Monthly Archives: March 2016

Mar 25

Legea chiștoacelor de trotuar

Posted on by

DSC_0149
N-am scris până acum nici un cuvânt despre legea antifumat și n-am nici un interes personal în asta. Am fost fumător ani destui și înțeleg perfect categoria fumătorilor „profesioniști”. M-am lăsat definitiv de fumat de circa șapte ani și-i înțeleg foarte bine și pe nefumători. Legea mi-a fost relativ indiferentă la început, ca și „dezbaterea” ce-a însoțit-o. Și-ar fi rămas așa. DAR
Legea românească antifumat, ca inițiativă, prin conținut, mod de aplicare și efecte, este o ilustrare fidelă a parlamentarismului românesc: autist, nerealist, parazitar, părtinitor, ineficient etc. Nu uităm, totuși, că Parlamentul este o instituție fundamentală a democrației, cel puțin, prin reprezentativitate și prerogative de legiferare. Dar nu uităm nici că atunci când se votează o lege (un proces cât se poate de serios), ea trebuie să satisfacă o nevoie reală a cetățenilor (sau măcar a unei părți semnificative a lor), să fie fundamentată pe ceva, să aibă la bază un studiu de impact, să nu creeze nedreptăți, să fie explicată și acceptată, să anticipeze eventuale contrareacții etc. Legile într-o țară (care se respectă) pot să emane dintr-un program de guvernare, dintr-un program politic de partid, ca nevoi de modernizare și adaptare a țării în diverse contexte și altele. Dar nu ca expresie a demagogiei și oportunismului (individual sau de partid), nu pentru avantaje sau privilegii, nu din mofturi sau păreri ale diverșilor parlamentari.
Legea antifumat pare să fi fost de la început „în aer”: un inițiator controversat, o nevoie închipuită (cel puțin, necercetată), reglementare excesiv, o susținere discutabilă, un traseu „sinuos”, reacții adverse puternice, propuneri de modificare de-a doua zi după votare. Și totuși, a fost votată și pusă în aplicare … Să le luăm la rând. Legea a fost propusă de deputatul clujean Aurelia Cristea (PSD), un personaj cu un traseu politic (cel puțin) controversat, fost consilier județean și ministru delegat pentru dialog social, despre care presa a scos la iveală diverse „probleme” de CV, care au vulnerabilizat-o serios, devenind, la rândul ei, un personaj controversat. E adevărat, nimeni nu-i perfect, dar când ieși la bătaie cu o lege dură și contestabilă pui în spate, ca partid, o „proptea” mai serioasă. N-a fost cazul, dimpotrivă, proiectul a venit ca o „surpriză” pentru toată lumea (inclusiv pentru partid?), iar susținerea a fost un „dans pe sârmă”: ne facem c-o susținem ca să dea bine, ne facem c-o respingem, dacă ne folosește ca imagine. Neavând la bază un studiu de impact (asta se vede acum), pornită din intuiții, păreri sau sfaturi proaste, legea s-a vrut o „lovitură” de natură să consacre (sau să îngroape?) definitiv pe inițiatorul ei. În mod cert, numărătoarea fumătorilor/nefumătorilor și evaluarea calitativă a lor n-a fost făcută cu temeinicie.
