Monthly Archives: July 2017

Jul 15

De ce n-are ursul coadă și România autostrăzi

Posted on by

6
„România nu a reușit să fie niciodată o «inimă» (economică) pentru că nu a știut, în niciun moment al existenței sale, să subscrie la legile istoriei viitorului”. Am preluat acest citat apodictic (aparent complicat) din ultimul număr al revistei Sinteza (intitulat Viitor?), iar „profeția” despre trecutul țării noastre aparține lui Jacques Attali (futurolog, printre multe altele), făcută cu ocazia traducerii în limba română a cărții sale Scurtă istorie a viitorului (Une brève histoire de l’avenir). Explicația autorului francez ar fi că țara noastră „nu a atras niciodată destui savanți, bancheri și creatori de întreprinderi, ci doar teoreticieni și artiști plătiți de putere, precum și administratori însărcinați să sintetizeze și să administreze, dar niciodată să-și asume riscuri”, asta pe de-o parte. Pe de altă parte, zice el, ca România să aibă un viitor, ar trebui „să suscite dorința unui destin comun, să favorizeze libertatea creației (…), să elaboreze o geopolitică și să pună bazele alianțelor necesare”. „Mare brânză”, se va găsi să zică vreun „dăștept” de pe plaiurile mioritice, „am auzit asta de mii de ori și încă mai dihai, știm și noi, e vax ce zice franțuzul”. Poate c-am zis-o și noi pe-aci (dar n-am făcut-o niciodată), poate că s-a banalizat și că n-are valoare, dacă-i spusă de unul de-al nostru, „dezinteresat”, poate că, prea dezamăgiți, ne-am pierdut sensibilitatea și receptivitatea pentru profeții și sfaturi.
Dar tocmai de aceea, ar trebui să avem mai multă luare-aminte la cum ne văd alții, dintr-o privire și fără vreun interes anume, iar francezul a demonstrat că merită atenție. Bunăoară, Jacques Attali, politician, profesor de economie, personalitate europeană și scriitor, a fost, timp de zece ani, consilier și mâna dreaptă a fostului (mare) președinte François Mitterand, a fost inițiatorul și primul președinte al BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) și este autor a zeci de cărți și eseuri de mare impact. Așadar, nu-i deloc lipsit de interes cum vede J. Attali viitorul (lumii, economiei, democrației), dar, dintre profețiile sale deja implinite, voi menționa două: dezvoltarea societății (și a economiei) în rețea, pe care el o vedea, în 2006, funcțională în 2020 (dar deja o vedem pusă în practică); pe de altă parte, J. Attali este „inventatorul” și mentorul lui Emmanuel Macron, actualul președinte al Franței, mai numit și „salvatorul Europei”, pe care l-a identificat, l-a promovat și l-a „moșit”, se spune, în forma care l-a făcut președinte „peste noapte”, printr-o rețetă politică nouă, nemaivăzută în Franța și nu numai.
