Între democrație obosită și alegeri „dandana”
de Viorel Nistor
În România, e campanie electorală pentru parlamentare, dar pare a trece pe nesimțite, într-o stare de răceală, absență, indiferență. Din două una: ori „trenul de campanie” (cu sloganuri, afișe, discursuri, dezbateri, scandaluri și gălăgie) trece pe lângă oameni fără ca ei să-l vadă și să-l audă (sau să le pese), ori oamenii trec pe lângă „tren” fără să-l simtă sau poate fără ca el să existe. E o atmosferă ternă, de sfârșit (de democrație) și nu de sărbătoare (cum ar fi firesc). Așadar, pare a fi liniște și, la prima impresie, nimănui (înafara partidelor) nu-i pasă cine va câștiga sau va pierde, oamenii nu discută, nu se agită, nu mizează. Se spune că, în asemenea situații, liniștea nu e bună, ci rău prevestitoare. Cu adevărat, sub această pojghiță a aparențelor, ar putea sta ascuns un „monstru”, cum am văzut și cu alte prilejuri. Până la posibila sa „ivire”, am găsit niște explicații pentru această „nefirească lipsă de entuziasm pentru democrație și alegeri pe care o manifestă românii”, atât alegătorii, cât și aleșii. Cauzele sunt generale și conjuncturale.
Starea de „sastiseală democratică” nu ne-ar fi tocmai specifică (ca democrație tânără), dar observăm că a ajuns și la noi și se manifestă în diverse forme. Iată câteva simptome:
 În mod aparent inexplicabil, oamenii par sătui de libertate, de drepturi și de alegeri libere, „li s-a aplecat” și „acrit” de libertate și încearcă să se scuture de ea. Comportamentul democratic e tot mai straniu, iar când oamenii se duc la alegeri, le „trântesc” în chipul cel mai neașteptat.
 Sistemul politic democratic pare defect/nefuncțional în toate componentele lui: politicienii sunt în pierdere de viteză, imagine și credibilitate și mai degrabă se ascund decât se arată; presa este slabă și scindată, o parte a pus „steagul jos” și servește cu nerușinare politicului (nu cetățeanului), cealaltă luptă cu sistemul, dar fără entuziasm și eficiență; iar cetățenii sunt scepticii, nemulțumiți, indiferenți și nu mai așteaptă nimic sau poate (doar) o „minune”.
 În România, nu există o cultură, o civilizație și o disciplină a votului. În mod normal, votul ar trebui privit ca o forță a mulțimii, formă de control a puterii, beneficiu și oportunitate, nu ca o corvoadă sau moment de jenă ori silă. Nici votul rațional nu funcționează, pentru unii singura soluție fiind abandonul civic.
 Partidele politice sunt organizații închise și depășite, incapabile să mai atragă (valori) și să se reformeze. Cele mari și vechi (PSD, PNL) sunt organizate tribal, pe interese ierarhice, fără criterii meritocratice, cele noi sunt construite fie pe interese subiacente (PRU, ANR), fie pe interese remanente (PMP, ALDE), fie pe interese generice, vagi, instabile (USR). Primele au probleme de imagine, ultimele au probleme de organizare și funcționare. Partidele vechi „mor” greu, cele noi „se nasc” și mai greu.
 E o mare criză la noi de lideri charismatici și de leadership, care ar putea tracta „șandramaua”, insufla energie scenei politice și speranță corpusului electoral. Prin forța împrejurărilor, pentru președintele Klaus Iohannis există doar problema autorității (prin tăcere), nu și a animării și însuflețirii vieții politice; premierul Dacian Cioloș este un tehnocrat, decuplat de la sistemul politic, pe care el îl poate activa prin inducție, nu prin contact direct. Liviu Dragnea (lider PSD) n-are anvergură politică, amplitudine intelectuală și viziune, comportându-se ca un „maistru” care explică ucenicilor. La aceleași cote stă și Alina Gorghiu (PNL), care însă e „doamna învățătoare” în mijlocul copiilor. Călin Popescu Tăriceanu se comportă ca un „moș Teacă” al politicii, cu reflexe de Zaharia Trahanache, iar Traian Băsescu vrea să facă (iar) injecții cu adrenalină dintr-o seringă cu otravă. Nicușor Dan e în faza dicteului verbal și a dicției politice…
 Politicienii nu mai propun proiecte mari și teme noi și majore de discuție, pentru că nu prea au, nu sunt siguri că vor putea să-și onoreze promisiunile, nu fac gălăgie și nu vor să facă mari angajamente sau gafe, care să atragă atenția și să provoace mânia mulțimii. Grația „lebedei albe” stă sub frica „lebedei negre”.