Conținutul. Aparent, legea părea că dorește să scoată (doar) fumatul din localuri și restaurante și, dac-ar fi fost doar atât, ar fi beneficiat de oarecare înțelegere. Nu eram prima țară cu o astfel de lege, nu părea un capriciu sau un exces. Când a devenit cea mai restrictivă lege din Europa (fără alternativă sau soluții intermediare), a interzis fumatul sub orice formă în orice instituție publică și a început „a număra pereții” incintelor, era clar că ceva nu-i în regulă: ori o lipsă (de discernământ) ori un surplus (de legiferare); ori o „pedeapsă” (pentru cineva) ori o „răsplată” (pentru altcineva). Susținerea partidului n-a fost liniară, părea un joc (politic) cu alegătorii, ale cărei reguli pot fi schimbate în orice moment. Și acum cred că e posibil ca PSD să facă, până în alegeri, schimbarea (îndulcirea) legii, dacă vor considera că le folosește la vot. De aceea au și votat-o, cred eu, ca s-o poată schimba (în bine), doar așa capătă sens anumite prevederi votate la limita absurdului. Apoi legea a fost contestată la Curtea Constituțională și părea că va fi întoarsă din drum, dar nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, după ce a fost promulgată de președintele țării, s-a ajuns la aplicarea ei, cu circa o săptămână în urmă. Iar reacțiile adverse nu au întârziat să apară. Prima, o nouă „rupere” a țării în două (de parcă asta ne lipsea): contestări, certuri, prietenii stricate, intoleranță, ură, supărări, înjurături etc. Apoi, s-a putut constata apariția unui nou „peisaj urban” inestetic (fumătorii în fața localului), generând unul de-a dreptul insalubru (chiștoacele de țigări aruncate în fața cluburilor). În registru social, toți sunt nemulțumiți, unii de nemulțumirea proprie, alții de nemulțumirea celorlalți. În registru comic, o doamnă din Brașov și-a denunțat vecinul că fumează în propria casă (culmea legalismului), iar antifumatul a devenit subiect de bancuri și glume. În registru juridic, doi parlamentari (D. Fenechiu și C. Anghel) și altul (V. Blăjuț, separat) vor depune proiecte de modificare a legii. Pe drept cuvânt, fiindcă e limpede că nu e bună, n-a fost nici bine gândită, nici pregătită, nici corect implementată. Dar până acolo, legea, pare-se, mai face o victimă, chiar pe inițiatorul ei. Într-un sondaj de opinie, publicat de presă, cu privire la candidații pentru Primăria Clujului, Aurelia Cristea (după ce s-a ales cu o „poreclă”) se află pe locul 3, cu 6% din opțiuni, în scădere față de cercetarea anterioară. Are legătură, n-are legătură!? E nevoie de un alt studiu de impact? La ce a folosit?
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 22 martie 2016

Mar 16

Mai „tare” decât democrația, mai „moale” decât dictatura

Posted on by

DSC_0858
„Orice dictatură va sfârși într-o democrație, orice democrație va sfârși într-o dictatură”. Nu e cugetarea (personalizată) vreunui înțelept al filosofiei politice, nu e (neapărat) un paradox al istoriei, s-o luăm (deocamdată) ca pe un joc de cuvinte sau, în cel mai bun caz, ca pe un „moft” (posibil) al istoriei. Ceea ce putem sigur să constatăm e că „mersul lumii” are ciudățeniile lui, poticnelile și întoarcerile sale, efectuate „din mers” sau prin epuizarea unui ciclu complet. Putem privi în oricare parte, de la dreapta la stânga lumii (în sens sincronic), de jos în sus (în sens diacronic), cum „imperiile” (de felurite tipuri) se ridică apoi se prăbușesc, vin altele și pățesc la fel șamd. Fac aici doar simple observații (lucruri aprofundate de alții), tot așa cum privesc cu puțină atenție la ce se întâmplă în două țări importante ale lumii de azi: SUA și Turcia.
În primul caz, cu toții suntem mirați de evoluția campaniei electorale în prima fază (a primarelor) și de ascensiunea, pe direcție republicană, a miliardarului Donald Trump și într-o (ceva) mai mică măsură de „cursa lungă” a septuagenarului democrat (radical) Bernie Sanders. Surprinde mai ales faptul că „prinde” la americanii conservatori (și nu se mai sfârșește) un tip de discurs catalogat ca autoritarist, extremist, xenofob sau rasial, pe alocuri, exclusivist în orice caz. Ce i-a apucat pe americanii, luați ca etalon și păstrători/polițiști ai democrației mondiale? Acest fapt intrigă întreaga planetă și, deopotrivă, diverși analiști și specialiști ce încearcă să găsească explicații acestei „ciudățenii”. Pentru unii, asistăm la a adevărată schimbare de paradigmă politică, la închegarea unui nou „consens social”, cu alte denotații/conotații în ceea ce privește stânga și dreapta politică. Un fenomen de urmărit în cel mai puternic stat al lumii. Pentru alții, oamenii (americanii) s-au săturat de abuzuri, excese și minciuni și vor o nouă „legătură”, bazată pe sinceritate, pe o comunicare deschisă, pe lucruri spuse „pe șleau” și pe atitudini ferme (autoritare), lipsite de echivoc în cele mai gingașe probleme ale țării și ale lumii. Donald Trump ar fi întruchiparea, fie și parțială, a acestor tendințe noi, șocante pentru o parte a lumii. În altă interpretare, ascensiunea excentricului miliardar ar ține (după Noam Chomsky) de o anume patologie socială, el fiind votat mai ales de „albii” de vârsta mijlocie și trecută, cu educație medie, pentru care speranța de viață a scăzut (în contra tendinței generale) și pentru care principalele boli (cauze ale morții) sunt (nu cele de inimă, diabetul, ca la restul) bolile de ficat, cele cauzate de consumul de alcool și droguri, suicidul etc. Pentru aceștia, lipsa de perspectivă și de siguranță, pierderea „de teren și de viteză” și-ar găsi compensarea în discursul tranșant și recuperator al lui Trump. Provocatoare și de urmărit și această explicație psihosociologică și medicală. Nici pe departe ca lista posibilelor explicații ale unui fenomen atât de evident, extins și generator de consecințe să fie epuizată, însă cele de mai sus au noimă și lămuresc, parțial, curiozitatea sau alimentează anxietatea restului lumii. În interior însă, poporul american pare „lovit” de nostalgie, dar nu știm care, una a „începuturilor”, din trecut, sau a „sfârșiturilor”, din viitor.
De cealaltă parte, Turcia democrată (a lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne), succedând unei instituții imperiale, autoritare și dominatoare în zonă, Turcia sultanilor și a haremurilor, după circa un secol de „democrație”, începe să dea semne de nervozitate și nerăbdare. Mai mult, începe să-și facă prezența atât politic (la masa negocierilor importante din zonă), cât și militar, incidentul cu doborârea avionului rusesc fiind un exemplu grăitor. Turcia zilelor noastre, un popor ce va bate la poarta sutei de milioane, membru al NATO și în anticamera UE, este condusă, de mult timp, „semidictatorial”, dar „democrat” de un partid de sorginte fundamentalistă (al premierului Recep Tayyip Erdoğan), cu aspirații tot mai evidente de lider regional. Iar când soția primului-ministru face „apologia haremului”, ca element educațional și ghid pentru viața socială, trebuie să te gândești fie la o nouă ordine socială, fie la nostalgia imperială. Modul cinic (necruțător) în care gestionează relația cu reprezentanții poporului kurd, războiul civil din Siria și problema refugiaților, „bățoșenia” în raport cu adversarul tradițional (Rusia) și faptul că este ținta a tot mai multe atentate, lasă să se întrevadă forța acestei „noi” puteri și direcțiile viitoare de dezvoltare a conflictelor/diferendelor din care, cu siguranță, nu va lipsi în căutarea oportunităților și a „paradisului pierdut”. Și nu e doar Turcia cea care așteaptă „ocazii” noi pentru a-și realiza planurile.
Și iată cum, spre pildă, țări atât de diferite ca istorie, cu „respectabilitate democratică” (cu diferențele de rigoare) în moduri atât de diferite, cad pradă difuză nostalgiei „după ceva”. Un altceva mai „tare decât democrația”, dar mai „moale decât dictatura”. Ce să fie? Nu știm, s-ar putea să aflăm, dar nu în modul dorit și așteptat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 15 martie 2016

