Aud (tot mai des în ultima vreme) că politicienii seamănă foarte mult cu jurnaliștii, cu alte cuvinte, că jurnaliștii sunt aidoma politicienilor. Înainte de a demonta această aberație, vreau să spun că știu de ce a apărut acest laitmotiv în spațiul public și înțeleg și semnificația lui. A apărut pentru că suntem în preajma alegerilor, iar politicienii ar face „pe dracu-n patru” să iasă „cu fața curată” și să prindă un nou mandat. În aceste împrejurări, se produce (pe căile cele mai gălăgioase) mascaradă numită „primenirea clasei politice”, în care „clasa” cea veche (îmbătrănită în rele) vrea să pară „nouă” (și întinerită), recurgând la tot felul de trucuri ieftine, cu efecte vizuale și auditive cât mai pregnante. Fac o paranteză: pe fond, în România nu există politicieni profesioniști (cei care studiază și se pregătesc pentru asta sunt, de obicei, ignorați), ci doar „talentoși ai politicii”, oameni proveniți din baza de rude, aliați, prieteni, afini de interese și „lingăi” (profesioniști sau amatori) ai politicienilor aflați deja „în funcție”. Așadar, una dintre aceste mișcări preelectorale de presdigitație politică (nici foarte elaborată, nici foarte eficientă) este de-a invita (cu mare pompă) și a pune pe liste (ca mreajă la vot) jurnaliști cu nume foarte cunoscute (n-am zis foarte buni sau reprezentativi). În felul acesta, lumea va afla, va vorbi, va dezbate, iar această „schimbare” va putea fi instrumentalizată de „specialiștii” în imagine ai partidelor. Până aici, dacă lucrurile merg în felul acesta, ne situăm încă între niște limite de rezonabilitate: pe de-o parte, ar fi oarecum firesc ca politicienii noi să fie recrutați și din rândul jurnaliștilor (precum din rândul altor categorii profesionale), pe de altă parte, se urmărește, cum am spus, transmiterea unui așa-zis „semnal de primenire” a partidelor, folosirea notorietății acestora ca tracțiune de vot și realizarea unei investiții, politice și electorale, ieftine și rapide (fără consum mare de timp și de bani). Urmările sunt, de fapt, altele și niciuna pozitivă, în opinia mea: intrați în altă „branșă”, jurnaliștii își pierd conturul și identitatea, se „compromit”, nereușind să ia și să păstreze ceva din valorile profesiei lor; „înghițirea” lor de către masa politică este percepută înafară ca o pildă de oportunism și de asimilare fără rest; induce o stare de confuzie generală, atât în rândul breslei jurnalistice, cât și a celei politice și în rândul publicului. Este o avansare sau o degradare? Este recunoașterea unui merit sau a unei metehne? Este de folos personal sau de interes public?
Raportat la situația de față (recrutarea sau încercările de recrutare ale unor jurnaliști de către PNL și PSD), personal, nu mă interesează prea mult faptul în sine (care nu este o noutate) și nici analiza de la caz la caz (prea puțin relevantă). Ceea ce mă deranjează cu adevărat este tocmai semnul egalității pus (mai mult de voie decât din întâmplare) între cele două categorii (politicieni și jurnaliști), invocarea apăsată a asemănării dintre ele, faptul că ar fi interșanjabili. Acest lucru mi se pare nu doar complet neadevărat, ci de-a dreptul aberant, pentru că vorbim de două profesii cu funcții sociale nu doar diferite, ci chiar opuse și de oameni puși în situații care nu sunt comparabile/compatibile. Iată care sunt argumentele:
Politicianul este exponentul unei puteri reale, consacrate prin lege, cu prerogative efective de exercitare a puterii; jurnalistul este exponentul unei puteri simbolice („a patra putere”), cu atribuții indirecte și cu funcția (la fel de simbolică) de „supraveghere” a puterii
Politicianul trăiește prin imaginea sa (creată efectiv prin intermediul jurnaliștilor); jurnalistul trăiește prin imaginea pe care o creează despre realitate și politicieni (ca principali vectori ai acesteia). Politicianul se luptă cu impresiile, jurnalistul, cu faptele (nu invers)
Politicianul construiește lumea (șa cum este); jurnalistul o arată așa cum este
Responsabilitatea și răspunderea socială sunt diferite: politicianul dă socoteală pentru deciziile sale și pentru urmările acestora; jurnalistul răspunde pentru modul în care aceste decizii sunt aflate și înțelese de către public
Politica este un execițiu pur de oportunism, jurnalismul este un act dur de realism. Politica este „arta posibilului”, jurnalismul este „arta probabilului”
Politicienii vând iluzii publicului, jurnaliștii vând informații acestuia (nu informații despre iluzii)
Pentru politician contează (numai și numai) adevărul propriu; pentru jurnalism contează (numai și numai) adevărul comun. Pentru politician contează (doar și doar) interesul personal (de partid, de grup); pentru jurnalist contează (doar și doar) interesul public
În relația unu la unu, întotdeauna, politicianul se apropie de jurnalist; jurnalistul, întotdeauna, se îndepărtează de politician. Apropierea folosește unuia, îndepărtarea, celuilalt. Publicului folosește distanța optimă dintre ei.
