Monthly Archives: January 2017

Jan 22

Idei bune, idei proaste

Posted on by

poza-site-2
Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 22

„România să fie bine şi tot românul să prospere”

Posted on by

6
Când ni se pare că nu mai înțelegem bine ce se întâmplă în jurul nostru, că ne scapă ceva, e bine să ne întoarcem la spiritele tutelare, să cerem ajutor și să găsim răspunsuri. Ei bine, primul care trebuie să ne vină în minte când e vorba despre politică este Nenea Iancu (Caragiale), izvor nesecat de inspirație pentru „truditorii” și „nevoitorii” politicii românești. Replica din titlu, desprinsă din „O scrisoare pierdută” (această chintesență a vieții politice autohtone), actul III, scena IV, aparține lui Nae Cațavencu, probabil, cel mai vestit politician ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri (non)literare. „România să fie bine şi tot românul să prospere”, spune el, iar fragmentul de discurs exprimă, sintetizează și explică, în chip neasemuit, situația în care ne găsim de vreo două luni încoace.
Ce n-ar fi în regulă aici și ce am putea vreodată avea împotriva unui asemenea paradis promis?
Nimic n-aș avea împotrivă și chiar mi-aș dori să se împlinească cât mai curând, dacă nu este expresia unei utopii electorale și a unei bule de promisiuni, fără măsură și fără susținere. Poate că nu este! Dar ca cetățean real al acestei țări, truditor într-ale presei și observator al politicii, constat, împreună cu mulți alții, că deslușim rosturile adevărate ale lucrurilor ori mai târziu ori prea târziu. Iar asta este nedrept și frustrant.
Iată câteva din constatările și concluziile mele (întârziate) la sfârșitul acestei perioade zbuciumate, pline de evenimente și de învățăminte, în egală măsură.
– au câștigat alegerile din România cei care au promis mult și le-au pierdut cei care n-au promis ce sau cât trebuia. Tehnic vorbind, e meritul unora și prostia/nepriceperea altora, dar cheia sunt alegătorii și ce i-a determinat pe ei să creadă toate aceste angajamente electorale greu de pus în practică. În parte, știm de ce: cei mai mulți nu cred în nimic și nu se duc la vot, 60% (ca și cum așa ar rezolvat ceva), iar cei care s-au dus, au crezut, c-așa a fost „moda” acum (a populismului și naționalismului) sau pentru că n-au avut de ales.
– „bine pentru toți românii” a fost adevăratul slogan al PSD și fiecare l-a înțeles în felul său (că avea de unde alege). E sintagma cel mai des rostită public, devenind un laitmotiv al lui Liviu Dragnea și înainte de alegeri și după. La „toți” sunt cuprinși pensionari, salariați, antreprenori, plătitori de taxe și impozite etc. Însă abia acum încep să înțeleg (și sper să mă înșel) că bine cu adevărat pentru toții românii va fi când vor fi amnistiați și grațiați și oamenii din partid(e) certați cu legea (în trecut sau în viitor). „Toți”, e adevărat, îi cuprinde și pe ei.
– pentru politicianul român, partidul e mai important decât țara, iar individul (șeful) e mai important decât partidul. Jumătate din efortul de campanie al partidului câștigător a fost cheltuit pentru a „promite totul”, iar cealaltă jumătate pentru a disimula lipsa unui candidat de premier. Pentru Liviu Dragnea era mai important să nu piardă el partidul, decât să nu piardă partidul alegerile. Mai apoi, tot grija partidului a avut-o când a stabilit programul de guvernare și tot grija personală când a făcut propunerile de prim-ministru. N-au contat (ca și când nici n-ar exista) problemele de securitate ale țării, imaginea acesteia, politica externă, situația geopolitică (complet ignorate în discursul public de desemnare, investire, asumarea guvernării), ca și cum am fi în cea mai stabilă situație din istorie. Programul de guvernare se ocupă din daruri și de operaționalizarea lor imediată. Poporul să fie urgent mulțumit…
– întreaga țară a ajuns să atârne de un singur om, după voința lui, iar autoritatea dată de câștigarea unor alegeri (ciuntite și chinuite) a devenit imperială. Imediat, cu sprijinul media, acel om a devenit o întruchipare a binelui și adevărului absolute, căruia nimeni nu mai trebuie să i se opună (partid, rivali, președinte, opoziție, media, societate civilă, justiție etc.). Apogeul orbirii generalizate a fost atins când „liderul maxim” a recunoscut (vanitos, imprudent) că el e singurul care cunoaște în detaliu programul de guvernare. Atunci cum au fost câștigate alegerile, cu un program confidențial, secret, ascuns, de sertar, personal?
– nimic nu va fi ușor (deși m-aș bucura să fie) de pus în practică din tot ceea ce a promis PSD. Nu-mi propun deloc să critic sau să încerc să demolez măsurile promise, deși toate vor avea un revers, de la plata CASS la pensii, până la salariul minim și impozitul de 1% pentru microintreprinderi etc. Aceste lucruri vor începe să se vadă de la construcția bugetară pentru 2017 și, mai clar, la prima rectificare. Doar o pildă, degeaba încurajezi micile inițiative private (microintreprinderile) și start up-urile, (sub)impozitând venitul cu 1%, dacă lipsesc cultura antreprenorială, oportunitățile deschise, mediul concurențial real, dacă băncile nu creditează economia și dacă impozitul pe venit se transformă în unul pe pierdere.
– această guvernare va avea, consider eu, două părți: până la prezidențialele din 2019 și după prezidențiale. În prima parte, va trebui ca „România să fie bine şi tot românul să prospere”, în partea a doua, fie se vor culege roadele prosperității promise (?), fie cele ale învățăturii (tardive) de minte.
Până atunci și până la organizarea unei opoziții parlamentare, PSD va avea de luptat cu doi „I”: Iohannis și Inflația?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 05

Personalizarea politicii, personificarea media

Posted on by

Poza blog 3
Epopeea desemnării premierului (lungă, dar cu final previzil), ne-a lăsat cu două constatări și un mare semn de întrebare. Prima este că, în România, politica nu se mai face prin/cu instituții, partide, programe, reguli sau cutume, ci prin oameni, indivizi, personaje, specimene. În această stare de fapt, nu mai există funcții, demnități, domni sau respect, ci doar „Iohannis”, „Dragnea”, „Sevil”, „Cioloș”, „Soros” etc. și o miză orbească. De aici rezultă că nu mai întâlnim înfruntări de idei, doctrine sau strategii, ci doar „scandaluri”, „conflicte”, „războaie” și „interese” între persoane, iar rezultatul trebuie să fie în logica unei bătălii de imagine de tipul „cine-i mai puternic”, „cine dă mai tare”, „cine lovește ultimul”, „care are dreptate”, „cine cedează primul”, „cine a câștigat” etc. Cea de-a doua constatare este că media (televiziunile de știri, în special) nu mai sunt acele „mașini de aflat și spus adevărul”, ci se comportă (și ele) aidoma unor persoane (pline de toane, ifose, mofturi), care se supără, se enervează, înjură, țipă, nu ca niște martori și mărturisitori ai realității, ci ca „ființe umane” animate de ordine, interese, bani, vanitate. Cea dintâi ne sugerează ideea de „bal mascat cu surprize”, cea de-a doua pune media în fața unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”.
Problema nu e că e mai simplu așa, mai de succes, mai ușor de făcut (pentru alții) și de înțeles (pentru unii) sau mai ușor de manipulat, ci că sub aceste aparențe și jocuri de imagine „personalizate” se pot strecura și disimula (cu ușurință) lucruri mult mai profunde și mai grave, cum ar fi, de pildă, o nouă orientare geo-strategică a României dinspre Vest spre Est. Nici asta n-ar trebuie să fie, în toate situațiile, o tragedie, în acest nou context geopolitic, când toată Europa pare a trage spre Est, nu spre Vest. Grav ar fi s-o facem amatoristic, „după ureche”, „pe șest”, într-o doară, părând a face altceva, punându-ne, de capul nostru (fără negocieri, condiții, garanții), în siajul altor grupări de putere și să ne trezim, dintr-o dată, cu „fundul între două luntri”. Asta nu pare a vrea să înțeleagă Liviu Dragnea și asta nu va înțelege „poporul” decât cu mare greutate și mult mai/prea târziu.
Iată pe scurt ce cred eu că ar fi trebuit să facă doi lideri politici responsabili dintr-o țară europeană în situația dată: președintele Klaus Iohannis n-ar fi trebuit să-l avertizeze public pe Liviu Dragnea că nu-l va pune premier pentru condamnarea sa penală; era îndreptățit s-o facă, în fond (pentru imaginea țării), dar trebuia să i-o spună personal (elegant și pragmatic), pentru a nu interfera electoral și a crea tensiuni greu de gestionat în continuare; Liviu Dragnea (ca lider invingător în alegeri) n-ar fi trebuit să pună prima propunere de premier (Sevil Shhaideh) în termeni ultimativi, de șantaj, creându-și singur dificultăți de repliere ulterioară; președintele țării ar fi trebuit să gândească bine și să dea explicații raționale pentru refuzul acestei oferte, chiar dacă nu cele strict reale (fiindcă acestea nu erau de discutat și explicat public, din motive evidente de securitate); ca decident înțelept, responsabil pentru țară, Dragnea ar fi trebuit să accepte refuzul, fără gălăgie, să-i dea o formă rezonabilă și să vină rapid cu o a doua propunere; această nouă ofertă (ca și prima, de fapt) ar fi trebuit negociată înafară de ochii lumii, între președinte și partide, și apoi anunțată public, astfel încât să fie excluse surprizele (semn de amatorism, primitivism politic și imaturitate a tuturor părților). Unul a greșit primul, altul a greșit grav, „meciul” a avut suspans, dar lecția politică e una foarte proastă.
Dar ce s-a întâmplat de fapt?!
Ca să se răzbune, poate, pentru refuzul anticipat, Dragnea a pritocit (singur) o ofertă de premier inacceptabilă pentru Iohannis, propunând-o pe Sevil Shhaideh, sub motivația, aparentă, a unei persoane devotate, serioase, sigure pentru poziția lui în partid (ceea ce era adevărat). Explic pe scurt, pentru cine poate și cine vrea să înțeleagă: nu era acceptabil, din cauza riscului și a vulnerabilității evidente (oricât ar fi putut fi de nedrept), să aduci informații confidențiale despre țară, strategii de securitate ale UE și secrete NATO, prin intermediul unei „biete femei”, în calitate de soție, în proximitatea unui fost ministru sirian și apropiat al președintelui Bashar al-Assad, având calitatea de soț al doamnei viitor prim-ministru al României. Dincolo de orice bună-credință a oamenilor, Siria lui al-Assad (țară aflată în război civil), apropiată mișcărilor teroriste, a fost și este principalul adversar al SUA din Orientul Mijlociu, care SUA este fundamentul NATO (România fiind și ea membru), și aliatul principal al Rusiei din zonă. Care Rusie este țară ostilă NATO.
De ce a propus-o, totuși, Dragnea pe Sevil Shhaideh? Se pot enunța trei ipoteze: din inconștiență (prostie, nepricepere, superficialitate, șmecherie); să obțină un refuz sigur al președintelui (din ostilitate, pentru a-l vulnerabiliza, slăbi, suspenda etc.); pentru a da semnale geopolitice din partea României pentru noua arhitectură a relațiilor de putere din zonă și din lume.
Din perspectiva riscului de țară, în acest context, e acceptabilă vreuna din aceste ipoteze?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jan 05