Mar 16

… iute curge Dâmbovița

Posted on by

DSC_0865
Țara noastră este un paradis al fărădelegii și corupției. Instituțiile excelează prin lipsă de funcționalitate, prin funcționare parțială sau defectuoasă. Iar această boală genetică (dar și contagioasă) este generată de om și se transmite la om. Nu-i „mare brânză”, de pildă, să vezi cum procesul investițional se supune unor mecanisme cu putere de lege (de fapt, mai tari decât legea), devenind reflexe: bunăoară, investițiile „mici” și inutile (săli de sport însăilate, drumuri oarecare, „reparații”, terenuri în pantă, pârtii aiurea etc.) se derulează rapid, sunt „finalizate” și devin fenomene „în masă”, câtă vreme, investițiile mari, scumpe, indispensabile, strategice (autostrăzi, cale ferată, investiții funciare, stadioane, săli polivalente etc.) se amână, se lungesc, zac în faza de (pre)studiu sau, dimpotrivă, se execută, dar „supraîncărcate” la costuri „hidoase”. În primul caz, e interesantă „lipsa de răspundere” și posibilitatea de a sustrage până la jumătate din banii investiți de stat; în al doilea caz, se evită răspunderea (din cauza riscului) sau se „umflă” costul pentru a se putea fura și de aici. Din aceste „combinații clasice” trăiesc, bine merçi: partidele, liderii, campaniile (mafia politică); lumea business-urilor necurate, a licitațiilor trucate, a clientelei politice (mafia afacerilor cu statul) și lumea „specialiștilor” domeniului (mafia tehnică). Se consumă enorm de multă inteligență, imaginație și energie pentru a născoci, susține și, mai ales, acoperi aceste mecanisme frauduloase, iar oamenii vrednici sunt fie ținuți deoparte (cel mai adesea), fie puși de paravan (de onorabilitate).
S-a strâns multă mizerie în/în jurul Arenei Naționale și a curs multă cerneală (nu întotdeauna curată) pe acest subiect, iar proiectatul meci România –Spania (unde Cluj Arena a apărut ca variantă) a îngroșat până la grotesc lucrurile. E un foarte bun exemplu de țară, căci nimic, dar nimic (oameni și instituții) nu funcționează cum trebuie. Iată:
1. Decizia politică. De la tragedia Colectiv, decizia „s-a inhibat”, fapt ce se resimte la nivelul mare al politicii (guvern, Parlament), dar și la nivel mic (administrație, primării etc.): nimeni nu mai riscă nimic. Pentru Arena Națională (costuri mari, teren prost, acoperiș neconform, modificări penale, risipă) nu e nimeni vinovat, doi primari implicați (Videanu și Oprescu) sunt cercetați penal (dar nu pentru asta). Presiunea (enormă) pentru toate aceste neajunsuri este pusă pe umerii unui primar interimar, parașutat acolo. Pentru ca meciul cu Spania să se joace pe Arena Națională, ar trebui ca cineva îndrituit să-și asume răspunderea pentru o posibilă tragedie. În fapt, Primăria (ca