Caruselul deosebirilor ar putea continua, dar trebuie spus ceva și despre asemănări, care țin de slujirea oamenilor, a țării, a poporului din care faci parte. Spuse așa, parcă încep să sune fals. De aceea zic că nu există un act de mai mare patriotism decât să-și faci meseria (fiecare pe a lui) potrivit propriei meniri și regulilor care o definesc. Nici nu ne putem aștepta la mai mult, nici n-ar trebui mai mult.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 18 octombrie 2016
Monthly Archives: October 2016
Cine va fi premierul
În matematică, ca să se ajungă la o soluție, numărul necunoscutelor dintr-un sistem de ecuații trebuie să fie egal cu numărul ecuațiilor ce-l alcătuiesc. Însă, așa cum oamenii nu sunt cifre, politica nu-i matematică. În sistemul nostru politic, format acum din două „ecuații” (PSD și PNL), numărul necunoscutelor este mult mai mare, iar acestea gravitează amețitor în jurul partidelor. Rațiunea comună ne spune că pentru a rezolva „problema” și a dezlega o bună guvernare ar fi două căi: fie crește numărul „ecuațiilor” (partidelor care contează), fie se reduce numărul necunoscutelor (care „încurcă”). Dar de câte ori s-a dovedit că politica (românească) nu e nici rațională (în alegerea justă a binelui sau răului comun) și nu e deloc logică (în alegerea soluției corecte). Întrebarea e ce rol putem avea aici noi, publicul, în raționalizarea vieții politice și-n satisfacerea interesului comun.
Putem pentru că votăm și putem dacă înțelegem mai bine cine sunt și ce sunt aceste „necunoscute”.
Politica românească în prag de alegeri are (cel puțin) trei mari dileme, în jurul cărora se „învârt” altele mai mici. În ordinea importanței, cele mari ar fi: cine va fi nou premier și ce vor face înainte și după alegeri cele două partide mari. Să le luăm pe rând. Favorit la acest moment pentru câștigarea alegerilor (din sondaje) este PSD, care a reușit să se detașeze de guvernarea tehnocrată (pe care o susține, de fapt) și să capitalizeze (ca orice partid populist) nemulțumirile „eterne” dintr-o societate. Toate ar fi bune și frumoase dacă în acest partid nu s-ar manifesta două forțe, centrifuge și centripete în același timp: unul e paradoxul Cioloș, al doilea e paradoxul Dragnea. Propaganda pesedistă lucrează pe toate căile (și aceasta pare să fie principala teză de campanie) pentru demolarea imaginii guvernului tehnocrat, al cărui rezultat este o „catastrofă” absolută. Înțelegem că acesta este „inamicul” principal, în lipsa altuia mai bun (PNL, Iohannis). Pe de altă parte, conducerea PSD n-ar vrea în ruptul capului să-l vadă pe premierul Dacian Cioloș trecut în tabăra liberală, pentru a le crește voturile și sunt convins că dacă s-ar întâmpla, ar sancționa „sălbatic” încălcarea promisiunii și a neutralității acestuia. Așadar, pentru PSD, Cioloș este bun sau rău?!