Sub semnul neîncrederii și al populismului

Posted on by

poza-site
Neîncrederea în democrație și accentuarea unor formule populiste par să fie dominantele anului politic international ce s-a încheiat (iar exemplele sunt binecunoscute). E acum vremea bilanțurilor și a previziunilor și nu e lipsit de temei să vedem și noi cum stăm și unde ne aflăm ca țară în acest concert al nemulțumirilor și al noilor opțiuni, îngrijorătoare, pentru unii, doar stranii și temporare, pentru alții. Așadar, cât de tare ne-a luat valul? Ce fenomene s-au petrecut în societatea românească și ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat? Cât de sincronizați și cât de protejați suntem de mișcările tectonice care afectează lumea?
România a încheiat anul politic „apoteotic”, s-ar putea spune, cu alegeri parlamentare, adică cu acelea care arată (sau ar trebui să arate) cel mai bine orientarea politică a societății, direcția de mers spre care înclină oamenii, opțiunile principale ale românilor în aceste vremuri tulburate. Prima constatare importantă este că românii, în contra (aproape) tuturor celorlalte nații, nu sunt interesați să-și arate nici intențiile, nici opțiunile, nici preferințele politice sau ideologice, marcând aceste alegeri printr-un enorm procent de absenteism (peste 60%). E o formă de autism social (în esență), unii îl interpretează ca pe o formă de penalizare (dar fără finalitate) a politicienilor sau ca pe un refuz (obstinat) al implicării, ce nu produce niciun fel de rezultat. În cel mai bun caz, absența la vot poate fi justificată ca o formă sui generis a românilor de a-și manifesta neîncrederea în democrația liberală (cea care le-a lipsit peste cincizeci de ani și de care s-au săturat atât de repede). Să spunem că peste tot în lume unde oamenii au fost nemulțumiți de ceva (de elite, de politici, de guverne etc.) au ieșit și au votat altceva (populiști, conservatori, naționaliști, extremiști). La noi, s-a stat acasă în proporție covârșitoare! Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, rezerva și neimplicarea oamenilor este privită ca o situație de cvasi-normalitate, nu s-au plâns de ea partidele (de lipsă de legitimitate), n-a făcut mare caz media (interesată și partizană, în cea mai mare parte), nu a protestat „societatea civilă” (anemică și fără putere de convingere în forma actuală). Ceva agitație și încercare de mobilizare la vot a fost în social media, cu o influență sesizabilă, dar încă limitată. Mai mult de atât, absenteismul este luat acum (nu doar de partide și părți interesate, ci și) de către analiști și comentatori politici ca un dat imuabil, ca o stare de „normalitate”, ce nu poate fi schimbată. Or asta, cred eu, nu se va întâmpla. E nevoie în România de alte partide, noi, moderne, compatibile cu noile realități, capabile să inspire încredere, să dezvolte proiecte și programe credibile, să cheme oamenii la vot și să obțină mandatul acestora în proporții normale și comparabile cu cele din lumea civilizată. Cred că acesta este pasul următor, hotărâtor și necesar, în politica românească și se va produce, indiferent de dorințele actualelor forțe politice dominante. Apariția USR, o formațiune încropită în câteva luni, indică (cel puțin) faptul că se poate și că a venit și la noi momentul marii reforme politice, dar nu în interiorul partidelor tradiționale (dovedită imposibilă), ci prin eliminarea lor, bruscă sau treptată.
O a doua constatare majoră este că populismul a prins aripi și e dominant și la noi și ne dăm seama de asta încet-încet, după dezmeticirea din șocul alegerilor. PSD a câștigat, fără mare tam-tam, cu niște promisiuni exagerate și cu cât trece vremea și stăm și analizăm aceste angajamente, cu atât ne dăm seama că sunt nerealiste și nerealizabile. De fapt, programul pesedist este unul de împărțit, nu de făcut bani, de distribuit resurse (salariale) unor categorii și unei clientele politice, nu de stimulat creșterea economică și sporirea resurselor. Dar care bani? Creșterea bugetului din anii următori (care ar face realizabile aceste angajamente electorale) se bazează pe stimularea continuă a consumului, pe o spirală care este totuși limitată. Mediul economic (antreprenorial), cel capabil să producă plusvaloare, este cel mai sceptic, mai rezervat și cel mai puțin angajat politic prin vot, simțindu-se slab sau nereprezentat pe scena politică, cu o „dreaptă” fărâmițată, eterogenă și dezorientată. Și probabil cel mai neîncrezător, indiferent sau ostil față de oferta politică „tradițională” și cel mai receptiv în raport cu noi oferte. Pe de altă parte, par aproape hazlii eforturile unor analiști postelectorali de a demonstra schimbarea structurii alegătorilor PSD (sesizând prezența urbanului, a tineretului, a intelectualilor) pe o participare de 40% și un vot de susținere real de 18% (din totalul populației votante). Orice s-ar spune, absenteismul este caracteristica principală a votului românesc, iar populismul este curentul politic de succes, cu ecou în masa nemulțumiților români de toate felurile.
În acest climat de neîncredere, întrebarea generală este dacă populismul poate rezolva problemele de moment ale omenirii. Populismul românesc, așa cum se manifestă el acum, sigur nu le rezolvă pe ale noastre. Așezat pe o fundație paradoxală (majoritate solidă în formă – 45%, șubredă în conținut – 18%), echilibrul politic românesc este volatil și vulnerabil la mișcările străzii și la valurile (emoționale, protestatare) din social media.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj