Monthly Archives: June 2017

Jun 13

Acea presă care trebuie schimbată, acei oameni care pot/trebuie s-o facă

Posted on by

poza-site-5
Căci ce rol mai important au jurnaliștii decât a separa lumea reală de cea aparentă (intențională, interesată, oportunistă). Cum ar fi de conceput o democrație liberală fără o presă liberă, ca reper fundamental pentru cetățenii chemați să se implice și să aleagă. Ce prieten mai bun decât adevărul ar trebui să aibă jurnalistul?! Mi-au venit în minte aceste panseuri, de altfel, binecunoscute (dar vremelnic/deseori uitate), din două motive, legate între ele: festivitatea de absolvire a studenților jurnaliști și nevoia (stringentă și urgentă) de însănătoșire, revigorare, recredibilizare a presei românești.
Fac un scurt inventar al faptelor publice importante din ultimele luni din țara noastră: alegerile din decembrie și rezultatul lor, derapajele PSD la instalarea guvernului, aplicarea programului de guvernare și primele măsuri legislative, prestația jalnică a opoziției, protestele publice imense din ianuarie și februarie, conflictele explicite, dure, absurde, ireconciliabile și păguboase dintre instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, SRI, CCR etc.), conflictele dintre aceste instituții și cetățenii României, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță sau ale lui Dan Andronic, care au zguduit din temelii statul român și altele. Nu trebuie uitat niciun episod din „epopeea ordonanței 13”, precum nici deciziile tălmăcite și răstălmăcite ale Curții Constituționale a României (CCR) sau metamorfozele multiple ale legii salarizării. Ei bine, o pot spune, cu deplină încredințare și cu argumente punctuale (ce nu încap aici prin multitudinea și varietatea lor), că niciunul dintre aceste evenimente nu s-ar fi desfășurat așa și nu ar fi avut aceeași evoluție și finalitate în condițiile în care presa românească ar fi fost liberă, obiectivă și independentă. Mai mult de atât, pot aprecia că nici actorii (voluntari sau involuntari ai acestor întâmplări de interes public major) nu ar fi procedat la fel dacă ar fi trebuit să ia în considerare o presă românească liberă, obiectivă și independentă. Iau cu titlu de inventar aceste supoziții (cine nu crede își poate face un doctorat „pe bune” cu demonstrarea lor faptică) pentru a susține că mass-media are o influență majoră în luarea deciziilor politice și că o bună parte dintre acestea se bazează, „ab initio”, pe susținerea „vinovată” a presei aservite. De aceea, e fundamental ca media să fie scoasă, pe cât posibil, din actul decizional, pentru că, până la urmă, ea nu răspunde în fața nimănui, iar dacă nu mai merge, se închide și vine alta și-i ia locul. Cu alți bani, alți patroni, altă muzică. Iar din cercul acesta vicios este greu/imposibil de ieșit.
În ceea ce mă privește, am vorbit (viitorilor jurnaliști), cu zeci de martori (toți cei care au luat parte la cursul de Comunicare politică din anul III și nu numai), până m-a durut gura și au amuțit pereții, despre rolul fundamental al presei libere în democrație. Și-am mai subliniat, în egală măsură, faptul că doar ei, noile generații de jurnaliști, ei, tinerii liberi, nepătați și necaptivi, vor putea să producă schimbarea de care e nevoie. Ei sunt singurii care ar putea, ar dori și ar avea interesul să o facă, desigur, atunci când vor avea forța, coeziunea, voința și ocazia să o facă. Doar să nu uite!
Sistemul nu lucrează pentru ei și trebuie să-l schimbe!
Din noianul acesta de situații artificiale, ținute în viață de presă și cu forța, voi lua doar două exemple, ca subiecte media: celebra „paradigmă a pragului” în cazul abuzului în serviciu și legea salarizării. Subiectul dintâi, care, ne aducem aminte, îl privea/privește direct pe Liviu Dragnea, a fost rostogolit în toate felurile în presă, interpretat, întreținut și susținut (inclusiv la nivel juridic), adus la CCR pe toate căile posibile (cu „pile”, cum a spus presa potrivnică) și, „mort-copt”, scos învingător până la urmă. Cum să susții, în cea mai coruptă țară din UE, ca partid sau ca persoană politică, fără ajutorul presei, dezincriminarea abuzului în serviciului și introducerea unui prag (mare) pentru ca fapta să poate fi incriminată?
Ar fi fost imprudent, lipsit de noimă și de șansă, un gest de sinucidere politică!
Însă media complice a încâlcit subiectul, l-a erodat și relativizat până l-a îndepărtat de la sensul originar, banalizându-l și făcându-l acceptabil, ceea ce și pare a se întâmpla acum. E de văzut dacă opinia publică mai are energie și coeziune pentru a declanșa un protest convingător pentru ceea ce altădată a scos în stradă sute de mii de oameni.
Legea salarizării a fost tratată de presă (în majoritatea ei) după bunul plac al inițiatorilor: ca o necesitate și utilitate maxime, la momentul anunțării ei, pentru a accentua până la caricatură beneficiile politice și de imagine; ca o imposibilitate procedurală, din lipsă de fonduri, atunci când legea a fost schimbată în mod esențial.
E de conceput, fără complicitatea presei, un asemenea act politic sinucigaș: să anunți măriri imense de salarii, nerealiste, imposibil de pus în practică, și apoi să le reduci drastic până la a-ți servi doar clientela politică (demnitari, primari)?
Nu degeaba aproape toate categoriile de bugetari sunt nemulțumite și nu degeaba se anunță mari mișcări sindicale și de protest.
Cui servește acest tip de presă?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 iunie 2017

Jun 13

Ce gândesc alții, ce facem noi

Posted on by

poza-site-2
Precum a sesizat presa străină și un pic (sau deloc) cea românească, după turneul europeano-asiatic al lui Donald Trump, „jocurile geopolitice” se refac și numai o (țară) „proastă” ar putea spune că acest lucru nu generează consecințe pentru toți actorii, activi sau pasivi, aflați în „câmpul tactic”. La aceste noi și surprinzătoare desfășurări de forte, cu toții stau cu ochi ațintiți și cu urechea ciulită pentru a găsi cea mai bună strategie. Iată câteva observații de luat în seamă:
– cu Donald Trump președinte, SUA s-au tranformat, dintr-o țară puternică, sigură și activă geopolitic, într-una agresivă, amenințătoare, imprevizibilă și impredictibilă. Nimeni, dintre marile puteri, nu prea înțelege bine cine e prieten și cine dușman: de pildă, China digeră prudent anularea tratatului de liber schimb cu SUA, Turcia a început să mârâie impotriva marelui său aliat NATO, Rusia nu știe dacă a făcut „o afacere” sau „o prostie” cu D. Trump, Papa e prudent, Iranul cugetă, lumea arabă și Israelul sunt în espectativă… E o întrebare (sau nu) dacă gafele diplomatice prezidențiale sunt interpretabile sau trebuie luate ca atare, e lipsă de pricepere sau joc, e întâmplare sau premeditare.
– UE, întărită de victoria lui Emmanuel Macron și de cea previzibila a Angelei Merkel, e tot mai aproape de o strategie proprie și tot mai departe de marele aliat transatlantic. Sinteza acestei poziții a făcut-o A. Merkel în felul acesta: „epoca în care ne puteam baza complet pe alții s-a terminat într-o anumită măsură”. Uniunea Europeană, cu tracțiune franco-germană, pare dispusă la reformarea (administrativă, economică și de securitate) care să dea speranța (măcar) a unei puteri geopolitice coerente.
– abia acum, după aceste clarificări electorale și strategice, chestiunea transformării UE devine acută pentru țările membre, dominate de divergențe și scepticism. Uniunea, e de presupus, se va strânge în jurul intereselor economice și militare, iar cei incompatibili, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminați. La acest moment, polii cei mai important, de divergență, sunt zona euro-neeuro, est-vest, nord-sud, pro sau anti imigranți, liberalism-iliberalism. Un mănunchi de probleme, nici puține și nici ușoare.
Nu trebuie să fii mare strateg să înțelegi că din aceste mari încleștări e posibil să iasă toți bine și în câștig. Vor fi învingători și învinși, vor fi perdanți neți și beneficari bruți, totul depinzând de viziune, orientare, fler, pricepere, înțelepciune. Am scris toate acestea, sincer, cu un ochi spre România și spre ceea ce are/ar avea de făcut pentru a fi de partea bună și pentru a avea niște termeni de comparație reali.
Însă ceea ce se întâmplă în lumea real-politică de la noi nu ne încurajează deloc, pentru că agenda internă pare cu totul alta. Bunăoară:
– într-una din cele mai corupte țări ale UE, prima și principala temă de guvernare a partidului câștigător în alegeri a fost „combaterea anticorupției”. Dominantă în ultimele luni și recurentă, aceasta a bulversat țara, clasa politică, responsabilii europeni, a consumat energia și a absorbit atenția de la alte teme, mult mai importante. Deși s-a soldat, deocamdată, cu un eșec, absoarbe impulsurile principale ale vieții politice.
– aceste bătălii simbolice și instituționale (stat vrs. populație, Binom vrs. Parlament, Președinte vs. Parlament, DNA vrs. politicieni etc.) au fost generate și privesc în mod direct interesele personale ale unor politicieni importanți și patroni de presă, dar au devenit, prin amplificare și repetiție, cele mai importante probleme ale României.
– lupta pentru influențarea și controlul justiției s-a transformat într-un război „pe viață și pe moarte”, fiind ignorate și călcate în picioare prestigiul personal și institutional, principii democratice, interesul national, imaginea țării.
– după cum s-a putut constata, guvernarea nu urmărește, ca obiective clare și asumate, intrarea în spațiul Schengen, empatizarea cu instituțiile europene, compatibilizarea cu sau apropierea de zona euro (semnalele prezenței depline în UE), ocuparea unor poziții de negociere mai puternice și avantajoase, ci satisfacerea unor promisiuni demagogice electorale, interesele partidului, nu ale țării, imaginea acestuia, pe fondul reglării de conturi între instituțiile statului (președenție, Parlament, guvern, Curte Constituțională, SRI, DNA etc.). Acestea slăbesc forța statului și erodează imaginea țării, atât intern, cât și extern.
– temele (propuse) dezbaterii interne, de politicieni și de media, sunt manipulatoare și ocupă agenda publică până la saturație și respingere. Ele se numesc: Binomul și influența sa malefică, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, dezvăluirile lui Dan Andronic, arhiva SIPA. Toate cu o destinație unică: intimidarea justiției. Să fim înțeleși, nu denunțarea Binomului sau a practicilor SIPA deranjează (ele sunt nocive și trebuie eradicate), ci folosirea lor în scop personal și de partid. Cum e posibil, de pildă, ca SRI să permită existența unor „tunele de făcut de bani” de tip S. Ghiță, pe care să le protejeze apoi să le piardă de sub control, pentru ca multiplele baze de date pe care acesta le-a gestionat (prin contracte IT cu statul, exlusive și abuzive) să poată deveni monede de schimb pentru libertatea sa, vulnerabilizând o întreagă țară prin asta?
– România vrea la masa principală a Europei, dar nu este capabilă să iasă dintr-u subiect de presă precum plagiatul sau o carte precum „Fabrica de doctorate”, concentrându-se (la diverse nivele) asupra compromiterii jurnalistei, nu asupra problemei de fond.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 13

Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

Posted on by

1-bun
Am făcut această asociere (între suprarealitate și/sau post-adevăr) prima dată într-o intervenție publică, dar pentru mine sensul nu e epuizat și nu mă pot deloc dumiri dacă cele două (în situația dată) sunt alternative sau complementare. Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.
Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?
Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.
Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.
Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.
Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.
Dar să privim lucrurile în față.
Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului, a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.
Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.
Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.
Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.
Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 13

USR, misiune imposibilă

Posted on by

poza-site
Pentru mine, imediat după alegerile din decembrie 2016, USR (Uniunea Salvați România) a simbolizat, în mod direct și nemijlocit, dorința românilor de schimbare a clasei politice. USR era partidul venit „din neant”, fără lideri și membri, fără structură și notorietate, fără liste (complete) de candidați, ce mai, o improvizație politică, dar care, la prima strigare, a reușit să obțină 9%, să intre în Parlament și să devină, în câteva luni, a treia forță politică. E irelevant că Nicușor Dan, un oengist preocupat de București, avea notorietate și lupta cu administrația locală. N-a contat asta în fața faptului că românii, atunci când au simțit aer de schimbare, au votat cu unii noi și necunoscuți, sătui de vechile mutre și obiceiuri de neam-prost politic, care au dus la o prezență de sub 40% la vot. Reușita USR era un semnal inteligibil că politica în România n-a murit, că nu merg la vot doar pensionarii, asistații sociali, oportuniștii și rudele celor aleși, ci mai există un dram de speranță pentru încă cel puțin 40% din cetățenii cu drept de vot.
Dar cât poate oare să dureze o minune? Un partid de strânsură, cu oameni puțin cunoscuți (în mare parte), care nu se cunosc între ei, fără experiență politică, ce șanse de reușită ar putea avea? Pentru că, dincolo de euforia unui succes nepregătit, îi aștepta o muncă de construcție de la zero a unei noi structuri politice ce trebuia să dea satisfacție și, în același timp, să se edifice pe sine. La o nevoie (normală) de creștere (de efective, imagine, anvergură, încredere etc.) prin care obligatoriu trebuia să treacă, se adăuga alta, (de neocolit) la fel de mare, o nevoie de identitate ideologică, greu rezolvabilă într-o alcătuire umană eterogenă, constituită în pripă și aproape la întâmplare. Nimeni nu le acorda mari șanse. La toate aceste mari probleme structurale, s-au adăugat altele legate de leadership, de conflicte interne, frământări, ezitări și stângăcii la vârf, toate având cam drept numitor comun pe chiar președintele partidului Nicușor Dan, un foarte bun activist social, dar un politician atipic. Nicușor Dan fusese sufletul și creierul grupării politice, girantul ei moral, dar nu și garantul succesului. Pe