 Nu mai avem nici măcar conflicte (reale sau imaginare) de campanie. „Dușmanul” cu care trebuie să lupți pentru a-l învinge a dispărut cu totul sau numai din imaginația consilierilor politici. „Fantoma comunismului” de altădată s-a cam stins, „stafia vânzătorilor de țară” tresaltă din când în când, „anticorupția” și-a tocit toate colțurile prin rostogolire, nici „ungurii” nu mai sunt ce-au fost. De ruși, americani și UE nu se (prea) atinge nimeni (decât tangențial). A rămas „bătrânul Soros” pe baricade, cu banii și fundația lui, să învie un conflict apărut nitam-nisam, din mintea lipsită de inspirație a cuiva.
 Publicul nu așteaptă să fie convins, nu urmărește mersul campaniei, dezbaterile electorale și ofertele partidelor. Cei care se duc la vot știu cu cine să voteze, iar cei care nu se duc, de ce și-ar pierde vremea. România e formată din trei bucăți mari: a celor care nu vor să se schimbe ceva (ca să nu fie mai rău), a celor care vor să se schimbe totul (ca să fie mai bine) și a celor pentru care răul e etern și binele imposibil. Marja de mișcare și de transgresare este destul de redusă. Dacă nu se produce cumva „minunea”.
Greu de închipuit chiar și o „minune” în România. Parcă nicio „dandana” nu e posibilă!?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 22 noiembrie 2016

Eram tentat să spun, înaintea scrutinului American, că se vorbește prea mult, obositor, disperat despre aceste alegeri, la noi și în toată lumea (semne proaste, de altfel). Acum, după, îmi dau seama că nu s-a scris/vorbit prea mult (era chiar necesar), ci doar prost, într-un singur fel, pe-o singură „strună”. Așa că am sărit de partea cealaltă și cred că trebuie făcut asta, rostit totul, analizat, disecat, ca să nu ne scape ceva de care apoi să ne pară rău. Începând de marți seara, m-am conectat cu totul la eveniment: am citit toată seara (pe toate site-urile importante și neimportante), m-am uitat pe „toate” posturile (românești și străine), am stat toată noaptea cu televizorul deschis, încercând să nu pierd nimic din ce-ar fi fost important să mă facă să înțeleg ce se întâmplă în America, totul pe un fond emotional special, care a persistat toată ziua de miercuri. În cele din urmă, am tras niște concluzii, sunt convins, nu toate și, poate, nici cele mai bune, le voi spune în continuare, dar, până una-alta, n-am găsit ceva mai adevărat ca zicerea prietenului și fostului coleg Alin Fumurescu, profesor de științe politice pentru America și jurnalist pentru România. Zice el că „orice alt candidat republican, cât de cât articulat și de bun simt, ar fi câștigat fără probleme în fața lui Hillary Clinton. Orice alt candidat democrat, cât de cât articulat și de bun simț, ar fi câștigat detașat în fața lui Donald Trump”. Frumoasă, inutilă și tardivă lecție de management politic.
De ce a câștigat totuși Donald Trump și ce înseamnă asta:
1. Pentru că trăim într-o lume obosită de libertate și sătulă de modele umane și ideologice unice și indispensabile. Omul e o ființă vie și mișcătoare ce nu se lasă înlănțuită, nici măcar de propria libertate. Semnalul trebuia să vină din America, țara cea mai „liberă” din lume
2. Pentru că, din când în când (ce-i drept, mai rar) democrația își aduce aminte că e puterea celor mulți și nu a celor care spun că-i reprezintă pe cei mulți. Clasa politică, odată ce a obținut votul (pentru care cheltuie bani mulți și inteligență), își ia libertatea de a se deservi pe sine.
