Monthly Archives: June 2018

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Posted on by

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Jun 25

Schizofrenia de partid și de stat

Posted on by

poza-site-4
Săptămâna trecută am trecut prin cea de-a patra criză politică majoră, la nici zece luni de guvernare a PSD (și a aliaților). Prima a fost când liderul partidului câștigător în alegeri (Liviu Dragnea), fără să spună cuiva (din partid), fără să întrebe pe cineva (dintre aliați), a făcut o propunere de premier inacceptabilă (Sevil Shhaideh), fiind refuzat, pe drept cuvânt, de președintele Klaus Iohannis (acum înțelegem și mai bine de ce). Am numi-o criza lui „am câștigat, facem ce vrem!”. A doua a urmat la scurtă vreme, e din ciclul „noaptea ca hoții” și are ca subiect încercarea de „fraudare” a opiniei publice prin Ordonanța 13, de salvare a penalilor și a lui Dragnea însuși de problemele cu justiția. În prima criză, s-a opus bunului plac al lui Dragnea președintele țării (în baza prerogativelor sale), în cea de-a doua, s-au opus abuzului politic mase masive de manifestanți în stradă, în cea de-a treia, scandalul a izbucnit între liderul de partid și propriul premier (Sorin Grindeanu), care nu mai răspundea la comenzi și a fost răsturnat prin (auto)moțiune de cenzură. Am putea să numim această criză „eu te-am făcut, eu te-omor”. În fine, în ultima criză (doar cronologic, sunt convins), cel răzvrătit a fost premierul (Mihai Tudose) care și-a impus (în parte) voința în fața liderului său de partid. Pus sub presiune de problemele personale ale lui Liviu Dragnea (dosarul Belina, propriul dosar, lipsa de reacție a ministrului Tudorel Toader, legile justiției etc.), premierul a găsit veriga slabă din propriul guvern (miniștri cercetați penal – Shhaideh și Plumb) și a simțit nevoia să riposteze cumva. Am putea încadra acest scandal la categoria „să se revizuiască, primesc…”. Voi reveni asupra lui.
Până atunci, merită făcute câteva observații evidente, care caracterizează viața politică românească a ultimului an:
1. Toate crizele politice, într-un fel sau altul, au fost provocate de Liviu Dragnea și de partidul de guvernământ, PSD, având la bază probleme personale și de partid, nu de guvernare și nu interne sau internaționale ale țării
2. Crizele au adus prejudicii bunei guvernări, prin lipsă de interes, de atenție, de pricepere, de agendă transparentă și responsabilă, prin lipsă de măsuri și de rezultate
3. Crizele au adus prejudicii nu doar țării, ci și partidului, care bate pasul pe loc, pierde vremea, risipește resurse (electorale, bugetare, emoționale, de încredere etc.), guvernarea n-are direcție și coerență și nu poate produce o imagine pozitivă partidului
4. Crizele erodează și imaginea liderilor politici implicați, indiferent dacă sunt învingători sau perdanți, și le scade credibilitatea și eficiența, în rândul populației și în propriul partid
5. Crizele politice, indiferent de cauze și de rezultat, arată până la urmă același lucru (management politic prost, deficit de competență, pierderea autorității, lipsă de leadership) și sfârșesc în același fel (prin sacrificarea liderilor), în orice circumstanțe.
Evoluția acestor crize din PSD indică o (dublă) mișcare de forfecare: de la prima la ultima, crește intensitatea lor și consecințele negative; în paralel, scade autoritatea liderului (Liviu Dragnea), cel care este principala cauză și cel dintâi beneficiar/victimă. Pe această logică, următoarea ar trebuie să-i fie fatală (sau aproape) liderului PSD.
Într-adevăr, ultima criză politică, ce a ajuns la nivel guvernamental, l-a pus pe Liviu Dragnea în situația de a ceda schimbarea a trei miniștri la cererea premierului Mihai Tudose. Dar nu e numai atât. Mai întâi că, la începutul anului, Dragnea iniția cu dezinvoltură situații limită (propuneri șoc, ordonanțe, măriri, tăieri etc.), acum se află în defensivă și manevrele sale sunt pentru supraviețuire. În al doilea rând, acum, nu doar că nu mai inițiază și că nu mai controlează cauzele, dar a ajuns în situația de a nu mai putea controla efectele. De aici impresia postfactum de schizoidie pe care a lăsat-o Liviu Dragnea însuși, partidul și liderii săi în toate mișcările și declarațiile, inclusiv Mihai Tudose, care a dat și el în boala declarațiilor absurse/contradictorii și a duplicității absolute. Dubla realitate (agendă) a cuprins absolut toate acțiunile partidului, de la atitudinea liderilor și programul de guvernare, trecând prin „jocul de-a demisia” din interiorul CEX-ului și „prelucrarea” lui Tudose din același forum și ajungând la declarațiile de „prietenie întărită” de la final, cu scrâșnet de măsele. Așa cum a fost suficient de clar, toți și-au înghițit cuvintele, și-au călcat pe inimă, au ieșit fierți, toți au pierdut și toți s-au chinuit să pară fericiți. Grav e nu doar că am asistat la spectacolul jenant al unei patologii de grup (e treaba lor cum își gestionează problemele psihologice/psihice), ci că este angrenată în acest joc întreaga politică (internă și externă) a țării, siguranța și bunăstarea populației, viitorul. Un exemplu de comportant schizofrenic: ca să pară „fericiți”, siguri și agresivi, au început să vorbească despre „suspendarea președintelui”. Adică, o cu totul altă realitate!
La urma urmei, politica nu-i obligatorie pentru nimeni și nici cu legământ. Dar e bine, sănătos, igienic și practic, câteodată, ca înainte de a merge (disperat) la consultantul politic să te salveze (constracost), ar fi bine să treci (gratis) pe la psihologul personal sau chiar pe la medicul de specialitate. Ar fi mai bine și pentru tine și pentru țară!

Jun 25

Cei trei F: frustrare, furie, forță

Posted on by

Select11
Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1. Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2. Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.) nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă, când simt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucruri nu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.

Jun 25

Fitil cu prelungitor

Posted on by

poza-site-5
De azi, încep scumpirile, acel tip de creșteri de prețuri care produce reacție în lanț. Mărirea accizei la combustibil și creșterea prețului electricității, amândouă nejustificate economic, în orice caz, niciuna explicată pe înțelesul tuturor, angrenează un mecanism de amplificare, ce face ca prețurile tuturor celorlalte produse și bunuri de consum, ce includ transportul (utilizarea combustibilul) și prelucrarea (utilizarea curentului electric), să crească (uneori, mai mult decât ar trebui). Adăugați la acestea, creșterea prețului la gazele naturale (cu efect asemănător) și mai puneți mărirea ratelor la creditele in lei, prin „explozia” indicelui ROBOR, și deprecierea leului. Toate aceste fenomene (la care putem alătura creșterea salariilor), direct sau indirect, sunt generatoare de inflație, induc reducerea puterii de cumpărare și scăderea nivelului de trai, în cele din urmă. Pe o creștere economică de 5-6%, clamată în gura mare.
În aceste condiții, cred că nu e doar normal, ci necesar ca oamenii să se întrebe dacă România merge bine sau prost, dacă aceste situații sunt normale, dacă sunt generate de legi economice obiective sau sunt urmarea unor decizii politice proaste, greșite sau rău intenționate.
Răspunsurile la aceste întrebări/dileme (imposibil de ocolit, pentru oricine), deși par sofisticate, ne stau totuși la îndemână. Iată de ce:
1. Într-o țară normală și-ntr-o situație obișnuită (ca acum), între economic și politic, prioritate are (trebuie să aibă) economicul, iar măsurile politice trebuie să meargă în urma acestuia, să se sincronizeze cu fenomenele economice, pentru a face maxim beneficiu pentru țară. Fie că sunt măsuri ciclice, fie că sunt anticiclice, orice decizii trebuie să aibă o anumită logică economică, de natură a produce eficiență. Nu e cazul României!
2. Politicul se poate situa înaintea economicului în situații excepționale, de război, de criză (economică, politică sau de altă natură), de calamități sau altele, ce impun măsuri imperative, legate de nevoi urgente, neobișnuite, unice, asimetrice. Nu cred că se pot identifica acum asemenea situații.
În concluzie, dacă temeiul economic al scumpirilor nu există (nu s-a explicat, nu se poate explica – e același lucru), se deduce că aceste măriri de prețuri sunt dictate politic. Dar care decident politic adoptă măsuri aparent ne-necesare economic, dar cu impact politic negativ în rândul populației? În mod normal, niciunul, logica politică, prin excelență una a oportunității, caută mereu situații favorabile, care fac imagine și creează avantaj, în perspectiva „veșnicilor alegeri”, care vin mereu și care trebuie câstigate întotdeauna.
Bine, vor zice unii, am făcut acest lung ocol pentru a descoperi „Secretul lui Polichinelle”, acela că țara nu este condusă potrivit unor principii de eficiență, fie din necunoaștere, fie din nepricepere, fie din motive politice sau politicianiste. Pentru unii e foarte clar acest lucru (proasta guvernare), pentru alții e de neînțeles/neacceptat că puterea, dincolo de declarații, interese electorale și de imagine, să aibă interese netransparente și o agendă de guvernare secretă. Nu spun pentru prima dată acest lucru, dar afirmația trebuie repetată, mai ales atunci când există argumente evidente, demonstrabile, ce nu pot fi tăgăduite.
Așa cum spuneam, agenda de guvernare a actualei puteri nici măcar nu e secretă, e cât se poate de străvezie și are, înafara interesului public, un scop principal și unul secundar. Obiectivul de bază al actualei puteri este de a proteja interesele juridice ale liderilor (pentru fapte penale cunoscute, cercetate, dar nepedepsite). Protejarea, prin instrumente legislative („omorârea” sau înăsprirea legilor anticorupției, de pildă), instituționale (desființarea unor instituții „periculoase” sau anihilarea lor) și prin politică de resurse umane (schimbarea sau instalarea în funcții cheie a unor persoane convenabile) se face atât pentru trecut (pentru fapte deja comise), cât și pentru viitor (pentru a putea fi comise). Această strategie obscură devine posibilă pe fondul degradării vieții politice și mediatice (ca obiectiv secundar), prin alterarea standardelor democratice, prin manipularea opiniei publice, prin instaurarea unui climat de neîncredere, derută și confuzie. Această atmosferă nesănătoase este indicată prin:
1. Numirea în funcții importante (ministeriale) a unor persoane nepotrivite, nepricepute sau incompetente dovedite (la nivelul primului-ministru, la Educație, ministerul Muncii, Agricultură, Economie, Sănătate, Transporturi etc. etc.). Ei nici nu sunt evaluați corect și nici schimbați în ciuda oricăror dovezi.
2. Măsurile luate (legi, hotărâri etc.) sunt netemeinice, prost fundamentate și repetat schimbate și abandonate.
3. Deciziile pozitive pentru populație (pentru respectarea promisiunilor electorale) nu sunt respectate sau sunt întârziate, fără explicații sau cu explicații aleatorii, conjuncturale.
Din diverse motive (legate de calendar politic, de procese, de partide etc.), puterea și guvernul lucrează contratimp. E vorba despre fitilul unei bombe juridice care ar putea exploda la vârful puterii și a o face praf: trebuie să iasă planul înaintea producerii exploziei.
Actuala guvernare și întreg exercițiul puterii nu e decât un prelungitor de fitil.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Jun 25

Lovitură de „stat” sau de „plecat”

Posted on by

Select3
Liviu Dragnea a vorbit, în gura mare, aseară, despre „un atac violent la o altă putere a statului, un atac violent la guvern”, Călin Popescu Tăriceanu a rostit, fără să clipească, expresia „o lovitură de stat” (nu erau înțeleși între ei!). Să închidem pentru o clipă ochii și să încercăm să vedem cine vorbește și la ce se referă? Te-ai fi gândit, serios, că a fost atacată clădirea guvernului de către manifestanți violenți, care au încercat să forțeze demisia primului-ministru. Nici vorbă, nu s-a întâmplat nici aseară, nu s-a întâmplat nici în ianuarie când se aflau în fața guvernului sute de mii de protestatari. În paranteză, și atunci a intrat, instantaneu, în retorica oficială sintagma „lovitură de stat”, abandonată în fața ridicolului unei asemenea caracterizări.
Mai mult și mai grav, te-ai fi gândit că a intervenit armata și a încercat să aresteze guvernul sau că serviciile secrete au pus la cale o răsturnare de guvern fără de știrea nimănui, așa, din bun senin.
Nici pe departe!
Sau că, dimpotrivă, vorbim de niște „lovituri de stat” imaginare, un fel de scenarită de serviciu pentru orice situații care nu convin puterii sau liderilor aflați momentan în vârful ierarhiei politice.
Sunt mai multe lucruri aici extrem de grave și de neîngăduit, pentru ceea ce pretindem că suntem sau pentru ceea ce pretindem că dorim să devenim.
1. Utilizarea unor expresii atât de dure, categorice, precum lovitură de stat, din dicționarul „revoluționar sud-american”, nu-i o noutate, ci un obicei, pe care l-au adoptat toți la nevoie: și Ion Iliescu (să aducă minerii), și Emil Constantinescu (tot într-o împrejurare minerească), și Traian Băsescu (de câte ori i-a convenit), îl folosesc și Dragnea și Tăriceanu acum șamd
2. Din fericire, după evenimentele din 1989, în România, nicio putere nu a fost schimbată altfel decât prin mijloace democratice (alegeri, schimbări de majorități parlamentare). Asta trebuie adus aminte de fiecare dată. Invocă argumentele „loviturii de stat” cei slabi (care și-au epuizat mijloacele legale și resursele politice, diplomatice și de negociere) și cei disperați (ce recurg la mila publică și la ajutorul maselor)
3. Asemenea avertismente (retorice, deșănțate) și alarme false (lipsite de acoperire faptică) vin din partea ocupanților celor mai înalte funcții în statul român, președinții Senatului și a Camerei Deputaților, instalați democratic la putere, unde vor rămâne, îndeobște, „neclintite” până la finalul mandatului. Acest lucru, repetat cu orice ocazie, devine o „trăsătură” pentru liderii politici ai unei țări, pentru țara în sine și pentru „seriozitatea” ei