o scenă politică ostilizată, cu proteste stradale masive și o opoziție slabă și cvasiabsentă, cu o presă potrivnică atentă mai ales la scandaluri, construcția noului partid devenea o „misiune imposibilă”. „Gurile de foc” ale partidului, care erau parlamentarii, au încercat fiecare, cam individual, să facă ceva, unii au reușit, alții, deloc, creându-se impresia unor curse pe cont propriu, lăudabile unele, dar fără orizont politic comun. A venit apoi episodul cu Dacian Cioloș, important pentru viața și creșterea naturală a partidului, dar care, tratat amatoristic, s-a soldat cu un eșec, de strategie, de atitudine și de imagine.
Am reamintit aceste lucruri pentru că vineri și sâmbătă la Cluj a avut loc Congresul USR, un eveniment care, teoretic și practic, ar fi trebuit să clarifice niște lucruri din multele necunoscute ce gravitau în jurul USR. Constatările mele după două zile de congres, destul de slab mediatizat, raportat la dimensiunea de al treilea partid al țării, sunt:
– Nicușor Dan a fost ales președinte al partidului cu o majoritate convingătoare, o soluție satisfăcătoare pentru starea actuală a USR, probabil, dar insuficientă pentru imaginea, creșterea și viitorul partidului. Liderul ales pare un politician cu potențial politic limitat, dar e posibil să nu se fi putut face mai mult acum, iar soluțiile alternative (Clautilde Armand, Cristian Ghinea, Emanuel Ungureanu sau alții) să nu fi avut forța de convingere pentru a prelua partidul.
– înafara consolidării poziției lui N. Dan, congresul nu pare să fi rezolvat niciuna dintre problemele vitale ale USR: despre politicile de creștere, extindere, dezvoltare nici nu s-a discutat, identitatea ideologică a rămas în suspans și n-am văzut nimic convingător legat de strategie, program, omogenitate, coerență, comunicare. Chestiunile organizatorice și de statut (care au ocupat mult timp) sunt irelevante pentru public și pentru succesul și încrederea partidului. USR se află în faza în care membrii partidului se cunosc, discută, se caută.
– disputa dintre „progresiști” și „conservatori” n-a fost tranșată, dar nu lipsa unei ideologii, în mod neapărat, este dăunătoare (acolo unde granițele doctrinare se șterg și populismul devine ideologie), cât dificultatea (sau imposibilitatea), în aceste condițiii, de a închega un program politic pe care să-l poți susține public. Balansul stânga-dreapta la un partid nou este periculos, centrismul nu este un vid (o dublă lipsă), ci trebuie umplut cu idei și acțiune, iar un proiect (de abordare politică nouă, integritate, dezvoltare, emancipare națională etc.), ca substitut de ideologie, trebuie bine gândit și coerent implementat.
– așa cum se văd acum, șansele USR ar fi ca Nicușor Dan să se „schimbe” și să-și facă o echipă de strategie și comunicare eficiente. Membrii mai realiști ai partidului își pun nădejdea în organismul colectiv de conducere (Biroul Național), care ar putea da direcție, echilibru și coerență activității și imaginii USR
USR a fost un simbol al dorinței de schimbare a politicii românești, dar există riscul să rămână doar atât, iar schimbarea să o facă alții, mai mari, mai puternici, mai uniți, mai eficienți, mai înțelepți.
Aceste articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj