Monthly Archives: December 2016

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

Posted on by

poza-site-2
Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Dec 09

Piramida nevoilor de vot

Posted on by

poza-site-2
E un demers impopular și o aventură să scrii azi îndemnându-i pe români să meargă la vot. În fond, nu-i așa, libertate înseamnă și dreptul de a refuza să alegi să votezi pe cineva. Știu, de asemenea, că sunt șanse bune să nu schimbi nimic, indiferent ce ai spune, cei care doresc să meargă să voteze, o vor face oricum, cei care sunt împotrivă, vor sta acasă oricând. Dincolo de asta, mai știu că pe o bună parte dintre români îi va enerva la culme să-i sfătuiești, să-i dăscălești, să le spui ce să facă, ca și cum ei n-ar fi capabili să vadă și să înțeleagă. Adăugați la aceste argumente potrivnice că procentul compatrioților noștri care nu merg la vot este de peste jumătate, poate 55% sau chiar mai mult. Ar fi preferabil atunci, ca jurnalist, să faci invers, să încerci să fii „popular”, îndemnându-i pe oameni să nu voteze, să stea acasă („motive” s-ar găsi cu duiumul), profesând ceea ce s-ar putea chema „demagogie de presă” sau „populism mediatic”, așa cum fac tabloidele, de pildă, sau multe dintre instituțiile media românești. Ce fac ele? Cântă în strună „poporului”, îi spune ce vrea să audă, nu vor să-i supere și să-i enerveze pe oameni, publicul lor prețios de care atârnă ca de un fir de ață. În fond, nu le fac niciun serviciu înafara faptului de a-i îndepărta de realitate și a-i alimenta cu iluzii. Ca și cum n-ar fi de ajuns, cei care nu vând „gogoși mediatici” publicului, le spun direct oamenilor cu cine să voteze (televiziunile de știri, de pildă), fac propagandă de partid, sfidând reguli, ignorând legi, abandonând profesia, servind unor interese partizane și nu publicului larg, care ar trebui să fie adevăratul beneficiar al serviciilor media. Două concluzii preliminare de aici: unu, asta nu e presă, și doi, asta nu e democrație.
Mai este o problemă de principiu, îndemn mereu pe cei din jur, și public și privat, să meargă la vot, dar n-am spus nimănui și nu voi spune cu cine să voteze, iar acest lucru e mai important decât primul, fiindcă e o chestiune de libertate și de intimitate. E ca și când ai da sfaturi în amor, fie el sentimental, fie el sexual, orice ai spune, tot pe dinafară ești, fiindcă și votul ca și amorul sunt personale și țin de ceea ce știi, de ceea ce vrei, de ceea ce simți, de ceea ce poți, de ceea ce-ți place, de ceea ce ai nevoie, de ceea ce-ți este de folos etc. Bine, veți zice, dar amorul e rațional? Nu e, dar votul e? Sau dacă amorul are și o parte de raționalitate (oricât de pasional ar fi), atunci și votul trebuie să aibă partea lui de judecată, de gândire, de dreaptă cumpănire între bine și rău.
De aceea spun că se poate face o paralelă între celebra piramidă a nevoilor omenești a lui Maslow și una a nevoilor de vot din societatea democratică, în general, și din societatea românească, în special. Pe scurt, zice modelul, nevoile oamenilor sunt primare, adică fiziologice (apă, aer, hrană, sex) și de securitate (protecție, apărare) și superioare, adică sociale (apartenență, dragoste, familie, prietenie), de stimă (recunoaștere, putere, statut social) și de auto-realizare (valorificarea potențialului personal creativ). „Cu toată dragostea” (vorba de fățarnic răsfăt a unor false vedete politico-mediatice), în România, se votează masiv din zona nevoilor de jos, primare, și doar accidental în virtutea trebuințelor superioare, clar, responsabil și conștient asumate. Asta nu e greu de constatat, mai greu e de explicat și de convins cât de periculos e acest comportament și cât de lipsit de perspectivă pe termen scurt, mediu și lung.
De ce nu votează oamenii pentru a-și putea satisface nevoile superioare? Bag seamă că tocmai cei mai instruiți, mai evoluați spiritual și material, tocmai aspiranții nivelurilor superioare, mai ales ei nu votează. Și sigur că da, nu o fac pentru că nu (mai) au încredere în nimic: nici în sistem (dar nu există altul valabil), nici în partide (dar nu fac nimic pentru a le schimba), nici în politicieni (dar îi/se țin la distanță sau îi/se folosesc), nici în solidaritate (dar nu există altă soluție), dar nici în ei înșiși și în semenii lor. Am citit recent niște studii despre neîncredere și autenticitate a relațiilor interumane din România. Acestea sunt publicate de revista Sinteza și ar fi interesant de citit în întregime, însă eu am reținut aici că 8 din 10 români recunosc că au puțină și foarte puțină încredere în ceilalți. Dar panorama deșertăciunilor e mai vastă: 78% spun că majoritatea oamenilor sunt invidioși, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt egoiști, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt nefericiți, 76% spun că majoritatea oamenilor ar face rău dacă ar avea ceva de câștigat etc. Pe de altă parte, aproape 60% dintre români cred că interacțiunile dintre oameni sunt lipsite de autenticitate, câtăvreme peste 60% consideră că sunt mai degrabă autentice când e vorba despre interacțiunile lor. Cu alte cuvinte, majoritatea cred despre ei că sunt autentici, iar despre ceilalți că sunt fățarnici (falși). Iar drumul acesta este închis, duce către izolare, (auto)recluziune, către exacerbarea intereselor proprii și ignorarea celor comune, fără de care democrație este moartă.
Cineva trebuie să rupă cercul vicios și o pot face mai ales cei în/din susul piramidei. Chiar dacă nu le place (cui îi place), chiar dacă necesită un efort (e mai simplu să stai), chiar dacă pare fără rost (pentru moment). Chiar dacă totul pare imperfect, pornind de la propria condiție.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 decembrie 2016

Dec 01

Ce vor oamenii

Posted on by

Poza 5
Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce. Nu e chiar o constatare personală, nu e doar o idee care prinde contur, nu e tocmai o modă intelectuală (ca subiect de discuție), exhibare jurnalistică (ca subiect de interes) sau simplă „cochetărie” politică (ca temă electorală)… Pare a fi o tendință, un trend, o tentație irepresibilă a oamenilor, din acelea pe care nimeni nu le poate opri până nu ajung la un capăt… Pare a fi grav, nu știm către ce se „întoarce” lumea și la ce să ne așteptăm. Mă întreb (mai degrabă retoric) cine ne-ar putea da un diagnostic sigur și un tratament eficient de prevenire. Științele, care par a le ști pe toate?! Poate sociologia (știința relațiilor), poate psihologia (știința gândurilor) sau medicina (știința tămăduirii), poate antropologia (știința „omului”). Sau poate numai, însăși și singură politica (știința oportunismului). Rămâne de văzut.
Până atunci, e întemeiat să ne întrebăm, potrivit regulilor jurnalismului (ca știință a „faptelor”), ce vor oamenii. Căci iată, am văzut ce-au vrut englezii (la Brexit), dar nu e clar cum îl vor obține și, în orice caz, dacă e bine ce-au făcut. Apoi am văzut ce-au vrut americanii (alegându-l pe Trump sau respingînd-o pe Hillary), dar nu e clar ce-au obținut. Începem să vedem ce vor francezii și nu va trece mult și vom vedea ce-i cu nemții. Pe acest mecanism, privind chiar și superficial în jur, ne putem întreba, în continuare, ce vor rușii, ce vor turcii, ce vor ungurii, cu toții părând a vrea ceva (important), aparent, în aceeași direcție, dar cam fiecare în felul lui. Vorba ceea, racul, broasca și o știucă…
Mărturisesc că aceste gânduri mi-au fost prilejuite de alegerile primare (dreapta și centru-dreapta) din Franța și de apropiatele alegeri parlamentare de la noi. Pe de-o parte, pentru că Franța este un simbol pentru Europa continentală și un „simptom” important pentru soarta Uniunii Europene. Pe de altă parte, pentru că nu e deloc clar ce vor românii și nu știm nici cât suntem de anacronici cu dorințele noastre „locale”. În Franța, ecuația prezidențialelor e simplă și complicată, în același timp: pe de-o parte, Francois Hollande (actual președinte), cu un mandat execrabil, s-a „îngropat” pe sine, a „îngropat” stânga și Franța, deopotrivă. Pe de altă parte, toată lumea e de acord că noul președinte se va alege din rândul dreptei, mai precis, dintre Francois Fillon, ca și candidat ales de centru-dreapta, și Marine Le Pen, reprezentanta Frontului National, de extremă dreapta. „Primarele” (alegerea candidatului unui partid prin votul direct al membrilor și simpatizanților), o procedură politică a democrațiilor „avansate”, mai veche în SUA și mai nouă în Franța, parcă încep să dea rateuri: în America, unde (am mai scris) se spune că orice alt republican (decât D. Trump) ar fi bătut-o pe H. Clinton și orice alt democrat (decât H. Clinton) l-ar fi bătut pe D. Trump. Tristă ironie a politicii, a democrației sau a sorții… În Franța, toate primarele de până acum au dat „chix”: Nicolas Sarcozy a fost candidatul dreptei, ales în 2007, care a pierdut realegerea ca președinte din 2012, revalidat de primare, dar invalidat de francezi; stânga socialistă l-a ales prin „primare” candidat pe Francois Hollande în 2012, ajuns președinte, dar dovedit aproape ca cel mai slab din istoria Franței. Criza internă și mișcarea centrifugă a primarelor de acum din PS face deja victime: a produs un candidat, fostul ministru socialist Emmanuel Macron, înafara partidului, Francois Hollande ezită dramatic în a recandida, iar actualul premier Manuel Valls vrea să se sacrifice (candidând) pentru a mai salva ceva din stânga făcută praf. Primarele dreptei de acum, prin votul a peste patru millioane de membri și simpatizanți, l-au ales candidat la prezidențialele din mai 2017 pe Francois Fillon, după toate estimările, un câștigător surpriză, care i-a învins, fără drept de apel, în primul tur, mai ales, pe Nicolas Sarcozy (favoritul tuturor primarelor), și în turul doi pe Alain Juppé (fost premier chiraquist), favoritul de moment, cu un scor de 66% la 33%. Cu programe aproape identice, în esență, pe cei doi finaliști, i-a departajat, se spune, calea de înfăptuire: radicalismul moderat al învingătorului (F. Fillon), moderația reformistă a invinsului (A. Juppé ). Cu alte cuvinte, a învins candidatul care s-a adresat unei „Franțe care suferă”, o Franță mai conservatoare și mai protectivă față de cetățenii ei, care vor o schimbare profundă și rapidă. Sună cunoscut, aproape un refren. Asta vor francezii și asta ar fi, pentru toată lumea, opțiunea dezirabilă, în raport cu extremismul nationalist al candidatei Marine Le Pen, cu un discurs antieuropean, împotriva străinilor…
Nu știm ce vor românii, dacă vor ceva și dacă sunt conștienți că în democrație nimeni nu face cadouri. Trebuie să vrem ceva. Unora li s-a urât cu binele (și nu mai votează), altora li s-a urât cu răul (și o fac cu disperare). Prea votăm părelnic și absentăm nemotivat ca să n-o „încasăm”. Votul e un efort, al fiecăruia, de înțelegere (a vieții, a țării, a lumii), un compromis necesar (cu sine, cu oamenii, cu politica), o asumare obligatorie (a unui rezultat, risc), un gest minim de sincronizare (cu vremurile, tendințele și crizele). „Căruța istoriei” nu stă o clipă, trasă înainte (de unii) sau înapoi (de alții). Că ești osie, roată, obadă sau spiță.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 noiembrie 2016