4. Nu există doar efecte politice și de imagine negative în urma unei asemenea „ieșiri” prostești, ci și efecte economice (pagube, pierderi, daune), mai mult sau mai puțin cuantificabile. Ce credibilitate îți poate inspira o țară unde „loviturile de stat” apar de câteva ori pe an, cu multă ușurință și lipsă de responsabilitate? Cum ar fi ca azi să strigi în gura mare la televizor „lovitură de stat”, iar mâine să te duci la Bruxelles să negociezi „la sânge” pentru România cu cei de acolo? Sau să te întrebe Merkel ce se întâmplă în țară? Mai bine stai acasă și mai „comanzi” o emisiune!
5. Nu poți să fii, oricât de mult ai vrea, diversionist, oportunist și „șmecher” la interior și om și politician serios, de luat în seamă, la exterior. Nu poți, ți se văd „nădragii rupți în fund”! Dublul discurs ține pentru oportuniștii veroși și pentru pensionari disperați, care te cred pentru că sunt obligați să o facă, nu pentru cineva cu o minimă libertate de gândire și cu un cât de mic discernământ politic.
Am făcut această lungă (și inutilă) introducere pentru a accentua, o dată în plus, că ne apropiem din nou de un moment critic, anunțat cu „surle și trâmbițe”. Așadar, în logica defectă a statului român, am asistat la o „pregătire de artilerie”: pe de-o parte, doi miniștrii sunt acuzați de DNA, „pe nedrept”, pentru fapte de corupție, pe de altă parte, „întâistătătorii” statului român ies și arată cu degetul, fără sfială, „o lovitură de stat”. Va urma „bătălia pentru justiție” și pentru supraviețuire (la putere). Mai mult de atât nu se poate pricepe și nici nu trebuie înțeles. În imaginarul simplificat „de război”, pe de-o parte, se află președintele țării, DNA, SRI (arme grele, nu glumă), pe de alta, Parlamentul, Guvernul, partidele potrivnice. În lupta vor fi angrenate (sau nu) masele populare, în funcție de moment, de interes sau de reușita scenariului. Oricum ar fi, bătălia e în curs, iar finalul este necunoscut.
Să nu ne amăgim, nici unii, nici alții: asistăm la o luptă cruntă pentru putere, într-o țară dezbinată, neașezată, cu instituții slabe, cu o clasă politică profund coruptă și iresponsabilă, cu o guvernare alandala, cu o presă gălăgioasă și aservită (în bună parte) și cu o populație care își manifestă intermitent/ asimetric apetența pentru democrație.
Amănuntele și pretextele acestor „bătălii” vor fi de fiecare dată altele. Câteodată ele au fost bunuri sau bani, altădată, terenuri sau imobile, de cele mai multe ori sunt legi, funcții, interese ascunse. Acum am ajuns la o „baltă”, așa cum numește șeful partidului de guvernământ cele peste 320 ha de Dunăre, lac și terenuri, închiriate pentru sine (sau ai săi) la prețuri de nimic.
E chiar „balta slăbiciunilor” noastre, a mirosurilor urâte și stătute, a lăcomiei și chiverniselii personale, a lașității și iresponsabilității, a lipsei de perspectivă și de viziune.
„Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui”…
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Jun 25

Examenul de toamnă

Posted on by

Select9
„Toamna se numără bobocii”, suntem obișnuiți să spunem când facem socoteala (vre)unui an. Șabloane folosim și în politică, de pildă, când analizăm un ciclu electoral (de patru ani). Una peste alta, balanța individuală anuală și-o face fiecare în parte și este, de obicei, o chestiune personală, ce nu are de-a face, aparent, cu viața publică (chiar dacă, în realitate, este influențată de ea). Există însă și un bilanț comun, de societate și de țară care ține direct și (este) determinat de viața politică a acelei țări. Iată de ce, în tentativa unei analize „de toamnă”, am legat acest bilanț comun de ciclul politic. Cine crede că e altfel se înșeală, se supără (degeaba) și nu merge la vot, iar după alegeri, se simte frustrat și se vede nevoit să iasă (din nou) în stradă. E și acesta un (nou) șablon românesc, validat deja de practica socială curentă.
Pe de altă parte, ce-ar fi viața fără prejudecăți, repetiții și șabloane?!
Gândirea politică și experiența (de oriunde) ne arată că un ciclu electoral de patru ani la guvernare are trei părți distincte: primul și ultimul an sunt „populiști” (destinați mulțumirii populației, după câștigarea alegerilor, și „adormirii vigilenței” acesteia, înaintea alegerilor următoare), iar ceilalți doi (de mijloc) sunt „nepopulari” (destinați guvernării reale și „compensărilor”). Dacă urmărim cu atenție realitatea politică, în condiții normale, nimeni nu (prea) iese din această schemă, dar nu pentru că este una neapărat bună (pentru oameni), ci pentru că este una sigur de succes (pentru politicieni). Venind la ale noastre, în ciclul actual, coaliția la putere se va afla curând în fața bilanțului primului său an de guvernare! Constatăm că PSD și aliații săi (incluzând aici și presa partizană aservită) au încercat să respecte schema, dar că, din considerente de timing și interese personale (ale liderilor), au accelerat și suprapus etapele unu și doi ale ciclului (și chiar trei). Pe scurt, după ce au confirmat și amplificat promisiunile din campania electorală (salarii, pensii, eliminări de taxe și impozite etc.), au încercat, aproape instantaneu, „compensarea”, prin forțarea „dezincriminării abuzului în serviciu” etc. Tentativă care a eșuat, cum se știe, din cauza protestelor masive ale populației. A urmat replierea și apoi „criza Grindeanu”, expresie a aceleiași precipitări și „agende secrete” de guvernare. Din aceste cauze, coaliția de la putere a fost nevoită să reia ciclul promisiuni vrs. „compensări”, iar acum, în această toamnă, va trebui să facă primul său bilanț anual. Puterea n-a reușit aproape nimic din ce și-a propus (explicit și implicit) în ianuarie 2017, dar crede/speră că ar putea să-i iasă totul la o nouă încercare, cea care urmează acum. Dar și societatea trebuie să-și facă bilanțul ei, care ar putea să fie dramatic pentru această toamnă. Contextual, mă interesează mai puțin socotelile puterii, cât mai ales acum ce cred, ce gândesc și ce așteaptă oamenii (comunități profesionale, de interese etc.) într-un moment crucial pentru democrația românească.
