Monthly Archives: March 2017

Mar 20

Între panseism elegiac și prostie tristă

Posted on by

6
Bunii conducători unifică, nu dezbină; adună, nu despart; amplifică, nu reduc forța unei țări, dincolo de sisteme politice, legi, reguli, interese și compromisuri. Căci puterea, prestigiul și soliditatea unui stat nu vor sta niciodată în bogăția unor lideri, în oportunismul lor politic sau în isprăvile personale, ci în rezultate, de moment sau istorice, care astăzi înseamnă economie puternică, bunăstare și echilibru social, influență externă în rândul vecinilor, aliaților sau inamicilor reali sau simbolici, pe care fiecare îi are sau e bine să-i aibă. Cum stă România de acum în fața unei astfel de judecăți?
Țara noastră, fără putință de tăgadă, mai ales prin grija clasei conducătoare, este împărțită în cel puțin două categorii mari, opuse ca structură și antagonice ca reacție. Când vrea, „puterea cea rea” își ia de partea sa o parte din populație, o laudă, o favorizează, o manipulează (dacă e nevoie) pentru a-i obține sprijinul (prin vot), iar pe cealaltă parte o ignoră, o sfidează, o exclude, tocmai pentru că știe că prin proiectele sale (partizane, abuzive) nu-i va putea obține niciodată consensul. Acesta este tabloul general: o parte de țară (activă, independentă, participativă) protestează, se opune abuzurilor puterii și unor tendințe și proiecte particulare ale acesteia, cealaltă parte (pasivă, dependentă, asistată) manifestă înțelegere, toleranță sau oportunism în raport cu aceste derapaje democratice. La o primă vedere (superficială), ar putea părea „mofturi”, simple neînțelegeri, divergențe democratice firești, dar în fond (și în aceste vremuri), țin de opțiuni fundamentale, de justețea unui drum și de direcția unui destin de țară, pe care unii nu-l înțeleg, alții îl ignoră, iar alții îl sacrifică din interes și ticăloșie. Iar pentru a face să funcționeze o asemenea strategie, este pus în funcționare un adevărat aparat de propagandă, manipulare și intoxicare, utilizând cele mai fantasmagorice instrumente, specifice erei post-adevăr și fake-news.
Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai există în România o categorie importantă a auto-dezbinării, a dezamăgiților și auto-exilaților, stirpea celor care îngroașă absenteismul la vot. Și nu m-ar mira atât mult existența și mărimea acesteia, pentru că sunt foarte multe motive de nemulțumire față de conducători, de politicieni, există frustrări acumulate în timp, este evidentă neîncrederea în sistem, care s-a dovedit corupt, disfuncțional, injust. Mă miră, mai ales, scepticismul acesteia, lipsa de orizont de izbăvire și de soluții, bula de izolare în care s-a retras și din care nu vor, nu pot sau nu știu să iasă, ceea ce constituie o frână pentru societate. Iar în rândul acestei mase dezamăgite, și-au găsit audiență „panseiști” ai neutralității păguboase, gânditori puri ai obiectivității civice și critici acerbi a tot ceea ce se face, ce mișcă sau se vrea acțiune politică explicită. Pentru ei, nu sunt buni nici unii nici alții, tot ceea ce se face e parțial, defectuos, greșit, lipsit de urmări și fără durată, pentru că, spun ei, lipsesc fundamentele unei societăți sănătoase. Da, sunt de acord că fundația e șubredă, dar până la a ajunge la fapte mari, precum a schimba educația, cultura, mentalitatea unei nații, până la a introduce meritocrația și un autocontrol al valorilor în societate, trebuie început de undeva, prin chestii mai „mici”, la îndemână, necesare, urgente, imperfecte, prin proteste (de pildă), implicare în viața publică, participare la vot, asumarea unor poziții și riscuri, intrarea în partide, susținerea unor inițiative civice etc. Când nimic nu e bine (din ceea ce se întâmplă) și nu avem un „magician”, critica elegiacă, individualistă, ușor resentimentară și brațele încrucișare nu duc nicăieri.
Ce e atât de greșit, de zadarnic și de lipsit de sens să protestezi împotriva unui abuz evident al puterii? Sau poate ne-am pierdut cu totul uzul rațiunii, nu mai înțelegem nimic, suntem în incapacitate de a vedea lucrurile esențiale? Am pierdut, prin manipulare, prin forțarea unor poziții legaliste (constituționaliste), direcția simplă, corectă și firească de judecată?
În clar, ultima decizie a Curții Constituționale, mai pe față, mai pe dos, dă dreptate guvernului în cazul Ordonanței 13, cea care a provocat marile proteste populare din luna februarie. Adică, manifestanții n-au avut temei, dreptate și justificare să protesteze! Și mă întreb (și-i întreb pe toți legaliștii, panseiștii, puriștii, „scepticiștii”, absenteiștii, oportuniștii etc.) chiar nu mai știm cât fac unu și cu unu, de unde am plecat și unde vrem să ajungem?
Iată ce nu poate și fi negat și uitat, cu toate „strategiile” din lume:
 1. Guvernul Grindeanu a votat o ordonanță de urgență, hoțește, fără să explice nevoia ei reală și fără să justifice urgența. Nimeni n-a putut explica caracterul de urgență, iar CCR a refuzat să judece acest aspect
 2. Legea servea în mod explicit (neconjectural), direct unor lideri de partid (Liviu Dragnea), unor interese politice, partizane, iar acest lucru nu poate fi infirmat sau ascuns
 3. Guvernul și-a recunoscut greșeala și a retras ordonanța, ministrul Justiției a demisionat
 4. Abuzul (tentativa de abuz a) puterii rămâne, indiferent de implicarea corectă/incorectă a DNA în cercetarea acestuia
Absurdul situației este că ar trebui să stăm deoparte și să ne lăsăm convinși că cercetarea principial și prezumtiv abuzivă a unui abuz evident este mai importantă decât abuzul însuși!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 martie 2017

Mar 12

Pierduți în Europa

Posted on by

Poza blog 4
Rămân mirat, consternat și contrariat, de vreo două luni încoace (ca să nu zic mai mult), de marele defazaj ce există între ceea ce se întâmplă în interiorul țării și ce se petrece înafara ei, de ceea ce gândesc și fac alții din jurul nostru și ceea ce gândim și facem noi, de mișcările tectonice ce se pregătesc în Europa și în lume și viziunea „la glezna broaștei” a strategilor noștri. E aproape de neînchipuit de câtă obtuzitate, nepăsare și iresponsabilitate dau dovadă „aleșii” noștri în aceste vremuri periculoase, schimbătoare, imprevizibile. Chiar în aceste zile, suntem puși în fața „Europei cu două viteze”, un proiect/o dilemă de restructurare a UE care se tot flutură de ceva vreme încoace, de care vor depinde multe lucruri în viitor. Nu e scopul meu acum de a analiza Cartea Albă a Europei și cele cinci variante de lucru ale lui Jean-Claude Junckers (prezentate de curând), mă interesează cât și cum suntem noi de pregătiți să întâmpinăm o eventuală schimbare majoră de traseu și cum se văd în România cele „două viteze”. Ce e de pierdut și ce se poate câștiga din aceste jocuri cu miză mare și de lungă durată?
După cum s-a putut constata în acest interval de timp, țara noastră a avut cu totul alte probleme, coborâte parcă de pe altă planetă: să-și apere penalii de partid, să favorizeze corupția (prin legi dedicate), să protejeze statul de drept (prin mitinguri în stradă), să organizeze contramitinguri, să facă jocuri de culise și de partid în registru minor (pentru un lider oarecare, pentru clientela politică, pentru nimicuri de interes strict personal etc.). Nu discutăm acum rolul și finalitatea protestelor și modul în care acestea au afectat (pozitiv/negativ, care și în ce fel) imaginea României. Chiar și în varianta cea mai optimistă, aceea în care țara noastră a devenit un model internațional de apărare participativă a democrației, nu există o contribuție strategică pozitivă a lor, deoarece strada nu negociază cu partenerii, nu poate face strategii, nu încheie înțelegeri și nu poate semna alianțe. Strada poate să spună NU, să se opună ferm, masiv, pașnic sau violent, dar aici rolul ei se oprește în lipsa altor instrumente instituționale. Or, după cum știm, guvernul este același, premierul este neschimbat, liderii partidelor din alianța guvernamentală sunt pe aceleași poziții. N-are cine schimba politica externă, nu avem promotori de calibru și voci credibile, ne lipsesc diplomații de anvergură, iar pe deasupra nici nu am manifestat interes în acest sens, având, cum spuneam, alte priorități. Ba mai mult, cum am văzut și am scris, noua putere emanată din alegeri, în goană după rezolvări personale și de urgență, cu indolență și nepăsare, a expus prezența României în UE și NATO, i-a stat gândul ascuns (inclusiv) la Romexit, a fost în stare să sacrifice orice. Aceste lucruri se văd acum, după eșecul loviturii din „marțea neagră”, când asemenea unor aventurieri, fără un plan major, fără strategie, protagoniștii au dat înapoi, s-au ploconit fățarnic la Bruxelles și acum se cer în audiență la Cotroceni pentru planuri comune pentru țară. Cuvântul potrivit pentru a caracteriza politica externă a României în aceste vremuri (probabil) cruciale este alandala, brambureală, dezordine, lipsă de coordonare și de proiect.
Și o spun apăsat: în acest moment, referitor la cele „două viteze”, avem o poziție clară, de respingere generică, a președintelui Klaus Iohannis (făcută cu ocazia vizitei premierului Maltei la București) și o bălmăgeală (de poziție) a guvernului și Parlamentului. Nimic mai mult! Nu văd nicăieri dezbateri reale pe această temă, explicații, posibilități, oportunități, pierderi, nu văd poziții oficiale, proiecte/planuri/strategii de lucru asumate pentru un orizont pe termen scurt sau mediu. Responsabilii din fruntea României stau și așteaptă, ca pe o fatalitate, să ne pice vreo „pleașcă” (cum a fost aderarea) sau să ne cadă Europa în cap. Iar vocea statului este înlocuită de media populistă, care face jocuri la conivență cu partea obscură a puterii, care nu reprezintă pe nimeni înafara ei înșăși.
Europa cu „două viteze” (de pildă), cu două tipuri de state, pe niveluri diferențiate, cu programe, priorități și planuri diferite, e un proiect care sună prost pentru țările fost-comuniste membre ale UE, inclusiv România. Pentru că sunt (mari) șanse să se pună în practică, e imperios pentru conducători să lămurească și noi să știm:
1. Planul României în această nouă bătălie geopolitică, care poate deveni esențială/vitală pentru viitorul țării
2. Care sunt avantajele și dezavantajele țării noastre și cum pot fi valorificate cele dintâi (câte există) și cum ar putea fi estompate cele din urmă (mai numeroase)
3. Ce ar însemna pentru România să rămână la „viteza a doua”, ce implicații decizionale, economice și politice ar presupune. Ce riscuri ar presupune și cum ar putea fi diminuate
4. Ce ar putea face țara noastră în ipoteza (superoptimistă) de a accede în primul nivel, valorificându-și mărimea, poziția strategică etc.
5. Care e planul României pentru a altă variantă de restructurare (mai avantajoasă) și ce se face pentru el.
Cum cumva toatea acestea sunt mai importante decât Ordonanța 13?
Într-o Europă (și o lume) atât de versatilă și volatilă, sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Noi nu părem a avea nici de unele, nici de altele.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 martie 2017

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

Posted on by

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017