De ce mi-am adus aminte și invoc toate acestea? Pentru că l-am auzit pe un politician român spunând recent pe un post de televiziune că „autostrăzile pot să mai aștepte. Prioritățile PSD sunt salariile și pensiile”. E și aceasta o „profeție” despre trecutul și despre viitorul României și aparține „marelui strateg” PSD Eugen Nicolicea. Pentru o corectă înțelegere a personajului și a contextului, trebuie precizat că Nicolicea se află la al șaptelea mandat parlamentar consecutiv (adică n-a lipsit din Parlamentul României în ultimii 27 de ani), a trecut prin mai multe partide (PSDR, PSD, UNPR și din nou PSD), a reprezentat județele Mehedinți, Buzău și Călărași (ce, teritorial, n-au nimic unul cu altul), a fost și ministru și reprezintă politicianul român tipic al perioadei post-decembriste și, poate, dintotdeauna: oportunist, lipsit de scrupule, fără idei și coloană vertebrală, printre cei mai nesimțiți, lipsit de elementară conștiință (patriotică) și de simț al istoriei, un „parazit” politic care a învățat (în lunga sa cariera politică) să se „păstreze” și perpetueze (pe el și pe ai lui). Încercați acum să suprapuneți portretul acesta (îngroșat de mine) peste tușele politicoase și eufimistice ale lui J. Attali și ajungem la același rezultat, pentru că vorbim despre o aceeași realitate românească (în suferință și deficit).
Sigur că, după regulile politicii, Eugen Nicolicea pare a fi făcut o gafă, mărturisind frust aceste lucruri fetide din „burta” partidului și a politicii românești. Dar, de fapt, numai și numai pentru că e mai tupeist decât alții, el n-a făcut decât să rostească cu glas tare ceea ce a cam avut în gând fiecare dintre politicienii români aflați la putere: planurile de viitor, strategiile, viitorul țării pot să mai aștepte, noi să rezolvăm problemele momentului, ale noastre, ale partidului, cele financiare. Aceasta e marea păcăleală (pe termen scurt) a politicienilor români, care e, de fapt, o mare auto-păcăleală (pe termen lung) a politicii noastre și a țării.
Autostrăzile sunt doar un exemplu (simbolic), al lipsei crase de viziune a conducătorilor României. De ce România nu și-a strâns banii și nu și-a pus laolaltă învățații, arhitecții, proiectanții, inginerii, constructorii și muncitorii ca să facă împreună o autostradă ca lumea în cei 27 de ani? N-avem niciun răspuns acceptabil! În loc de asta, ne folosim energia și creativitatea pentru a minți, dezinforma și găsi false justificări: n-avem autostrăzi pentru a nu lăsa străinii să ne ia țara și pentru a nu crea căi de acces (militare) cotropitorilor dinafară.
Dar iată că până să ne ia alții țara, ne-am furat-o singuri!
Până să ne „invadeze” tancurile rusești, ne mănâncă păduchii!
Acest articol a fost publicat ;i ]n cotidianul Monitorul de Cluj din 12 iulie 2017

Jul 08

Când partidul se bate cu poporul

Posted on by

poza-site-4
Cu puțină băgare de seamă, vom observa acum că lupta politică din România nu se (mai) duce între putere și opoziție, între diferitele partide politice, nici măcar între Parlament și Guvern sau între președinție și Parlament (Guvern). Nu e vorba nici măcar despre „ștergerea” ideologiilor (și nașterea altora), de lupta dintre progresiști și conservatori sau dintre populiști-naționaliști și centriști. Din diverse motive (pe care voi încerca să le explic) și cu diverse consecințe (ce merită înțelese), bătălia politică în România se dă acum între principalul partid aflat la putere (PSD) și popor. Pare absurd, este neverosimil și seamănă cu un scenariu de lumea a treia, dar aici s-a ajuns.
Cauze
La alegerile din decembrie 2016, pe un fond de absenteism major (peste 60%, cel mai ridicat din Europa), PSD a ieșit învingător net (46%), a rezultat o opoziția slabă, iar președintele țării, ca executiv, are puteri reduse. Ca circumstanțe favorizante, se adaugă o presă slabită instituțional, dependentă financiar și partizană, în bună parte. Simțind că se poate, partidul câștigător a schimbat fulgerător agenda guvernării și s-a trecut la rezolvarea unor interese personale, ale liderului său, Liviu Dragnea, personaj cu probleme penale nerezolvate. Iar prima „lovitură” (încercarea de schimbare a legislației anticorupție) n-ar fi favorizat doar pe liderul PSD, ci întreaga clientelă politică, cu baronii în frunte. La acel moment inițial (debutul guvernării), PSD n-a dorit și n-a anticipat un „război” cu propriul popor, crezându-se doar îndreptățit să facă ce vrea și crezând că va putea face totul fără împotrivire.
În mod neașteptat, PSD a primit o ripostă grea din partea societății civile, organizată instantaneu, (îndeosebi) prin rețele sociale, prin radicalizarea oponenților prezenți la vot și prin activarea celor absenți la procesul electoral. În fața acestui adversar surpriză (poporul) și a uriașelor proteste din ianuarie-februarie 2017, PSD a acceptat semieșecul și a schimbat tactica, păstrându-și totuși obiectivele inițiale: albirea cazierului lui Dragnea, modificarea legislației penale, înăbușirea luptei anticorupție.
Înafara acestor cauze personale, politice și juridice, la temelia „războiului” mai stau motive economice (de guvernare). PSD a făcut promisiuni enorme în campanie, imposibil de respectat, a instalat un premier și un guvern controversate, apoi a forțat (prin moțiune de cenzură) schimbarea acestuia. În plus, a schimbat programul de guvernare (în principal filosofia fiscală), generând profunde controverse, iar legea salarizării unice (ce trebuia să fie cireașa de pe tort), provoacă mai multe dispute decât satisfacții. În joc se află acum credibilitatea în scădere a liderului și a partidului, iar lupta, cu cât puterile sunt mai slabe, cu atât este mai dură.
Mai sunt și cauze generale, căci, în funcție de modul în care se raportează la popor, putem împărți partidele în trei categorii: partide care fac mai puțin pentru sine și mai mult pentru popor (categorie utopică); partide care fac mult pentru sine și câte ceva și pentru popor (cele mai multe) și partide care fac totul pentru sine și nimic pentru popor (în democrațiile slabe). Din motivele prezentate mai sus, cred că ne aflăm în situația trei.
Combatanți
În această bătălie, agresorul este PSD, partid care, cu această conducere, nu mai poate da înapoi: trebuie să-și urmeze orbește planurile, nu poate cere pace, și tocmai de aceea este periculos, căci are de câștigat (în caz de victorie) supraviețuirea și totul de pierdut (în caz de înfrângere), dispariția. Solidaritatea manifestată acum în partid se bazează pe frică și amenințări, interese și promisiuni, dintre cele mai multe obscure.
De cealaltă parte se află poporul, eterogen, polarizat, cu o cultură politică precară, absent din sfera publică și împărțit, din perspectivă politică, în trei categorii: electoratul captiv (cei dependenți de putere, prin interese sau nevoi), aflați de partea agresorului, electoratul activ (independent, flotant), care duce o bătălie reprezentativă disproporționată, cu șanse relative de izbândă, și absenteiștii, în proporție majoritară, care sunt victime principale, deși par/cred a fi colaterale. Ei vor fi cei mai afectați de intensificarea corupției, de schimbările fiscale, de legea salarizării, de lipsa investițiilor, de diminuarea creșterii economice, de lipsa investițiilor străine, de izolare, de absența unei strategii și a unei direcții clare și ferme pentru țară etc. În acest război româno-român, armele folosite de agresori sunt, în principal, „avioanele” dezinformării, „tunurile” manipulării, „săgețile” dezbinării, folosite în cel mai cinic mod cu putință.
Din punctul meu de vedere, pentru PSD, a învinge în acest „război” înseamnă a întârzia, a înșela, a ascunde adevărul și, în cel mai bun caz, „a ciupi” viitoarele alegeri. A pierde însă, va echivala cu dezmembrarea și dispariția. Nimeni nu a reușit să facă asta PSD-ului și singurii care vor putea s-o facă vor fi ei înșiși.
Niciodată n-au riscat atât de mult, niciodată n-au fost atât de aproape.
Pentru popor, înfrângerile și victoriile sunt relative, greu de înțeles. A pierde înseamnă a sta pe loc, în ignoranță și sărăcie (ca până acum). Victoria are multe imponderabile, căci se măsoară în mai multă conștiință (de sine), mai multă implicare, mai multă asumare și, în cele din urmă, mai multă bunăstare.
De aceea e drumul atât de lung și de greu.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 4 iulie 2017

Jul 08

Politica românească e pe moarte

Posted on by

poza-site-2
La ora la care scriu aceste rânduri, nu s-a decis nimic cu privire la noul premier: PSD s-a văzut cu președintele și, în circa 15 minute, l-a propus/trântit pe Mihai Tudose drept candidatul lor. Liberalii s-au dus și ei la Cotroceni, dar numai pentru a spune președintelui că ei sunt pe dinafara politicii, n-au nimic de zis, n-au nicio propunere de premier. De la celelalte partide mai mici (USR, PMP, UDMR) la ce ne putem aștepta? La nimic! În cel mai bun caz să zică da, unora sau altora!
Așadar, dacă n-ar fi vorba despre însăși țara noastră, dacă n-ar fi vorba despre însăși viața noastră (a celor care am hotărât să nu plecăm afară), dacă în joc n-ar fi chiar viitorul copiilor noștri, ți-ar veni să-i lași pe „băieții ăștia”, tâmpiței și nepricepuți, în durerea lor, să se joace, să se bată, să se tragă de păr. Dar cum să-i lași în pace când ei își bat joc de noi, țopăie pe creștetul nostru, ne sfidează ca pe niște neputincioși, afișând și un rânjet de satisfacție: nu aveți ce ne face! Tocmai de aceea trebuie să ne învingem dezgustul, să intrăm în acest joc, să nu-i slăbim din ochi pentru a-i putea îndepărta, pentru că, în cea mai bună situație, sunt inutili, iar în cea mai rea, sunt nocivi.
În opinia mea, Mihai Tudose, propunerea PSD, nu îndeplinește, de fapt, niciuna dintre condițiile sugerate de președintele Iohannis: nu este nici onest, nici integru, nici competent, nici capabil să conducă un guvern. Nimic! Ba dimpotrivă, învederează acele calități care-l fac potrivnic funcției pentru care este propus, de subliniat, cea mai importantă funcție politică din România. De aceea se impun două întrebări esențiale: de ce l-a propus PSD și ce va face Iohannis cu această propunere, aproape sfidătoare. Pentru prima întrebare avem două răspunsuri: este o nouă batjocură a lui Liviu Dragnea la adresa inteligenței politice românești (marcă înregistrată), a doua, este micul său joc de partid. Mai precis, Dragnea mizează pe faptul că Tudose va fi respins de Iohannis, ca apoi să-și impună, fără probleme în CexN, omul său ascultător, fidel, sigur, pe care, de fapt, l-a dorit de la început, dar a lăsat senzația că în PSD există democrație și că deciziile importante se discută. Un argument în plus pentru această interpretare: singurii care s-au opus din CexN nominalizării lui Tudose au fost oamenii cei mai apropiați ai președintelui PSD, respectiv, Nicolae Bădălău, Paul Stănescu, Codrin Ștefănescu, care, în felul acesta transmit un semnal destul de clar pentru cei nedumeriți din partid (cum vor fi fiind cei mai mulți dintre membrii de rând). Așadar, PSD nu are de transmis un semnal de modernizare, de înnoire, de modernizare, prin (inter)fața unui nou prim-ministru, ci avansează mutra uzată a unuia din vechea gardă. Încercați să-l puneți alături de Merkel sau Macron. Nici măcar Liviu Dragnea nu cred că s-a gândit la astfel de asociere de imagine.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis are două soluții (în lipsa altor propuneri): să-l respingă pe Mihai Tudose sau să-l accepte. De respins, îi este la îndemână, totul e pregătit pentru asta, dar jocul devine deschis, mai vulnerabil, trebuie jucat cu pricepere și suplețe și cu presiune în creștere: la partide, la președinte și în opinia publică. Însă aceasta e zona în care Dragnea și-ar putea rupe gâtul, cu sprijijul lui Iohannis și cu ceva mai multă minte din partea partidelor de opoziție (care nu prea prisosește). Adică să piardă totul, după ce și-a dat jos propriul guvern prin moțiune de cenzură. Sigur că președintele Iohannis, teoretic, îl poate accepta pe Tudose, dar ar fi cumplit și ar face-o din două motive: ca gest ironic (dar încălcându-și principiile), să strice jocurile lui Dragnea (prinzându-l în offsaid) sau a-l pune să guverneze împotriva dorinței tuturor și a-l face să-și rupă gâtul cu PSD cu tot.
De neînțeles lipsa de abilitate, de sclipire și de pragmatism politic (chiar și după schimbarea conducerii) a PNL, care se comportă ca un partid bolovănos, amorțit, depășit, incapabil de reacție. S-au dus la Cotroceni și, la ieșire, în loc să tacă, să se ascundă, în această etapă a negocierilor, au ieșit, sinceri, pentru a face o declarație dezumflantă pentru toată lumea. Niciun pic de dramatism, niciun pic de mister, niciun pic de rezervă, niciun pic de inteligență. De pildă, ar fi putut spune că nu au o propunere explicită de premier la acest moment al negocierilor sau că au mai multe propuneri, dar nu e cazul să le facă publice acum. Au stat „ca boii la poarta nouă”, punându-i în dificultate atât pe președinte (ca putere de negociere), cât și pe celelalte partide (ca poziționare petru posibile alianțe, combinații, de formă sau de fond).
Ce vedem acum e spectacolul anacronic, epuizat, grotesc a două partide politice, zise mari (PSD și PNL), lipsite de vigoare, imaginație politică și eficiență și opintelile neputincioase ale unor partide mici, cu anvergură și orizont limitate.
Dacă nu acesta e momentul renașterii politicii românești, atunci cînd?
Dacă nu acestea sunt semne de extincție pentru partidele vechi, atunci care?
Dacă nu aceasta e clipa prielnică apariției unor (noi) mișcări politice, atunci care?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

Posted on by

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.