Să le luăm pe rând (coane Fănică):
Partidele politice. Pentru partidele aflate la putere, relaxarea luptei anticorupție, subordonarea justiției (prin noile legi), minimal, pe fondul vestejirii reacției populare, ar fi o mare victorie, promițătoare pentru viitor. Dacă nu iese, structura, aplombul și încrederea puterii vor fi afectate puternic. În această paradigmă dramatică, partidele de opoziție sunt obligate să fie convingătoare și să închege o alternativă credibilă pentru guvernare, dacă nu, s-ar putea să dispară.
Societatea civilă. Nu mai ține gluma (din trecut) că societatea civilă „e acum o femeie”, a dovedit că există și trebuie să confirme în fiecare moment când este necesar. Aici e marea întrebare dacă (mai) există putere de reacție la manevrele oculte ale puterii și dacă se (mai) poate (auto)mobiliza în situație de alarmă roșie. Așa cum a fost întotdeauna, reacția societății civile românești este o enigmă, impredictibilă, greu de controlat și de anticipat. Ar putea fi pentru ea cel mai bun examen de maturitate.
Lumea justiției. Justiția românească n-a fost independentă cu adevărat niciodată în cei 27 de ani de democrație (să zicem). S-au reușit (cu greutate, nici nu știm bine cum) câțiva pași reali în acest proces vital (pentru statul de drept) de separare a justiției de celelalte interese (politice, legislative, economice, personale), dar a venit momentul confirmării. Comunitatea judecătorilor, în solidar cu a procurorilor și a celorlalți justițiabili are posibilitatea acum să vorbească, să fie ascultată, să-și reprezinte și apere propriile interese de independență (nu individuale sau de grup). Dacă o vor face sau nu, vom vedea. Precedentul negativ creat și pasul înapoi ar fi foarte greu de recuperat.
Salariații bugetari, pensionarii. Mulți se află în confuzie și incertitudine în ce privește promisiunile și posibilitatea reală de a fi onorate, ca și buna credință și transparența actualei puteri. Mulți, nu! Marea întrebare pentru această comunitate mare de cetățeni și votanți este cum va rezolva dilema dintre interesele perspectivei personale imediate (salariul) și datoria cetățenească de durată, în raport cu țara, economia, puterea, viitorul.
Comunitatea profesorilor. Cum le stă bine unor „intelectuali adevărați”, comunitatea celor din învățământ, de pildă, este (ca întotdeauna) învrăjbită, dezbinată și divizată. De aceea nu reușește niciodată să impună (mai) nimic. E (doar) unul dintre motivele pentru care educația românească nu ajunge la (mă feresc să zic reformă) normalitatea secolului 21. Se anunță o grevă, e tulburare și nervozitate.
Poate de data asta…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 25