Pe de altă parte, liderul PSD Liviu Dragnea tocmai a aflat (deși știa) că nu va fi nominalizat niciodată ca premier de către președintele Iohannis (pe motive de integritate). De aici începe (continuă) jocul pentru el. E limpede că orice altă investire din PSD ca prim-ministru va face din acea persoană, în scurt timp, viitor lider al partidului (la noi așa merge) și va duce la scoaterea din joc a lui Liviu Dragnea, lucru pe care, cu siguranță, nu și-l dorește. În aceste condiții, el poate să rămână liderului PSD într-o singură situație: continuarea guvernării cu un premier dinafara sistemului, adică tot tehnocrat, cu susținerea PSD și PNL, ca și până acum. Jocul nu e simplu și prezintă riscuri atât dinspre electorat, cât și dinspre propriul partid. Dar recapitulând: Dragnea îl atacă pe Cioloș (în scop electoral), vrea rezultate bune pentru PSD (pentru a avea ascendent la guvernare), știe că nu poate fi el premier și l-ar accepta pe Cioloș din nou (sau un alt tehnocrat). Vorba aia: decât să nu fii nimic, mai bine șef de partid! În această situație, actualul prim-ministru aproape că nu trebuie să facă nimic sau să tacă cât mai mult.
Ecuația PNL e ceva mai simplă (nu și clară), fiindcă nici nu prea știu și nici nu prea au ce face. Ei nu au un „inamic” în alegeri (cu cine să se bată), sunt conștienți că nu vor obține scorul cel mai bun, dar par senini, bazându-se, fie pe Iohannis, fie pe Cioloș, fie pe amândoi, că-i vor ține la guvernare. Asta le permite să-l piardă (fără consecințe de imagine) pe Vasile Blaga, să pună pe cine vor pe liste și să aștepte cu optimism alegerile.
Sunt toate șansele deci ca, pentru toate celelalte partide, campania electorală și rezultatele să fie inutile din perspectiva accederii la guvernare, deoarece, cum spuneam, problema principală este desemnarea premierului.
În această logică, deși împins (formal) de președinte, Cioloș nu face (și nu va face) pasul în tabăra liberală. Nu putem ști ce se va întâmpla, dar putem evalua. Să luăm în calcul alte variante și sorții lor de izbândă. Numele altuia tehnocrat agreat de PSD ar fi Vasile Dîncu, vicepremier și fost membru al partidului. E plauzibil, dar mai puțin probabil ca Dîncu să conducă guvernul tehnocrat sub coordonarea lui Dragnea sau ca acesta să accepte alt șef în PSD decât el însuși. Și apoi ce vor spune Iohannis și PNL despre asta. Soluția unui alt tehnocrat nu prea are sens, fiindcă ar genera și mai multe necunoscute. Iar soluția altui lider din PSD (nominalizat premier), „controlat” de același Dragnea e și mai improbabilă.
Dacian Cioloș ar putea rămâne premier și dacă PNL și alte partide (USR, de pildă) ar scoate, prin scor electoral, PSD din joc. Dar nici acest deznodământ nu este prea verosimil.
Și iată cum, de la multe scenarii, putem ajunge la unul singur, cel caragialesc: „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. Unul care, eliminând „bătăliile” de campanie și banii cheltuiți, nici n-ar fi rău, având în vedere că mandatul va prinde România în președinția rotativă a Consiliului UE.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 11 octombrie 2016
Media de care avem nevoie
Documentând un mic studiu despre presa alternativă, am dat peste următorul enunț/titlu/întrebare: „de ce media alternative este noul mainstream” (Why „Alternative” Media is the New Mainstream). Iau această afirmație maximală nu ca pe o constatare, nu ca pe o dorință sau ca pe o posibilitate, ci ca pe un prilej de a discuta despre media românească de azi, intrată (sau care trebuie să intre), spun eu, în zodia schimbării și a depășirii unei prelungite crize financiare, de indentitate și credibilitate. Căci problema comunicării, a calității, corectitudinii și armoniei ei, nu privește strict comunicarea jurnalistică, nu se referă doar la patroni și finanțatori media, nu e, în exclusivitate, interesul publicului consumator, cum nu aparține (doar) lumii politice, grupurilor de interese și factorilor de putere. Funcționarea normală a sistemului media într-o țară este o chestiune de substanță, ține de esența (democratică) a rânduielilor ei, privește perfecționarea și (auto)reglajul mecanismului social. În fond, comunicarea într-o societate (realizată la nivel de mase prin media) îi privește și îi influențează pe absolut toți membrii societății, (ne)producători sau (ne)consumatori de media, cititori sau necititori de ziare, urmăritori sau nu ai programelor TV, pasionați sau nu de fenomenul media digitale sau componenți ai rețelelor sociale etc. Media e de fapt mediul în/prin care trăim laolaltă și, printre multe altele, e un indicator al calității vieții noastre. Prin urmare, avem cu toții interesul existenței unor media transparente, corecte, libere, acoperitoare și prospere pentru a ne arăta așa cum suntem și a ști ce avem de făcut pentru a progresa.
