă ni se pare firesc ca o școală primară să funcționeze fără aviz de mediu (fără apă, fără WC igienic), de ce ni s-ar părea suspect ca un spectacol cu 400 oameni să aibă loc într-o „cușcă” din subsol cu o capacitate de 100, cu o singură ieșire activă și un singur instinctor pentru incendii.
Cum putem numi altfel decât promiscuitate când un adjunct de partid (Dragnea) își scoate adversarul din joc (Ponta), îi ia puterea și funcția din partid, apoi, din „prietenie”, îl mai ține în capul cabinetului controlat de el pentru a-i se sparge în cap „oalele” guvernării? Și-l va da jos cu prima ocazie. Iar acesta consimte cu plăcere. Cum putem numi altfel decât promiscuitate când premierul unei țări, în gura mare, îl face „surda din horă” pe președintele țării, apoi este primit a doua zi de către acesta, iar amândoi să vorbesc, după aceea, despre „respect” reciproc?
Apărut și în Monitorul de Cluj din 3 noiembrie