Pentru ce se bat românii

Posted on by

Select6
România a fost (și este) o țară a tuturor crizelor și neajunsurilor, o societate a schimbărilor fără efect și a tranziției fără sfârșit. Facem ce facem, nu ne iese, găsim justificări și tot așa. Nu știu de ce prin alte locuri (minți și suflete) merge dictonul „Cea mai mare problemă, cea mai mare oportunitate” (rostit de Vinod Khosla, unul din co-fondatorii Sun Microsystems), iar la noi cea mai mare problemă este așa cum o găsim și așa rămâne. Cum se face că pentru alții „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” (cum zice Victor Hugo) are sens și consecințe, câtăvreme la noi nimic nu pare mai dezamăgitor decât un lucru căruia i-a trecut vremea sau, cu alte cuvinte, o oportunitate pierdută. Vorba ceea, geografia a fost generoasă cu noi, nici istoria nu ne-a fost tot timpul potrivnică, nu suntem nici cei mai urâți, nici cei mai mici, nici cei mai proști din lume. Și atunci?
Pe ce naiba se consumă energiile acestei nații?
Pe ce ne risipim forțele, timpul și străduințele?
Pe lucruri fără sens, neziditoare, trecătoare, individualiste, lipsite de trăinicie.
Și le mai pierdem pe bătălii zadarnice, înfruntări fără temei, conflicte închipuite și „războaie virtuale”.
Pentru societățile consacrat democratice, diversitatea este un tezaur neprețuit, o materie primă inepuizabilă și o condiție fundamentală de existență a ei. Dar este și o expresie autentică a complexității și complementarității acestui tip de societate, e adevărat, imperfecte, dar cel mai puțin imperfecte dintre toate câte există (după cum se spune). Cine ar avea nesăbuința să pună în discuție libertatea și diversitatea politică (puncte de vedere diferite sau divergente), prerogativa de a alege, posibilitatea de a te realiza profesional și material potrivit priceperii și energiei, libertatea de a te exprima potrivit propriei conștiințe. Și multe alte „libertăți”, „diversități” și antagonisme firești pentru o societatea clădită pe criteriul libertății și al funcționalității naturale a acesteia. Desigur că aceste libertăți pot să prisosească (și atunci e anarhie), pot să lipsească (și atunci e dictatură) sau pot să fie aparente (și atunci e simulacru de țară). Putem spune că o exagerare poate fi utilă și acceptabilă (și este, de pildă în politică, în presă, în literatură, în viață…), precum și că orice exces va sfârși prin a crea un dezechilibru și un conflict.
Acestea fiind zise, am putea inventaria și descrie multe conflicte artificiale declanșate în societatea românească de-a lungul ultimilor zeci de ani și istoria faptelor, cu siguranță, nu le va omite. Unele sunt permanente, durabile în timp, altele sunt recurente, apar cu ciclicitate, altele sunt noi, spontane, trecătoare. În urmă cu vreo 15 ani, Agenția de Monitorizare a Presei a făcut o evidență a agendei publice pentru a învedera că guvernul acelei perioade livra, cu o ritmicitate aproape cotidiană, subiecte false, marginale, manipulatoare sau de-a dreptul toxice pentru societate.
Mă mărginesc să sesizez aici câteva false probleme ale momentului și să enunț câteva „bătălii” care nu se vor da degrabă, deși ar fi bine și necesar.
1. De ceva vreme, în România a început „bătălia” simbolică dintre dacofili și dacopați. La extrem, unora le e frică că se pierde filonul (fundamental al) românismului (și fac din el o caricatură), ceilalți se tem tocmai de exces, de ridicol și de compromitere. Ce e rău în asta? Faptul că unii se fac că ei cred în aceste teorii istorice (incomplete) și încearcă să le folosească în diverse scopuri, iar alții cred în ele cu adevărat (pentru că le place) și creează un front de atac/apărare în jurul lor. De partea cealaltă, unii se fac că nu le văd (le ignoră), iar alții au început să facă front de atac împotriva lor. Pentru fiecare dintre tabere, categoria a doua este în creștere. N-a ajuns la masa critică (a unui conflict deschis, explicit), dar aceasta este direcția, alimentată pe diverse căi.
2. În România, s-a deschis și frontul dintre „familiști” și „nefamiliști”, o temă eminamente politică, diversionistă, de exploatare partizană a unui moment critic de către actuala putere. A instrumenta modificarea Constituției (prin referendum) pentru ceva ce nu produce niciun efect concret, dar a polariza și antagoniza societatea prin asta, iată ceva demn de o cauză mai bună. De fapt, coaliția pentru familie va fi o coaliție pentru putere, iar potrivnicii vor fi cei împotriva puterii. Mai mult de atât nu se poate alege, ceva clar, concret, util, ziditor.
3. „Războiul cu ungurii” este vremelnic ațâțat, chiar dacă există (tot timpul) manifestări nepotrivite, de-o parte sau de alta, chiar dacă se fac excese sau chiar dacă guvernul maghiar are și el contribuția lui. Tema este scoasă pe tapet, la noi, în alte scopuri și la momente alese pentru a fi exploatată politic (îndeobște).
4. „Lupta” puterii (și a segmentului ce-i este fidel) cu „securismul” și cu „binoamele” justiției este chiar o culme a fățărniciei. În spatele acestui conflict aparent se aliniază detașamentele de naivi voluntari într-o bătălie pentru putere și care nu-i reprezintă pe ei nici „cât e negru sub unghie”. Cu „binomul” s-a mai contenit, dar „războiul împotriva Codruței” continuă.
Mă opresc aici, cu regretul că nu le-am spus pe toate și mai ales cu părerea de rău că nu pornesc odată „bătălia pentru un învățământ de calitate”, „lupta pentru morală în societate”, „războiul competențelor”, „conflictul dintre generațiile de politicieni”…
Acest articol a fost publicat și în ziarul Monitorul de Cluj.