proprietar) și pompierii (ca instituție autorizantă) n-au făcut-o din (firească) frică. Ar face-o FRF, selecționerul, presa etc. care n-au nicio treabă cu posibilele consecințe. Rezultatul, o confuzie totală pe fondul unei goane nebune după imagine, oportunități, câștiguri personale, voia proprie, ignorând orice altceva: imaginea țării și a federației, binele și imaginea echipei naționale, onoarea și cuvântul dat, sensibilitatea unor oameni și a unor sentimente și multe altele ce nu contează doar pentru proști.
2. Federația Română de Fotbal. FRF continuă să fie o „gaură neagră” în care bagă ce se nimerește și scoate cine ce vrea și ce-i convine, indiferent cine conduce. Nu tu strategie de revigorare a fotbalului românesc, nu tu atragerea de resurse financiare sănătoase, nu tu readucerea publicului la stadioane, creșterea de talente, nimic. Se trage ca „de praștie” de echipa națională, de niște rezultate chinuite, de niște bani, se caută influența și câștigul cu orice preț. Modul în care federația gestionează problema stadionului Național și a meciurilor naționalei de fotbal este halucinant: de la o oră la alta, de la o zi la alta etc. se schimbă ceva, pentru microbiști sau fotbaliști, pentru români sau pentru spanioli, pentru Cluj sau București, ignorându-se că nicio schimbare de acest fel nu face bine nimănui. Clujul n-o pățește pentru prima oară, s-a întâmplat cu finala Cupei când s-a schimbat locația după bunul plac al cuiva…
3. Selecționerul. „Nu vreau la Cluj și gata”, cam așa se definește atitudinea lui Anghel Iordănescu față de jucarea meciului cu Spania altundeva decât în București. N-a contat nici „onoarea militară” (de presupus), nici „spiritul creștinesc” (des invocat), nici bunul simț (de așteptat), nici un argument rațional (obligatoriu), nici imaginea echipei naționale (ca datorie), în raport cu sute de mii sau milioane de susținători (direct și indirect) din Cluj și Ardeal. Iar dacă generalul nu catadicsește, ne lasă pe noi să presupunem de ce: într-adevăr, e comod să te scoli și să te culci în propriul pat în ziua meciului (venerabile); e plăcut să-ți inviți copii și nepoții la un asemenea meci (stimabile); e important să-ți chemi prietenii din politică, din viață și din fotbal la un asemenea eveniment (onorabile); nu-i de colea „să-i dai peste nas” președintelui FRF de față cu toți; e oportunist să faci pe plac presei centrale, o presă orgolioasă (pentru supremație și control), „flămândă” (de subiecte majore și audiență) și săracă (în a-și plăti deplasările, echipele, oamenii).
Ce vină are echipa națională de-i băgată în toate combinațiile murdare?
Ce vină are Clujul într-o afacere bucureșteană sută la sută?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 martie 2016

