Monthly Archives: May 2017

May 13

Presa independentă și de calitate nu-i un cadou

Posted on by

poza-site-2
Săptămâna trecută a fost Ziua mondială a libertății de exprimare și, pentru că am avut ocazia, mi-am exprimat, la TVR Cluj, un punct de vedere despre libertatea presei din România (https://youtu.be/QqNoFqbbL8E -de la min. 3.20 la 10.30). Vineri (5 mai), s-au dat premiile pentru jurnalism în Cluj pe anul 2016 și, pentru că am făcut parte din juriul uneia dintre secțiuni, am avut ocazia să reflectez, o dată în plus și în profunzime, la calitatea și destinul presei actuale.
Dar a vorbi despre media, ca întotdeauna, este complicat, sensibil și riscant, iar azi, când vine vorba, toți, la unison, se aruncă să spună că presa e slabă și că, știți, … fake news, care explică totul. Nu explică totul, iar media nu are doar o singură problemă, ci straturi întregi, depuse în timp și spațiu, pornind de la nivel global și ajungând la cel local, luând în calcul modificările structurale și atingând revoluția tehnologică. În condițiile schimbărilor dramatice din câmpul comunicării, unde jurnalismul nu mai deține monopolul informației, presa, în înțelesul ei cel mai clasic, suportă nu una, ci două crize majore: una de identitate și de (re)stabilire/poziționare a locului ei natural în societate și o criză a resurselor de funcționare, căreia putem să-i spunem de sistem, financiară, de model de afaceri etc. La aceste două mari probleme, sigur că s-au adăugat o criză de credibilitate, interferențele cu politicul, cu interesele economice, globale, geopolitice etc. La toate acestea, media a reacționat cu o adaptare forțată la noile condiții, care sigur că diferă de la un loc la altul. În America, se spune, presa mainstream s-a desprins de popor și trăiește într-o bulă proprie, pe care din orgoliu nu vrea s-o părăsească. Brexitul nu-i străin de lăcomia pentru spectacol post-adevăr al tabloidelor britanice. În Ungaria, mai ales, și Polonia (țări membre UE) mass-media pierde teren (legal), iar cea de opoziție scade văzând cu ochii. În Turcia, jurnaliștii sunt arestați direct (fără explicații), iar libertatea de exprimare (democratică) a devenit o glumă, sub ochii neputincioși ai gardienilor democrației (SUA, UE). Iar în Rusia și-n alte părți mai auzim că se și moare. Peste tot în lume, „babelul noii comunicări”, liberalizat prin dezvoltarea rețelelor sociale și încununat, în epoca post-adevăr, de fenomenul fake news, face ravagii (câștigă alegeri, pune președinți, trafichează influență, creează conflicte etc.) și destabilizează una din temeliile democrației, care este libertatea de exprimare, devenită un fel de „slobozenie la orice”.
Pe această schiță a unei hărți media cum am putea găsi presa din România (și cea din Cluj)?
Media românească, la modul cel mai general, este săracă, dependentă, partizană, influențabilă, vulnerabilă, ridicând serioase probleme de credibilitate și calitate. Adăugând aici entuziasmul autohton cu care a fost îmbrățișat fenomenul știrilor false, putem spune că nu ne deosebim esențial de peisajul general. Deosebirile apar cu privire la recunoașterea stării de fapt, recăpătarea conștiinței de sine și în căutarea și identificarea soluțiilor de „ieșire din tunel”. În lume, când s-a constatat că giganții on line (Google, Facebook etc.) atrag masiv (toți) banii din publicitate și că modelul de afaceri media bazat pe publicitate este perimat, s-a trecut la găsirea altor soluții, a altor modele de business. Acesta este fenomenul în curs, iar constatarea/concluzia este că doar publicul poate salva (financiar și moral) presa, dacă se reînnoadă firul încrederii, cel puțin după cum arată experiențele occidentale în aceste sens. Asta presupune că jurnalismul, eliberat de toate interferențele nocive, prestează (doar) pentru publicul său, servindu-l în toate nevoile sale firești (de interese active și relaxare), iar publicul se obligă în mod direct să plătească serviciul (prin abonamente directe, plata la bucată, proiecte de crowdfunding etc.), potrivit noilor modele de afaceri. Plățile sunt mici și cu cât succesul este mai mare, cu atât produsele media sunt mai accesibile. Condiția esențială este calitatea, interesul și încrederea reciprocă între jurnalist și publicul său. Aceasta este și calea ce trebuie urmată de jurnalismul din România în lupta pentru supraviețuire: calitate, independență, integritate. Doar că niciuna dintre părți nu pare, la acest moment, perfect conștientă și pregătită pentru asta. Media mainstream se mulțumește, deocamdată, cu „resturi” (publicitare, politice, ale grupurilor de interese locale și naționale). De cealaltă parte, publicul român așteaptă să-i vină totul gratis, nu este dispus (conștient) să ajute cu nimic.
Doar că, așa cum s-a dovedit, precum democrația nu-i un dar, ci un beneficiu posibil pentru care trebuie să lupți, nici presa independentă și de calitate nu-i un cadou, pe care să-l primești fără să faci nimic, fără să contribui cu ceva. Publicul nu trebuie să lase presa la cheremul puterii pentru a putea avea pretenții de la ea, ci trebuie s-o ajute (financiar). Micile proiecte existente arată că se poate.
La noi, mai există jurnalism de calitate (inerțial) prin strădania, contribuția individuală și „eroismul” unor jurnaliști (sau grupuri), dar nu ca efort instituțional, sistemic, asumat de întreaga comunitate profesională, solidară și coerentă.
Ceea ce nu este normal și nu poate dura la nesfârșit!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 mai 2017

May 03

OZN-ul din alegerile franceze

Posted on by

Poza blog 4
Ca jurnalist (de opinie) într-o țară europeană, membră a UE, ești obligat să scrii despre alegerile din Franța, înfruntând fie și riscul de a nu te citi nimeni sau de a fi abandonat după primele cinci rânduri. Știm totuși că: e un text lung (dar seriozitatea subiectului îl cere), că e o temă de politică externă (nu prea agreată de cititorul îmbibat în „sosuri” TV reîncălzite), că e concurența cu social media (care doar rostogolește informații/evenimente, nu le explică), că trăim în era „fake news” (ce face minciuna fascinantă și adevărul plictisitor), că publicul „juisează” comunicațional acum la flux, la schimbare și la confortul pe care ți-l dă „bula” aprobatoare etc. Încerc să spun că acestea sunt mofturi la modă, obișnuințe proaste, superficialitate… căci nu poți fi indiferent dacă un anume rezultat electoral duce la dizolvarea Uniunii Europene (într-o țară beneficiar net, precum România) sau dacă o anume evoluție politică va duce, inevitabil, la declanșarea războiului sau dacă un anume partid (francez) îi consideră pe români hoți și gunoaie… Iar dacă nu te interesează, vei suporta consecințele, individual sau „la pachet”.
Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța, după turul I, este un șoc pentru întreaga lume, chiar dacă fusese cumva anticipat, iar sondajele n-au fost mincinoase, precum înainte de Brexit sau în cazul lui D. Trump. Așadar, a câștigat, în această etapă, Emmanuel Macron, candidatul fără partid și fără trecut politic, „novicele în politică”, „bancherul juvenil”, „outsider-ul politicii franceze”, „speranța Macron”, „copilul teribil”, „OZN-ul” politicii franceze etc. Sunt foarte multe lucruri contradictorii în acest rezultat, iar unele greu de înțeles și de acceptat, pentru Franța, pentru Europa și pentru lumea întreagă. Iată doar câteva:
1. Succesul fulgerător al candidatului E. Macron (ministrul economiei până în august 2016) și al mișcării „En marche!” (În marș!), înființată ca un fel de „glumă” în aprilie 2016 (pe când făcea parte din guvernul socialist al lui François Hollande). Nu există altă explicație plauzibilă decât degringolada din politica franceză și criza din Europa, dorința francezilor pentru o altfel de politică și pentru alt tip de abordare.
2. Înfrângerea rușinoasă și dureroasă, fără istoric, a ambelor partide tradiționale franceze, republicanii de centru-dreapta și socialiștii de centru-stânga, una care ar putea fi fatală ambelor grupări. N-a mai cunoscut a cincea republică (dar niciuna, cred) așa ceva. Cine a pierdut mai tare: socialiștii, prin Benoit Hamon (spulberați cu 6%), după o guvernare grea, dar catastrofală a președintelui F. Hollande (neînscris în cursa electorală), sau republicanii, prin François Fillon (cca 20%), cei care erau destinați, pregătiți și obligați să câștige, dar au greșit candidatul? Eșecul lor este unul al clasei politice actuale (nu doar din Franța), al credibilității acesteia, al corupției, al modului de a face politică.
3. Succesul istoric, cu peste 20%, al dreptei naționaliste franceze (Frontul Național) conduse de Marine Le Pen. Nu e prima oară când FN își trimite candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale, dar scorul de acum face prezența acestui partid extremist mai gălăgioasă și mai periculoasă, atât pentru viitorul Franței, cât și pentru cel al UE, prima măsură promisă de Le Pen fiind scoaterea Franței din Uniune. Explicațiile nu vin doar din Franța (atacurile teroriste, nesiguranța, imigrația etc.), ci și din valul de populism și naționalism care a cuprins întreaga planetă, având în față elocvente exemple: Brexit, Donald Trump, referendumul lui Erdogan, iliberalismul din Ungaria și Polonia etc.
E uimitor și unic cum a putut ajunge Franța (leagăn al civilizației și democrației occidentale) un „tort” împărțit în patru părți aproape egale, în jur de 20% fiecare (E. Macron 23,75%, M. Le Pen 21,53%, F. Fillon 19,91%, JL Mélenchon 19,64%), cu o compoziție eterogenă și explozivă. Deocamdată, Macron are meritul excepțional de a fi fost „acolo”, inocent și vizionar, și a nu fi făcut parte din nicio grupare politică veche. Victoria lui la acest nivel arată ceva-ceva mai multă speranță decât dezamăgire pentru francezi. Jumătate din „tort” este format din extremiști (de stânga și de dreapta), cu discursuri, deopotrivă, asemănătoare și înfiorătoare. De pildă, „fascista” M. Le Pen vrea expulzarea străinilor și închiderea granițelor, iar „comunistul” JL Mélenchon propune rediscutarea granițelor Europei de după al doilea Război Mondial. Din afară, nu poate decât să te uimească/șocheze succesul unor asemenea teme „franțuzești”, dar poți rămâne pasiv sau indiferent la asemenea propuneri? Despre trei dintre ei (exceptându-l pe Macron) se spune că sunt sub influența Moscovei sau, cel puțin, sunt prieteni pe față cu Vladimir Putin. Marele favorit (la un moment da) și marea dezamăgire, François Fillon, a pierdut pentru că n-a răspuns convingător unor acuzații de corupție (de a-și fi favorizat financiar soția și copii) și n-a avut puterea să se retragă la timp.
Din acest cvartet straniu, cu interese amestecate și încâlcite, au rămas pentru turul al doilea E. Macron (ca un „ghiocel” stingher) și M. Le Pen (ca o Baba-Cloanța), cu șanse nete (după declarațiile celorlalți candidați) pentru liderul En Marche!.
Ce înseamnă Franța lui Emmanuel Macron e, cred, un mister pentru noi toți, francezi și nefrancezi. Dar pare să fi fost, deocamdată, o soluție izbăvitoare, salvatoare.
Acest artico, a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

May 03

Despre prostie și alte rătăciri

Posted on by

6
De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017