Media de acum nu ne ajută foarte mult în sensul acesta.
Sigur că problema e complicată, cauzele sunt multe, țin de „istorie” și tradiție, de condiții și resurse, de evoluția societății, în general, de structura patronală și profesională, de influențe și de multe altele, greu de cuprins într-o singură privire. Însă câteva se văd foarte clar și sunt grave.
Unele media (televiziunile de știri, mai ales) au ajuns să facă efectiv politică, nu sunt intermediari, susținători sau partizani, ci de-a dreptul agenți politici, actori implicați direct în toate chestiunile, mari și mici, ale politicii. Problema e că o instituție media nu poate fi votată, nu este decident și nu își poate asuma o decizie. Iar în felul acesta politica românească se depersonalizează, nu mai este făcută de oameni, de personaje vii, ci de „mașini” (de imagine și de vorbit) care, la cerere sau nu, intervin, substituie, înlocuiesc actorii politici firești (oamenii politici, partidele). Chiar dacă creează balans, nu pot deveni empatice, deschizând, prin acte politice parțiale/nefinalizate, o prăpastie între diverse facțiuni sociale, între acestea și lumea politică propriu-zisă, pe care o protejează, o izolează și o îndepărtează de oameni. Un surogat de politică și un surogat de media.
Alte media (televiziunile „nepolitice”, de pildă) trăiesc într-o și creează o lume paralelă (fragmentară, factuală, tabloidă, în general) sub motivația că asta dorește/așteaptă publicul, în fond, prin abandonarea misiunii, din lașitate și comoditate sau ca măsură de protecție. Acest algoritm sistematic de „măsluire” voluntară a realității se vede mai ales din componența jurnalelor, din prioritizarea știrilor, frecvența știrilor economico-politice, internaționale.
Toate media (televizate) par contorsionate în jurul unor probleme, persoane, partide etc., părând crispate (financiar) și înverșunate (obsesiv), preocupate nu de scopul și de menirea lor, ci la modul cum gestionează aceste „probleme” exterioare profesiei, în fond. Nu buna și completa informare a publicului, ci mereu altceva.
Ziarele tipărite, din păcate, nu mai au puterea de influență de altădată, indiferent de calitatea lor, odată cu dominația televizunilor și, acum, cu invazia internetului. Chiar dacă nu s-a produs dispariția lor (prorocită de unii), marginalizarea a devenit inevitabilă. Șansa lor ar fi creativitatea, o pronunțată diferențiere calitativă, dezvoltarea unor proiecte inovative, susținute (și) prin surse financiare neconvenționale (nepublicitare), respectiv, abonamente și conținut personalizate, (micro)antreprenoriat, combinația cu mediul digital, resurse participative (crowdsourcing, crowdfunding) etc.
Media digitale reprezintă, la acest moment, o șansă pentru presa românească, pentru tinerele generații de jurnaliști și pentru publicul (tot mai extins) cu acces la mediul online. Oportunitățile oferite țin de posibilitatea neafilierii/nealinierii la media mainstream și de libertatea financiară, adică de costurile mult mai scăzute pentru a funcționa, a-ți face loc și a exista pe piața comunicării. Media digitale chiar oferă șansa existenței unei media alternative (în sensul cel mai curat cu putință), care să fie germenii schimbării și, de ce nu, pentru a deveni, pe aceste coordonate, noul mainstream. În anumite privințe, chiar așa se întâmplă în prezent. Lucrurile sunt, în opinia mea, atât de avansate (în criză), încât aproape nu mai putem vorbi despre alegere, cât despre obligație.
Pentru unii (viitori profesioniști media), jurnalismul autentic este o speranță, pentru mulți (jurnaliști în funcție), a rămas (încă) o promisiune, pentru toți (publicul), jurnalismul de bună calitate este o necesitate, indiferent de cine ce zice.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 octombrie 2016
Desființarea Poliției locale
Tema securității și a siguranței personale este esențială pentru lumea civilizată și devine, pe zi ce trece, tot mai actuală. Pentru unii, securitate va fi însemnând, poate, protecție împotriva teroriștilor sau străinilor, stabilitatea financiară și a locului de muncă, încrederea în justiție etc., dar esența securității persoanei pornește de la lucruri mult mai simple: siguranța locuinței și a proximității acesteia, a străzii și a locurilor publice, a spațiilor comune de conviețuire, încredere, predictibilitate. Unii ar spune că până să ajungă teroriștii la noi, ne omoară „teroriștii locali”, precum nepriceperea, nepăsarea, prostia, șmecheria, iresponsabilitatea etc. Iar aceștia sunt personificați, în reprezentarea de astăzi, de Poliția locală, în urma unor observații aprofundate și a unor experiențe repetate.
„Căci vinovat e tot făcutul”. Poliția Locală s-a născut în 2010, iar „moașa” legii 155 a fost, ați ghicit, un polițist „adevărat” (Dan Fătuloiu). Ce interes avea un chestor de poliție de a înființa o nouă poliție? Să le facă concurență sau să-i scape de „trogăreală”? Să le creeze probleme sau să-i facă pe ei și mai mari „domni”? Răspunsul vine de la sine: Poliția locală a fost înființață (pe șleau) ca să nu fie nevoită „cea neaoșe” să păzească parcările, să fileze trecerile de pietoni și să numere că..ații de câine din parcuri și spații verzi. Le-au mai pus și alte atribuții, dar acesta e „nucleul dur” al muncii acestora până în zilele noastre. Pe de altă parte, Poliția statală și-a păstrat intacte „puterile” acolo unde a vrut (ordine publică, circulație etc.). Dar cu cine să faci poliție „de formă”? Așadar, Poliția locală s-a născut prin împerecherea (de interese) dintre șmecherie și prostie, un produs marcă românească. „Șmecherul” e limpede c-a fost fost însăși Poliția română, căreia i-a ieșit jocul, a pasat munca „de jos” altora și are pe cine arăta cu degetul, adică niște „polițiști” la „apelul bocancilor”, la „cursul scurt”, nepricepuți, fără ținută și prestanță. „Proștii” sunt mai mulți, printre care și cetățenii care-i plătesc. Însă, pe fond, Poliția locală s-a înființat pe „cadavrul” Corpului Gardienilor Publici, un fel de „cooperativă munca în zadar a portarilor leneși și somnoroși”, firma de pază subordonată Consiliilor Județene, falimentară prin parazitare politică, „pilăreală” și necompetitivitate. A rezultat o struțo-cămilă: nu sunt nici polițiști, dar nici civili, poartă uniformă, dar nu știu ce să facă cu ea, se pretind oamenii legii, dar nici măcar n-o cunosc, ar trebui să reprezinte autoritatea, dar sunt doar niște funcționari, pentru care binele înseamnă să facă cât mai puțin, iar idealul, să nu facă nimic. Acest specimen nou, tipicar și previzibil („leneș” ca un portar și „șmecher” ca un polițist), va fi extrem de prompt la o sesizare de parcare ilegală, unde nu trebuie să facă ceva (căci mașinile nu vorbesc), decât să completeze un formular tip, dar va găsi o mie de motive de a nu face nimic dacă este chemat (de pildă) să rezolve o problemă „complexă”, de ordine publică, de protejare a spațiului de locuire și a domeniului public, de ridicare a gunoiului menajer, de plimbare ilegală a câinilor, construcții ilegale, spații comerciale improprii etc. Cele enumerate mai sus sunt printre atribuțiile lor de bază, dar pe care nu și le îndeplinesc cum trebuie (așa cum am putut constata) pentru că sunt oamenii nepotriviți în instituția nepotrivită, un fel de pleonasm instituțional, o „copie” lipsită de identitate și autoritate, care nu inspiră încredere și siguranță, ci neputință și „șmechereală funcționărească”, încercând să se „fofileze” cu stângăcie.