Mar 04

Umor, umori, omori

Posted on by

DSC_0901
Nu există un aparat (infailibil) de măsurare a inteligenței. Nu există principii imuabile de evaluare a acestei prețuite calități umane. Câteodată, aceasta nu este identificabilă prin rezultate, ci (numai) prin diverse „semne particulare”, cum ar fi umorul sau ironia. Ba când ți-e lumea mai dragă și crezi că ai ajuns la un rezultat, vine înțelepciunea populară și-ți dă peste cap, susținând că „unde-i multă minte e și multă prostie”. Mai știi ce să crezi?
Din săptămâna care a trecut eu am reținut trei fapte (ca trei semne), foarte diferite între ele, dar simptomatice în esența lor. Primul a fost declarația fostului președinte Ion Iliescu „să nu ne mai plângem morții” (revoluției), al doilea este „scrisoarea deschisă” a jurnalistei Oana Stancu (Zamfir) către fiica (de 10 ani) altui jurnalist, iar al treilea este un așa-zis semn „de început al sfârșitului erei Merkel”. Cel dintâi ar fi despre politica românească, următorul, despre presa din România, iar cel de pe urmă, despre marea politică europeană. Să le luăm pe rând.
Reevaluarea (la CEDO) a dosarului revoluției române, în perspectiva identificării și pedepsirii vinovaților pentru cei omorâți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-a prilejuit lui Ion Iliescu să facă o declarație, pe cât de nervoasă și cinică, pe atât de senilă și sinceră. „Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești …?”, s-a întrebat fostul președinte. Bineînțeles că nu e o simplă întâmplare sau un simplu puseu de senilitate datorat vârstei înaintate, cât exprimarea unui crez pe care fostul șef de stat l-a susținut și apărat tot timpul, fără a-l exprima explicit niciodată. Printre rânduri citim că istoria e nedreaptă, că cere sacrificii (adică morți) pentru care nu e nimeni vinovat, că există învingători și învinși, iar primii au întotdeauna dreptate, că totul e o chestiune de oportunitate (personală, de grup sau de castă), dar că importante sunt „concluziile politice adecvate”, nu cele umane, sociale, morale sau juridice. Așa am înțeles brusc cum de sub „pulpana lui Ion Iliescu” au ieșit și ies toți politicienii români de azi. Așa se explică ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în România.
Apoi am înțeles cum poate fi reflectată această lume. O jurnalistă, de la un trust cu vremelnice probleme, apărându-și „glia”, „nevoile” și „interesele”, se trezește (asemenea personajului „din târg”) să scrie o scrisoare deschisă fiicei altui jurnalist (nominalizând-o), să-i dea o „învățătură”, să-i „rușineze” tatăl, să înțeleagă mai bine publicul durerea „neînțeleasă” a unora. Cum ar veni, în „fumuri” să ne duelăm sau „în proprii copii” să ne înjurăm. Mărturisesc că, la fel de brusc, mi-am schimbat (inversat) părerea despre cei doi jurnaliști. Pe Oana Stancu (Zamfir) o consideram o curajoasă ziaristă de investigație, la activ cu multe dezvăluiri, cu apetență pentru gravitate și exces. Problema ei era de a găsi un just echilibru între „excesul de putere” (și sensurile acesteia) și „excesul de zel” (și consecințele lui). Și-a dat-o-n petic! De cealaltă parte, pentru mine, Dan Tăpălagă, multă vreme, a fost un „jurnalist ideolog” pus să explice (cu sau fără simbrie), dar cu mare înverșunare, ajunsurile (nobile, vizionare) și neajunsurile (firești, omenești) unui președinte. Problema nu e ce făceau și cum făceau cei doi (fiecare și-a ales asta și putea s-o facă), ci motivul pentru care au ajuns să se încaiere și modul în care au făcut-o. Acum e clar, Oana Stancu va vorbi la fel (de excesiv și încrâncenat), fără a clipi, dar cu egal folos, despre „deplasarea spre roșu” a universului, despre „nevinovăția” lui Dan Voiculescu și despre fiica lui Dan Tăpălagă. Acesta din urmă, editorialist al tuturor cauzelor pierdute, având puterea (nu știu de unde) să tacă, a devenit brusc simpatic prin victimizare. Și iată cum, provenind din aceeași familie, a excesivilor și umoralilor, a înverșunaților și încrâncenaților, cei doi au ajuns aici. În orice caz, un fel de-ați da cu firma-n cap și nu cel mai bun exemplu de jurnalism.
Iar dacă am avea mai puțină aplecare către jurnalismul imprecație, am fi observat că UE (o mașinărie care a început să scoată fum) ar putea să-și schimbe locomotiva. Există analiști ce prevestesc sfârșitul „erei Merkel”, iar semnalul ar veni, surprinzător, din Franța, dat de către actualul premier Manuel Valls. Bineînțeles că lucrurile sunt mai complicate, dar e limpede că duetul conducător Germania-Franța (vizibil descentrat) a dus uniunea într-o direcție greșită, dovadă fiind criza profundă prin care trece. Așadar, spune știrea, Valls nu mai este de acord cu președintele său, Francois Hollande, cu privire la „cota de refugiați”, deci nici cu „șefa acestuia”, cancelarul Angela Merkel, fiind lecturată această atitudine ca o posibilă candidatură a sa pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. Pe fondul scăderii popularității „politicilor Merkel” în Germania însăși, a ruperii tandemului conducător germano-francez și a creșterii nemulțumirilor altor state membre, scenariul „începutului sfârșitului” acesteia capătă sens. Schimbarea ar fi, în opinia mea, de mare impact și cu multe repercusiuni. Poate o șansă de salvare pentru UE. În fond, Europa ultimilor 10 ani e așa cum a dorit Angela Merkel să fie. Ar fi cazul să ne gândim cum a fost și cum ar putea să fie.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 1 martie 2016.