3. Pentru că în America au votat toți americanii (proști sau deștepți cum sunt) și nu (doar) corporațiile, multinaționalele, băncile, politicienii; n-au votat cetățenii planetei, cum ar fi vrut, probabil.
4. Pentru că între cei care conduc și cei care sunt conduși s-a produs o ruptură adâncă, sistemică, neconjuncturală, pe care cei dântâi nu vor s-o vadă și s-o recunoască, pentru simplul fapt că nu le convine. Lecția numărul unu e Brexit, lecția numărul doi e SUexit, lecția numărul trei e… Francexit, Germanexit …
5. Pentru că în America nu trăiesc (doar) „extratereștrii”, elite de tot felul (financiare, economice, politice, artistice, științifice etc.), ci și oameni obișnuiți, cu tot soiul de probleme, precum siguranța locului de muncă, securitatea personală, menținerea nivelului de trai, frustrarea, alcoolul, depresia, marginalizarea.
6. Pentru că nu se putea ca după două mandate democrate să urmeze încă unul tot democrat (premieră istorică), pentru că nu se putea ca după două mandate (primele în istorie) afroamericane să urmeze încă un „negru” sau o femeie, chiar dacă e incorect politic ce spun.
7. Pentru că această corectitudine politică, după ce și-a făcut treaba și și-a îndeplinit misiunea umană, a devenit o caricatură, o corvoadă de neînțeles și o „frică” nejustificată și insuportabilă. Oamenii obișnuiți s-au săturat de opresiunea minorității, tânjind după „dictatura normalității”.
8. Pentru că media mainstream s-a rupt de oameni și de publicul lor, rulând în siajul elitelor sau, în cel mai bun caz, servindu-și propriilor interese. Nu e permis celor cu rol de a reflecta realitatea să-i „piardă firul”, să o ignore, să o deformeze sau să o (re)construiască după alte interese decât ale publicului. Căci atunci nu mai e nici „câine de pază” al democrației și nici „ a patra putere” în stat. E doar un instrument.
9. Pentru că cineva (un candidat la președinție) a spus (și) ceva (în show-ul său electoral) ce altcineva (alegătorul) dorea să audă, e drept, printre multe alte prostii (extravaganțe electorale). Nu văd deloc în D. Trump omul providential, mai degrabă, oportunistul prin excelență, substituibil în orice moment. Eu cred că americanii nu l-au votat pe Trump ca și candidat personalizat (aș zice că dimpotrivă), ci pentru adevărurile (si promisiunile) rostite de el și ocolite de alții.
10. Pentru că semnalul (decisiv și convingător) schimbării trebuia să vină din America, țara cea mai puțin supusă constrângerilor exterioare. Modelul democrației liberale (mereu pus la încercare) trebuie (re)împrospătat (updatat, adaptat, ajustat, înnoit) sau schimbat, cu ceva ce nu știe nimeni. Asta pentru a nu aștepta salvarea de la computer, de la internet, de la rețea, de la algoritmi sau Big Data…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 10.11.2016

În aceste zile, americanii sunt chemați să-și aleagă președintele. Prin însemnătate și amploare, prin vizibilitate și acoperire, prin implicații și consecințe, fără îndoială, sunt cele mai urmărite alegeri de pe glob. Căci este desemnat, cu acest prilej, nu doar șeful executivului american sau președintele celui mai dezvoltat stat, dar și comandantul celei mai mari armate din câte există și, cum se spune, „cel mai puternic om de pe planetă”. Am înțeles asta după terminarea celui „de-al doilea război mondial”, în timpul „războiului rece” și înțelegem și mai bine acum în „războiul globalizării” când interesele statelor, grupurilor și indivizilor sunt afectate și interferează (politic, economic, militar, mediatic, strategic etc.) mai mult ca niciodată.