Nici nu prea știu ce să facă, dar nici nu vor.
Au învățat repede tipicăriile și subterfugiile polițiștilor naționali (pentru a-și masca nepriceperea și lenea și a nu-și înregistra lucrări nefinalizate), venind unde sunt chemați nu pentru a face constatatea unei infracțiuni/contravenții sau pentru refacerea autorității, ci pentru a te convinge că n-are rost s-o mai facă: „descurcați-vă singuri”, „oricum nu se rezolvă nimic”, „n-avem ce face”. Iar de vină este Parlamentul, guvernul, legea, Primăria, „ceilalți”, salariile etc.
Mă mir totuși cum sunt tolerate asemenea practici și atitudini, câtăvreme acestea aduc prejudicii mari, atât administrative și de securitate, cât și politice. Nu întâmplător, cetățenii din diverse zone ale țării (semn că peste tot e la fel) cer, pur și simplu, desființarea Poliției locale, ca instituție ineficientă și parazitară, iar acest deziderat, ce prinde tot mai mult contur, se află în lucru pe site-ul petitieonline.net. Nu am îndoieli că acest lucru se va întâmpla odată cu prima restructurare a Poliției și mă bazez pe câteva argumente:
îi stânjenesc și îi enervează pe polițiștii naționali (prin imitație și caricaturizarea propriei condiții),
tot mai mulți cetățeni realizează că plătesc o instituție fără rost real, o copie inutilă
atribuțiile îndeplinite efectiv pot fi efectuate de personal civil (angajați, asistați social, voluntari etc.), cele specifice pot fi preluate de poliția națională (la care, de fapt, nu a renunțat niciodată)
în privința siguranței persoanei, aportul lor este zero
nu poți plăti la nesfârșit pe cineva care se plimbă cu Loganul și dă amenzi pentru parcare
șansele de a restructura o asemenea instituție sunt nule
În plus de asta, cred, reforma administrației locale, care se tot pregătește, va produce efecte și în această zonă. Estimez că nu va trece foarte mult până atunci.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26.09.2016
Alergând după iepuri…
A susține, în ritmul de acum al presei, o rubrică săptămânală de opinie (la ziar) comportă câteva avantaje și mai multe riscuri. Partea bună este că îți poți organiza timpul, intri într-o cadență și poți păstra ritmul care te ajută să economisești timp. Mai ai avantajul că poți selecta mai riguros subiectele abordate și ai răgazul de a vedea urmările. Dar oare nu pierzi nimic prin asta? O caracteristică a media de azi este aceea că-și consumă cu mare viteză subiectele, online-ul se hrănește cu asta (instantaneitatea), iar televiziunile (de știri) „ard” ca lumânarea pe ele. Așadar, te trezești că, în câteva zile, despre ce vrei să scrii „nu mai există” mediatic, fiind înghițit și „alungat” de alte subiecte. Sigur, mai este soluția subiectelor perene, rupte de conjunctură, dar a face asta tot timpul poate fi nedrept și obositor pentru toate părțile.
Fără vorbă lungă, am ratat, la momentul zero, două subiecte: desemnarea capitalei culturale și homeschooling-ul, apărut nitam-nisam și dezbătut pe toate părțile. Pe lângă astea, aș fi avut chef să scriu despre alterarea vieții politice de către televiziunile de știri. Încerc a mă lega de toate, cu riscul unei firești telegrafieri.
Așadar, Clujul a pierdut în favoarea Timișoarei și instantaneu au apărut acuzele la adresa echipei de proiect, a primarului, a celor implicați. Povestea e lungă, dar o scurtez. Cei care emit păreri (critice) ar trebui să stăpânească, în opinia mea, cele două modalități de evaluare a candidaturilor: una tehnică și una strategico-politică. Opinenții care cred că, tehnic, proiectul Clujului a fost mai slab ar trebui, la rândul lor, să cunoască, la detaliu, atât procedurile și algoritmul de construire a candidaturii, cât și cele patru candidaturi, pentru a avea elementele de diferențiere. Consider că prea puțini sunt aceștia și mă tem că nu cei care au exprimat critici grele. Căci e o chestiune de pricepere, de timp, de răbdare și de interes. Dacă diferențierea s-a făcut pe criterii de conținut și substanță a proiectului, atunci comisia de evaluare va spune asta în scris, dar, la complexitatea subiectului, mă tem că se poate spune și demonstra orice cu egală îndreptățire. Tocmai de aceea, cred eu, decizia finală n-a fost una tehnică, ci una strategică. Și aici intervine cel de-al doilea criteriu, primordial, zic eu, al desemnării câștigătorului, cel politico-strategic, înțelegând prin politic nu atât coloratura candidaturii (sau a primarului) și nici a evaluatorilor, cât a face să iasă câștigător un oraș care are nevoie de ajutor, dar care are și priceperea, capacitatea și dorința de a face saltul vizat și a produce plusvaloarea culturală scontată (bineînțeles). Pe scurt, Bucureștiul e un oraș prea mare și o capitală în sine, iar a-i da și titlul era o „tautologie” (conceptuală); Baia Mare ar fi avut nevoie de ajutor, dar e greu să contruiești temeinic într-o stare de „incertitudine juridică” și în jurul unui „festival al castanelor”. Pe de altă parte, Clujul este deja o „capitală culturală” prin cel puțin trei poli (film, muzică, arte plastice), iar saltul pe care l-ar fi făcut ar fi fost (socotesc) mai mic decât al Timișoarei, un oraș identic ca mărime și potențial financiar, dar fără anvergură și ecou cultural comparabil. Altfe spus, Timișoara avea mai mare nevoie de acest titlu și cam asta ar fi filosofia jurizării, dacă acceptăm și băgăm bine de seamă. Dincolo de astea, munca aprofundată de ordonare, de conceptualizare și de ierarhizare a tematicilor și priorităților culturale ale unui oraș este un câștig îndeajuns de mare pentru a depăși logica concurențială și partitura reproșului.
Subiectul „școlii de acasă” a fost generat de două vedete (Dana Nălbaru și Dragoș Bucur) care și-au retras copilul din sistemul școlar consacrat. Au fost dezbătute legalitatea, moralitatea, responsabilitatea, eficiența și riscul unui asemenea gest, fără a se fi limpezit într-un fel lucrurile în ce privește inspirația sau greșeala celor doi părinți. Cu toate tarele învățământului de stat, consider că homeschooling-ul este, la acest moment, o aventură riscantă și un salt prea mare, fără plasă de siguranță, în lipsa unui învățământ (primar și gimnazial) privat (cât de cât) dezvoltat, ca treaptă intermediară. „Școala acasă” pare o excentricitate, ce trebuie să fie o investiție de timp, pricepere și bani pe care nu și-o poate permite oricine, iar cei care și-o permit, nu se știe dacă sunt cei potriviți. Dincolo de asta, cunosc părinți care și-au retras copiii din școlile private, tocmai pentru a compensa un deficit de integrare (socializare) și de echivalare a studiilor, aș adăuga eu. În concluzie, cred că mai sunt necesari niște pași intermediari și legali pentru a face firesc homeschooling-ul.
În fine, vroiam să spun că televiziunile de știri (multe, mărunte și inutile) se substituie partidelor politice și politicienilor. Prin acest gest persistent și interesat se dă o dublă lovitură: compromiterea actului jurnalistic în sine și golirea de conținut și de credibilitate a politicii, care se face, îndeobște, prin oameni. Prin faptul că oamenii politici sunt înlocuiți, protejați, imunizați de aliații lor media, dispare elementul concurențial și uman, totul transformându-se într-un joc de imagine reificat între mai multe televiziuni partizane, care caută să strângă aderenți. Merită revenit.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19.09.2016