Oricât ai fi de indiferent față de mersul țării și al lumii, oricât ai fi de apolitic și de izolat, zarva „tămbălăului electoral” american a pătruns aproape în fiecare casă din „satul global”, fiecare „consătean” regăsind o miză în acest joc. Se spune că niciodată niște alegeri pe glob nu au fost atât de urmărite, dar, în egală măsură, că niciodată alegerile americane nu au fost atât de mizerabile, de slabe, de imprevizibile și impredictibile, de lipsite de valoare și competitivitate și cu rezultate mai proaste, indiferent de câștigător. Cu siguranță, între toate acestea există o legătură și, pe drept cuvânt, suntem îndreptățiți cu toții să ne întrebăm de ce și să încercăm să găsim un răspuns, dacă tot suntem în joc.
S-a vorbit și s-a scris enorm de mult despre înfruntarea dintre democrata (de modă veche) Hillary Clinton și pseudo-republicanul (de modă nouă) Donald Trump, aflați într-o competiție (cea mai lungă din istoria Americii) de 500 de zile. Cu toate că a durat atât de mult și cei doi se conturau oarecum ca favoriți, campania electorală (intensă și gălăgioasă), cu primare cu tot, n-a lămurit nimic, s-a învârtit în cerc, fără progres, fără clarificări, fără un favorit cert și fără o soluție general acceptabilă. Ambițioasa și arhicunoscuta doamnă Clinton (opt ani ca „Primă Doamnă”, candidat în 2008 împotriva lui B. Obama, ani de zile șef al Departamentului de Stat și din nou candidat în 2016), reprezentând „politica clasică americană”, și-a anihilat adversarii din Partidul Democrat, mai degrabă decât i-a bătut (Bernie Sanders), iar în bătălia finală a intrat cu niște email-uri problematice (între neglijență, imprudență și vină penală) și cu imaginea (detestată) de om dispus să facă orice pentru a obține puterea. Programul politic, campania, dezbaterile TV, susținerea presei și a vedetelor etc. n-au putut schimba deloc această „zestre” a neîncrederii. De cealaltă parte, s-a plasat republicanul de ocazie și miliardarul Donald Trump, din postura candidatului care n-are rival în partid (Republican), n-are partid (aflat în derivă), dar a „cuvântătorului” antisistem. Indentificând toate racilele politicii interne și externe americane, Trump, cu experiență de showman TV, a pus totul în registrul unei butaforii electorale, mizând pe și captând capitalul de neîncredere al americanilor. Cu toate că a scandalizat o întreagă lume cu „soluțiile” sale (expulzarea a 12 milioane de emigranți, „marele zid mexican”, arestarea contracandidatului, dezangajarea NATO, „prietenia” cu Putin etc.), în ciuda faptului de a fi fost numit „bufon”, „fanfaron”, „nebun” și a nu i se fi dat nicio șansă, Trump a rămas până la capăt în cursa pentru președinție, șocând o întreagă lume și generând un uriaș paradox al globalizării: Hillary ca și candidat este preferată de întreaga lume (ca simbol al statu quo-ului), dar uimește și enervează ca indezirabilă „acasă”; Trump este detestat de toți ca și candidat (ca simbol al nesiguranței și impredictibilității), dar uimește ca „acceptabil” pentru americani. Campania electorală n-a dat un câștigător, dar a sporit neîncrederea întregii lumi în sistemul politic american (în fața unui mare rateu). Hillary Clinton, ce reprezintă covârșitor soluția sigură, a devenit tot mai antipatică (și) înafara SUA, câtăvreme Donald Trump, ce reprezintă covârșitor soluția riscantă, a devenit tot mai puțin „antipatic” (căci „simpatic” ar fi prea mult) (și) înafara SUA. Aici se joacă meciul, între filosofia (atât de cunoscută nouă) a „răului celui mai mic” și cea a lui „fie ce-o fi” (că mai rău nu poate fi), neuitând nicio clipă că de votat votează doar americanii (pentru interesele lor „egoiste”), iar noi, toți ceilalți, avem calitatea de „chibiți” și de eventuali profitori/perdanți de ocazie.
Bineînțeles că acesta e doar vârful aisbergului și că discuția adevărată de-abia de aici ar începe. Căci nu întâmplător (și) America e fracturată, polarizată și dispusă, din disperare, să se dea în mâna unui aventurier, care nici el nu știe ce va face după câștigarea alegerilor, asemenea învingătorilor Brexitului. Putem spune că ne găsim (după Brexit) în fața celui de-al doilea mare avertisment din partea cetățenilor la adresa politicii actuale și a liderilor ei. Al treilea ar putea veni curând din Franța sau Germania, neștiind bine nici ce înseamnă, nici dacă vor mai fi și altele și nici ce ar putea să urmeze.
Dacă câștigă Hillary, s-ar putea amâna, dacă învinge Trump, s-ar putea să se „grăbească”. Nu ne rămâne decât să fim optimiști.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 08.11.2016

Nu cred să fie mai mare pedeapsă și mai greu blestem pentru cineva decât să fie pus să aleagă atunci când este confuz, nepregătit și incapabil să exercite funcțiunea opțiunii și a libertății. Și cu cât alegerile din Republica Moldova sunt mai presante, mai neconcludente și mai greu de înțeles, cu atât sunt mai dese și mai inutile. Cu siguranță, într-un teritoriu care nu poate fi numit țară și într-o comunitate ce nu poate fi popor, asistăm la un tranfer de responsabilitate dinspre clasa politică, scindată, neputincioasă și coruptă, către o populație săracă, ruptă în toate felurile și confuză până la disoluția identității. Văzându-se incapabili să găsească ei o soluție (politică, economică etc.) și un drum (oricare ar fi el), liderii lor politici îi tot cheamă pe moldoveni la vot, poate s-o produce un miracol la care ei nu s-au gândit. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că, în R. Moldova, o cale democratică nu mai există, nu e posibilă, nici aplicabilă. Prima dintre tabere care va recunoaște asta și va avea curajul (și prilejul) să o aplice, va câștiga bătălia dintre est și vest. Deocamdată, asistăm la „alegeri”, iar pe locul întâi a ieșit acum tabăra prorusă, dar cu un tur doi al prezidențialelor… Alegerea președintelui de către popor (după o pauză de 16 ani) e doar o nouă încercare și un nou episod din epopeea neputinței.
Societatea „moldoveană” e toată numai falii, straturi și prăpastii, atât pe orizontală, cât și pe verticală, atât pe dinafară (în ceea ce spun și fac oamenii), cât și în interior (în mintea și sufletul lor), iar cetățenii sunt incapabili să se omogenizeze, să se limpezească și să se decidă. În Republica Moldova există (urmarea istoriei recente) două mari etnii, română și rusă (greu de identificat o limită clară între ele) și altele (găgăuzii, transnistrenii, ucrainienii etc.) ce impovărează sarcina unei țări prea mici cu presiuni atât de mari (din interior și din afară). Apoi există împărțirea între est (proruși) și vest (proeuropeni), cu limite la fel de greu trasabile, nu atât în identificarea unor soluții (de dezvoltare, propășire), cât în transmiterea de spaime, frici și primejdii reciproce. Cu totul separat de astea, mai este apoi o falie adâncă între generații, între ceea ce vor „tinerii” și ceea ce „vor „bătrânii”, între dorințele, soluțiile și viziunile tinerilor și „înțelepciunea” vârstei a doua și a treia (conservatoare), un conflict ireconciliabil, dramatic, dureros și traumatic între copii și părinți. Pe poziții antagonice stau bogații (foarte puțini, dar influenți) și săracii (mulți și lipsiți cu totul de putere), într-o stratificare făcută pe calea hoției, a prăduirii statului, a șubrezirii instituțiilor. La acestea se adaugă sciziunile și tribulațiile individuale (lăuntrice), legate de identitate, scop și misiune, rost, valoare, umilință, oportunitate, supraviețuire, etc. Iar fundalul acestor frământări în van este compus din trei elemente: sărăcia, la cel mai înalt nivel în Europa, corupția, generalizată, și neîncrederea, în sine, în oameni, în instituții, în democrație.
Pentru haosul (geo)politic, social, economic, mediatic și lingvistic etc. ce stăpânește în R. Moldova am două exemple. Primul mi-a fost oferit de un student: tatăl lucrează (în construcții) la Moscova, mama este angajată (la îngrijit bătrâni) în Italia. Între aceste mii de kilometri distanță, el se află la mijloc, iar în cazul cel mai fericit, se întâlnesc cel mult o dată pe an. Niciunul dintre cei doi părinți nu vor/pot să renunțe la jobul lor, mai bine plătit decât orice salariu din țară, iar studentul speră (sceptic) că România ar putea întregi familia. Al doilea exemplu este o emisiune de știri din seara alegerilor recente, de pe un post TV (publika.md). Crainica începe să citească știrile, cu toate genericele în limba rusă (anterior avusese loc o emisiune electorală integral în limba română), apoi dă legătura într-o secție de vot, de unde o reporteriță, cu „burtieră” în chirilice, face o relatare în limba română despre vot. Crainica face un scurt comentariu în limba rusă, apoi face din nou legătura cu o altă reporteriță, care vorbește din nou în română. Urmat de comentariu în rusă. Apoi se difuzează un material filmat (vox populi) cu un bărbat care vorbește rusește (fără titraj etc.) despre votul său, o femeie care se chinuie să rostească cuvinte românești și cu încă o femeie, din ale cărei vorbe (românești, rostite rusește) nu se înțelege nimic. Știu că e o practică obișnuită, știu că nu e întâmplător și știu că media se află în mâinile unor persoane cu interese (propagandistice) proruse. Dar în felul acesta am reușit și eu să înțeleg ceea ce s-a numit „limba moldovenească”: e atunci când cineva (nu contează etnia) începe să vorbească în limba română, apoi (fără nevoie sau motiv) o dă pe rusește, pentru a schimba din nou (din obișnuință sau interes) în română și tot așa, fără nicio noimă, regulă sau opreliște.
Manevrele oligarhilor (independenți), „înțelepciunea” și spaima socială a celor peste 50 de ani, împrăștierea celor cu drept de vot (opt sute de mii de moldoveni în străinătate) și lipsa de la urne a tinerilor dezamăgiți erau să-l facă pe Igor Dodon președinte din primul tur. Poate nu va fi nici din al doilea și va ieși Maia Sandu. Dar ce folos?!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 01.11.2016

Anunțarea platformei politice a lui Dacian Cioloș, intrarea (cu bemol) a acestuia în cursa de premier (nu pentru Parlament), coroborate cu poziționările foarte ferme ale președintelui Klaus Iohannis în raport cu situația postelectorală, sunt principalele evenimente de precampanie și au șansa de a marca decisiv procesul electoral și rezultatul votului.
Devenise previzibil de la început (și tot mai clar pe parcurs) că, odată intrat în jocul politic, Dacian Cioloș va ajunge într-un punct critic, practic, fără ieșire, din care orice mișcare a sa (înainte sau înapoi) devenea acuzabilă sau riscantă. Nu știm (și nici nu mai contează) dacă Cioloș însuși s-a gândit la asta atunci când, numit și votat premier, a promis că nu va candida pe listele unui partid. A fost condiția acceptării sale de către cele două partide mari (PNL și PSD) și capitalul de libertate (decizională) pe care și-l aconta cu acest prilej. Acum a venit vremea decontului, iar Dacian Cioloș trebuia să ia o decizie.
De ce nu putea mulțumi pe toată lumea?
 Pentru că a promis că nu candidează (cu un partid), iar încălcarea promisiunii i-ar fi adus prejudicii în rândul publicului, devenind vulnerabil, ca un politician de serie, oportunist și demagog. Așadar, ar fi enervat poporul
 Dacă s-ar fi înscris în PNL (sau pe listele lor) ar fi devenit ținta principală în campanie a PSD (care abia aștepta asta), un partid care a susținut guvernul Cioloș și, în același timp, a încercat să se delimiteze de el. Așadar, ar fi enervat PSD, care l-ar fi atacat mortal
 Dacă ar fi candidat cu PNL (pe de altă parte), ar fi rupt toate punțile de legătură cu PSD pentru o nouă posibilă guvernare de mare coaliție (PNL+PSD). Așadar, ar fi enervat și mai tare și odată-n plus (și inutil) PSD
 Dacă ar fi candidat cu un alt partid (USR), ar fi părut, în fața alegătorilor, că trădează PNL sau că are rețineri de a-și asocia numele cu acest partid (nereformat), care a fost principalul susținător al guvernului său. Așadar, ar fi nemulțumit crunt PNL și ar fi afectat scorul partidului
 Dacă se retrăgea cu totul din politică la încheierea mandatului, ar fi părut un gest de frică, lașitate și neasumare, în raport cu sine și cu cei care au crezut într-un alt tip de guvernare și într-un alt tip de politician. Așadar, i-ar fi dezamăgit pe susținătorii lui
 Dacă și-ar fi manifestat intenția de a nu continua activitatea politică internă (după ce a fost investit cu atât de multă încredere), ar fi părut un politician stângaci, inabil, nerecunoscător și care pierde o mare oportunitate. Așadar, l-ar fi contrariat pe președintele Klaus Iohannis (care i-a fost „naș” de guvernare) și pe toți cei care și-au pus nădejdea în el
Mulți, probabil, nu au înțeles că Dacian Cioloș se afla tocmai între Scila și Caribda și că, de modul cum va ști să treacă, depinde cariera sa politică viitoare și un posibil nou mandat de premier. Avea de ales și cred că a ales cea mai bună soluție (neexistând una ideală). Care sunt argumentele:
 Platforma politică făcută publică afirmă intenția evidentă de a continua mandatul de premier, dovedind prin asta curaj, asumare, siguranță de sine, existența unui proiect politic propriu și o anumită originalitate și dibăcie în a-și face loc „pe scenă”. Pentru politica românească, e un model nou, care a surprins deja pe ceilalți jucători
 Platforma program are un conținut „generalist” concentrat, dar nu din lipsă sau exces de idei, ci, cred eu, pentru a se reține ușor (în campanie) și a întruni valori de stânga și de dreapta pentru o viitoare negociere de guvernare. E un gest de prudență și de pragmatism
 Dacian Cioloș nu s-a înscris în vreun partid și nici pe o listă, dar va participa la alegeri, preferând să nu se expună direct în arena electorală, ci fiind prezent din umbră. Nu cred că e un gest de frică (ar fi intrat oricum în Parlament) sau de dispreț, ci unul de chibzuință prin care, teoretic, își protejează imaginea și guvernarea (de „pericolele” campaniei), nu-și deteriorează relațiile cu partidele combatante, dar pune în circulație un program politic
 Dacian Cioloș transmite că vizează câștigul final, de după vot, prin prezervarea imaginii și a puterii de coagulare și negociere. Sporul de vot ce l-ar fi adus unui partid (oricare dintre ele) ar fi fost mai neînsemnat decât poziția de libertate ce i-o conferă neutralitatea. Pe de altă parte, poate aduce voturi dinafara partidelor, care altfel s-ar fi pierdut
 A zis recent că nu se vede într-o nouă coaliție PNL-PSD, dar președintele îl contrazice. Totuși, dacă partidele ar lăsa impresia de înțelegeri preelectorale, efectul ar fi demobilizarea la vot, or, toate partidele vor scoruri bune și poziții postelectorale cât mai puternice
 Soluția aleasă îi oferă și calea onorabilă de ieșire din joc: dacă nu va fi el noul premier, nu i se va putea reproșa că nu a vrut sau că nu a fost prezent
Spuneam că (semi)participarea lui Dacian Cioloș ar putea fi principalul eveniment al procesului electoral, putând oferi temele principale (pozitive și negative) ale campaniei. E ușor de anticipat că marile partide (PNL și PSD) vor avea probleme de poziționare din acest punct de vedere. Pe cine va ataca PSD (mai ales) dintre PNL, Iohannis și Cioloș? Sau pe Băsescu? Pe cine ar putea ataca mai ales PNL dintre PSD și … PSD? Mi-e greu să cred că n-o vor face. O fac deja!
Acest articol a apărut și în ziarul Monitoruld de Cluj din 25.10.2016