Monthly Archives: November 2018

Nov 23

Ceva ÎN PLUS, ceva ÎN MINUS

Posted on by

Select11
Într-o lume care dă tot mai mult în fierbere și căutare tulbure, îți vine să deplângi lipsa de identitate a țării tale, care se pregătește încă o dată să rămână pe dinafara istoriei din vina ei. Profitând de cicluri ale evoluției omenești (mai mult sau mai puțin firești), de crize economice și politice, de slăbiciuni ale sistemelor și ale oamenilor și simțind aerul schimbării (sau miasme revoluționare unii), toți vor câte ceva ÎN PLUS. Doar noi, țara noastră, conducătorii noștri, nu putem și nu vrem nimic sau ne facem că nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Ne lăsăm în voia sorții și a umorilor unor conducători vremelnici, lipsiți de vrednicie, ticăloșiți.
Lucrurile acestea sunt tot mai evidente și nu doar pentru vizionari politici, filosofi, strategi sau consultanți etc., ci și pentru oamenii de rând, nu îndeajuns de mirați câteodată pentru ceea ce văd, aud, înțeleg și nu le vine să creadă. Semnele vremii sunt destul de clare și nu avem noi aici nici destule cuvinte, nici destulă pricepere pentru a le spune și desluși pe toate. Dar chiar și așa, privind într-o doară, de aproape către departe (sau invers), nu ne pot scăpa niște evidențe.
Bunăoară, de ce nu e clar că America (cea mai profundă democrație a lumii) a scăpat „hățurile” (pe urma conducătorului său – D. Trump), că nu mai vrea „reguli mondiale” și nici să fie gardianul global al democrației, preferând „scurtătura” abuzului și a lipsei de control și echilibru și dând cel mai prost exemplu posibil. Marea Britanie (cea mai veche democrație modernă) a dat pe nesimțite în „Brexit”, o boală lungă și grea care, deocamdată, nu aduce mai multă putere, ci mai multă confuzie și dezbinare, rămânând neconvingătoare, atât în interior, cât și afară. Sau Germania post-Merkel, pentru care fie UE e o haină prea mică (de nu mai încape în ea), fie lumea e o haină prea mare (de n-o poate îmbrăca). La această scară, Italia mai pare a trăi nostalgii fasciste, în lipsă de putere (economică reală) și de alternativă viabilă. Singurele impulsuri „normale” vin din Franța lui Macron, dar care e privit ca un adolescent căruia i-au ieșit coșurile democrației pe față, așteptând să-i treacă. Ca să n-o lungesc prea tare, mai aproape de noi, Ungaria nu-și ascunde nemulțumirile și frustrările teritoriale (simțind că acum se poate), iar Polonia se vrea o țară mai puternică decât e și mai recunoscută decât a fost vreodată, apăsând pe pedala abuzului de putere și a forțării lucrurilor.
Și conducătorii țării noastre au simțit că „se poate” (și au și spus-o). Ce-au înțeles ei prin asta:
 nu că România, ca țară de mărime media și aflată într-o zonă expusă, trebuie să fie atentă și precaută în politicile ei, în acest nou context internațional tulbure, alunecos, instabil și periculos, de-a dreptul
 nu că trebuie să-și întărească politica de alianțe și să-și consolideze înțelegerile cu prietenii siguri, solizi și serioși pe care-i are (sau ar trebui să-i aibă)
 nu că trebuie să fie și să rămână în acele situații și conexiuni economice care-i aduc dezvoltare, profit și prosperitate
 nu că e nevoie de liniște internă și consens național măcar pentru câteva chestiuni esențiale, cum ar fi securitatea națională, bunăstarea și unitatea națiunii.
Nici vorbă de așa ceva, nici nu le-a trecut prin cap. În schimb, pradă unei cecități (trans)istorice, lăcomiei congenere și absenței oricărei urme de patriotism, conducătorii noștri au înțeles că:
 a sosit vremea izbăvirii personale, a descătușării de jugul restricțiilor și opreliștilor de tot felul puse în calea lor, a celor aflați momentan la putere
 puterea (iliberală) abuzului este la modă și că nu trebuie pierdut momentul, ci exploatat și valorificat la maximum
 instrumentele democratice, numite stat de drept, libertăți democratice, alegeri, Parlament, instituții etc., nu sunt decât niște „scule” de uz personal, folosite după dorință pentru dobândirea puterii și conservarea privilegiilor
 legile sunt apanajul celor de la putere și pot fi folosite, după împrejurări, în scop personal: de pildă, pentru a scăpa de pușcărie, dacă ai săvârșit deja o faptă reprobabilă, sau pentru a nu intra la pușcărie, dacă te pregătești s-o săvârșești
 poți face orice dacă nu e nimeni să te poată opri: nici din interior (invocând democrația reprezentativă – prin alegeri), nici din exterior (invocând suveranitatea statală).
Finalul unei asemenea stări de fapt, la nivel mondial, ar putea fi războiul și nu puțini sunt cei care îl prevăd ca inevitabil pentru un viitor nu foarte îndepărtat. Ce catastrofă națională e previzibilă cu România acestei specii de conducători parcă nu ne vine să ne gândim.
Providența a fost de partea noastră acum o sută de ani și ar trebui să sărbătorim cu recunoștință și înțelepciune centenarul întregirii. Iar dacă nu putem sau nu suntem în stare să vrem și noi ceva ÎN PLUS, atunci să încercăm să prețuim și să păstrăm ce avem.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 noimebrie 2018

Nov 23

Teleorman, această Românie mică

Posted on by

Portret 3
Marele mister al valizei din Teleorman (iată un nou brand de țară!), pentru cei care înțeleg realitatea politică românească, nu este ce conține aceasta propriu-zis. Dincolo de ceea ce au lăsat să se întrevadă cei de la Rise Project (beneficiarii jurnalistici pe merit ai acestei „întâmplări”), cu puțină imaginație, regăsim în geamantanul din Teleorman o bună parte din România noastră ascunsă a ultimilor 28 de ani. Se află în el secretul multora dintre marile averi de astăzi, este dosit acolo un model politic de reușită în viață, e disimulată printre fișiere și foldere o formula de învârteală tipic româno-balcanică. Mai presus de toate, este deslușit, exprimat în clar, misterul relației dintre stat și cei mai înalți demnitari ai lui, acela prin care, simplu spus, cei mai de sus slujitori ai lui se îmbogățesc pe seama statului, jupuindu-l și sărăcindu-l în toate felurile. Cel puțin asta credem că ascunde valiza.
Așadar, acesta nu mai putea fi un marele secret.
Despre asta luăm la cunoștință de multă vreme, istoria ne cam învață și ea aceleași lucruri și ar fi prea de tot să rămânem surprinși. Elementele de inedit, până una-alta, ale acestei situații sunt în număr de două. De obicei, hoții calificați nu lasă urme ale faptelor lor, pe cât posibil. Aruncă, distrug, ard totul sau, în cel mai bun caz, transferă răspunderea asupra altora (naivi, fraieri, asociați, adversari etc.), dar nu lasă probe care să-i incrimineze. Cu câteva excepții: fie sunt niște ageamii (se întâmplă și așa), fie se cred ei pricepuți, dar fac niște greșeli (adesea), fie nu controlează ei situația, fiind niște marionete (ceea ce-i face vulnerabili). În afară de asta, mai este complicitatea și rivalitatea între (hoți) egali, aceea care îi face să se bănuiască unii pe alții, să se spioneze, să se toarne reciproc și să păstreze „copii” și probe (la o adică) după toate matrapazlâcurile făcute împreună.
Aceste din urmă considerații ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine care este (mai) marele secret al apariției valizei fatale din Teleorman. TelDrum nu-i „buricul pământului”, oricât de mulți bani a reușit să facă, e o firmă de județ și nu neapărat povestea ei stă ascunsă în „diplomatul îngropat”. Problema e că purtătorul „la mână” al valizei a fost Liviu Dragnea, cel care are îndesate în „paporniță”, alături de niște hârțoage de firmă, destinul unei țări, fără să-i pese și fără să-și asume răspunderea pentru răul ce-l face. Și alții au avut genți periculoase, cu bombe penale amorsate. La unii au explodat în mână și i-a distrus, alții se află în pușcărie, unii sunt „mutilați” politic, iar alții stau ascunși cu frica în sân să nu se întâmple. Și-au acceptat soarta. Numai Dragnea a pus și țara în valiză, că dacă pățește el ceva, să sară și ea în aer.
Dar cel mai important lucru în toată această situație este că „hoțul” Liviu Dragnea (posesorul unor puteri și averi nejustificate) a fost protejat și nu mai este. Aceasta e știrea principală a acestor zile, e drept, spusă și ea printre multe altele. Liviu Dragnea, deținătorul de fapt al TelDrum, al PSD și al României (după cum se comportă), a fost prezent în toate marile cârdășii politico-financiare ale acestor ani și a beneficiat de protecție și imunitate din privința legii. Ba mai mult, în tot ce s-a întâmplat în ultimii circa douăzeci de ani, Liviu Dragnea a fost un pion, lăsat să facă tot ce-a vrut (bani, averi), pe de-o parte, și tot ce-au vrut alții (decizii politice importante), pe de alta. Ca să fie și mai bine controlat, el a primit în justiție pedepse pentru niște „mărunțișuri” (fraude electorale nerelevante, trafic de influență minor), în raport cu „marile” afaceri în care a fost băgat.
Jocul acesta funest s-a intensificat până la caricatură în ultimii ani, până când Liviu Dragnea, acaparând toate pârghiile decizionale din partid și din stat, îmbătat de putere și crezându-se „imun” pe vecie, a uitat cine este, de unde-i vine puterea, cine-i sunt protectorii și de ce îl protejează. Și-a luat țara de gât și amenință/șantajează de doi ani încoace că dacă pățește el ceva, nici țara nu va scăpa întreagă. Până de curând, șarjele funebre „de-a puterea absolută” au convenit „protectorilor” săi și au convenit și altora (mulți), din păcate, fiecare crezând că va obține un oarecare profit (strategic, politic, de imagine, financiar, de influență, de poziție etc.).
Nu-i foarte ușor de explicat (dar nu imposibil de înțeles sau prea mare filosofie) cine au fost acești protectori ai lui Liviu Dragnea, dar acesta e un alt subiect, ce trebuie abordat separat. Deocamdată, pentru mine, e clar că ceea ce trebuie să se întâmple mai demult (lepădarea de Dragnea), se produce acum (într-al doisprezecelea ceas) și aștept confirmarea acestui lucru. Cu toții au/am crezut că tot răul produs în acești ani (chiar dacă a generat unele consecințe) era reversibil, dar acum „rușinea națională” iese dintre granițele țării și bate la porțile Europei și ale lumii. Pentru nici un român, blamul și ocara unui eșec de țară previzibil, atât de mare și de vizibil (președinția Consiliului UE, de pildă, dar nici de a sta nu-s foarte sigur), nu sunt explicabile în niciun fel și nu convin chiar nimănui, decât dușmanilor. Destul cu „glumele” numite Dăncilă, guvern, miniștri, guvernare, pe o „mare” agitată, într-o „barcă” ce ia apă!
Mai spun doar atât: sper că l-au/l-am/s-au oprit la timp.

Nov 23

De sastiseală

Posted on by

Portret 2
Te saturi, te plictisești, obosești să scrii mereu, critic, despre unul și același lucru, săptămâni, luni și ani în șir.
Nu mai ai energie, nu mai ai răbdare și îți poți pierde încrederea în rostul și finalitatea acestui demers (jurnalistic).
Te-ai săturat până peste cap de personajele despre care scrii, de apucăturile și metehnele lor, ți s-a acrit de faptele și de abuzurile săvârșite de ei.
E prea mult să auzi de dimineața până seara vorbindu-se numai despre justiție, hoți, procurori, corupție, abuz în serviciu, stat paralel șamd; să nu mai poți vorbi nimic fără un citat din „clasicii statului strâmb” floriniordache, șerbannicolae sau eugennicolicea, să te lovești la tot pasul de „bolovani” politici și mediatici precum liviudragnea, tudoreltoader, moșteacătăriceanu…
E anormal ca aceste lucruri să (a)tragă ca niște pietre de moară viața politică a unei țări și destinul ei.
E absurd ca spațiul public să fie umplut până la saturație de o trăncăneală fără de sfârșit pe aceleași și aceleași teme lipsite de orizont, substanță și durabilitate.
Începi să nu-ți mai găsești, tonul, vocea și locul, nici măcar în corul contestatarilor.
Începi să eviți fapte (deoarece reapar sub diferite forme), încercând să cauți idei, criterii, principii (doar-doar izbăvitoare).
Începi să eviți particularul (pentru că te-ai săturat de mizerii mari/mici), încercând a face înțeles generalul (poate-poate salvator)
Începi să patinezi în gol, nu mai vezi progresie, devii repetitiv și nu-ți mai poți citi propriile texte din cauza acestei frici.
Începi să detești viața politico-mediatică a acestei țări, nicicând mai caricaturală ca acum, nicicând mai de slabă calitate ca acum, nicicând mai monotonă și mai asonantă ca acum.
Și totuși!
Toate cele de mai sus sunt adevărate pentru o bună parte dintre jurnaliștii onești din această țară și au devenit clare pentru o bună parte din cetățenii acestei țări. A devenit o realitate cu care se confruntă zilnic și o bună parte dintre ei resimt aceleași lucruri, cu aceeași presiune a absurdului, a derizoriului și a căderii în gol.
E un fundal de încercări nechemate, netrebuincioase și nefolositoare, care s-a transformat în teatrul unui război de uzură, unde ispita sastiselii, seducția izolării și tentația abandonului pândesc la tot pasul. Un război murdar, un război hibrid, un război care se câștigă prin părăsirea câmpului de luptă de către adversar. Aceasta este miza și strategii (shogunii) acestui război contează pe asta, iar o parte dintre rezultate se văd.
Ar trebui să nu mai scriem despre aceste/aceleași lucruri.
Ar trebui să nu mai citim despre aceste/aceleași lucruri.
Ar trebui să ne izolăm într-un „turn personal” și de acolo să ne rezolvăm problemele singuri, în tăcere, pe ascuns.
Ar trebui să ne facem că nu înțelegem nimic din ceea ce ne este (momentan) inconvenabil.
Ar trebui să credem că tot ceea ce este (eventual) inconvenabil este și (de la sine) trecător.
Ar trebuie să credem că nimic din ceea ce se întâmplă nu este grav, periculos, iremediabil, ireversibil.
Ar trebui să credem că realitatea nici nu există.
Ar trebui…
Strategii (shogunii) acestui tip de război pot prevedea toate căile de atac și de comunicare, pot cheltui nemăsurat în această întreprindere, dar nu pot prevesti și nici garanta câștigătorul.
Pentru că atâta vreme cât combatanții se află pe câmpul de bătălie (fie și obosiți, plictisiți, secătuiți, sceptici, dezorientați), războiul nu este pierdut.
Un război al sastiselii, al oboselii și dezgustului.

Nov 23

Ca după o mare osteneală

Posted on by

Portret 4
Un prelung, necesar și binemeritat oftat de ușurare a produs, pentru mulți dintre români, acest referendum eșuat. Cu atât a fost mai bine-primit, cu cât a venit pe neașteptate, ca o mare surpriză pentru toate părțile. Ceea ce a sporit dramatismul acestui eveniment și deznodământul lui a fost că această eliberare nesperată vine după aproape doi ani de tensiune, de acumulări mocnite și răbufniri încordate, de înghițiri în sec și umilințe, presărate cu proteste, timp în care în România s-a desfășurat un joc politic care frizează absurdul.
Presiunile exercitate asupra unei bune părți din societatea românească au pornit încă din prima zi a actualei guvernări, moment din care se propunea un nou mod de exercitare a puterii. Această nouă convenție politică (pornind de la un fals rezultat electoral, frica de justiție și megalomania politicienilor) se baza pe autoritarism, pe impunere (cu forța și cu orice preț) și pe decizie unică, legitimată de o minoritate de partid, impusă fără crâcnire la toate eșaloanele. Dintru-nceput, dincolo de rezultatul electoral, societatea românească a fost ruptă în două: cei care se lasă cuprinși/convinși/amăgiți de noua putere și cei care rezistă/sunt sceptici/se opun acesteia. Prima surpriză a fost că oponenții s-au dovedit mai mulți decât se credea, că erau foarte îndârjiți și au reacționat neașteptat de repede, în iarna lui 2017. A doua observație este că, dacă la început opozanții expliciți nu făceau masă critică (pentru răsturnarea puterii), proporția s-a schimbat în timp, până la cifrele de astăzi, reflectate de referendum. Cea de-a treia observație privește chiar modul de desfășurare a ostilităților în noua stare de lucruri. Puterea, mai ales prin componenta ei executivă (Guvernul), cu acompaniamentul Parlamentului, a încercat, la început, toate formele de „captatio benevolentiae”, de câștigare a bunăvoinței cât mai multora dintre români, cu rezultate incerte, totuși. Însă pasul hotărâtor pieziș l-au făcut când și-au dat seama că nu vor putea convinge cu „vorbă bună” și au început poveștile, manipulările și dezinformările, un flux continuu de informații toxice aruncate în spațiul public. Cum spunea cineva în aceste zile, a început „prostirea pe față” a populației, de genul negru-i alb și albu-i negru, cu invocarea unor mari pericole ce plutesc asupra țării și asupra oamenilor, venite din toate părțile, a unor teme false, imaginare sau lipsite de importanță. Nu reiau aici calendarul zilnic de intoxicare în masă la care am fost martori, mirați, înfuriați, debusolați. Calculul politic era simplu: cine crede, bine, intră în portofoliul de votanți captivi ai partidului (menținuți cât mai mult acolo), cine nu crede va fi ignorat, sfidat, marginalizat. De ce? „Pentru că putem”.
Această nouă formulă de exercitare a puterii a creat mai multe feluri de „suportaci” ai puterii, căci relația trebuie să fi fost diferită pentru unii sau alții. Bunăoară, unora, bugetari, pensionari șamd, li s-au mărit veniturile, deci ei trebuia să fi răbdat cu plăcere acest regim „autoritar”. Altora toate argumentele li s-au părut false și premisele pe care se așeza guvernarea complet mincinoase și nerealiste. Ei au vrut să fie cârcotași, au vrut să fie protestatari, au vrut să fie #rezist. Aici a fost cheia întregii afaceri a referendumului, în a aprecia corect și realist câți erau de-un fel și câți de altul. Și de aici au pornit și evaluările greșite ale tuturor. Și planurile greșite.
Căci Liviu Dragnea avea referendumul „pe țeavă”, dinainte pregătit pentru clipa de restriște când va avea nevoie de el. Iar aceasta s-a ivit după încercarea de puci din PSD, în urma căreia trebuia să se relegitimeze (și) public, după ce dejucase răzmerița din partid. Pentru Dragnea, a face să treacă referendumul (indiferent pe ce temă) i se părea „floare la ureche”, dar era ca și cum ar fi recâștigat alegerile din 2016. Din asta fiecare a înțeles ce-a vrut, dar nu prea ce trebuia sau ce se aștepta de la ei: de pildă, primarii PSD au înțeles că „alegerile” astea sunt pentru Dragnea, nu pentru ei, drept pentru care nici n-au prea pus „osul la treabă”, împingând răspunderea campaniei electorale către biserici; care biserici (nu doar cea ortodoxă), punându-și „ochelari de cal”, s-au implicat adânc, punându-și obrazul și onoarea în joc (fără folos, dar cu mari pierderi de credibilitate); CpF-iștii s-au crezut salvatorii neamului, uitând că nu reprezintă nimic și că n-au nici un instrument de convingere asupra oamenilor (nici măcar inteligența); complet lipsiți de viziune și pragmatism, liberalii s-a băgat și ei „unde nu le fierbe oala” și s-au ars; presa partizană (care crede că a câștigat toate alegerile) a fost adusă „cu picioarele pe pământ”, cu pierderi mari de argumente, obraz și deontologie…
Și peste toate, neclintit ca o stâncă, deasupra tuturor, neînțeles și neascultat de nimeni, în contra tuturor așteptărilor, stă poporul, care nu se duce la referendum și dă planurile tuturor peste cap. Cum îmi spunea un prieten istoric astăzi: din când în când (dar în momente importante), poporul român are sclipiri de geniu. Nu știm când, nu știm de ce, nu știm dacă. Un fel de instinct de supraviețuire care-l ajută să treacă de clipele grele, de care a avut și va avea parte cu prisosință.
Sigur că n-a câștigat nimic încă, dar își trage sufletul ca după o mare osteneală.

Nov 23

Când ficțiunea devine realitate

Posted on by

Portret 1
Sunt prizonierii propriei ficțiuni (politice), pe care nu mai pot s-o părăsească, pentru că nu știu unde, nu știu cum și nu prea înțeleg de ce. Cam acesta ar fi rezumatul/bilanțul (sub)liminal al încercării eșuate de eliminare a lui Liviu Dragnea din fruntea PSD, petrecută la sfârșitul săptămânii trecute.
Îndeobște, ficțiunile de acest fel sunt narative construite de unii (câțiva) pentru (a prosti pe) ceilalți (cei mulți) și a-i face să creadă în ceva convenabil lor. Sunt constructe ideatice care aparțin, în fapt, unor specialiști (în comunicare, politică, sociologie etc.), sunt asumate de beneficiari (state, partide, grupuri de interese, de presiune etc.) și date spre „consum” mulțimilor (popoare, grupuri sociale, comunități etc.). Dar ce se întâmplă când aceste povești (deseori niște invenții, fabulații, „mituri reîncălzite” etc.) sunt tot mai negate de destinatarii lor (mulțimile), dar tot mai crezute de beneficiarii lor (politicienii)?!
Să nu ne grăbim cu evaluările superficiale și concluziile pripite. În linia interpretării factuale, în cheia deslușirii comportamentului de partid-stat, există o serie de explicații pragmatice, politice, financiare pentru care șeful partidului, contestat de o parte a conducerii colective, a obținut în cele din urmă susținerea majoritară în Comitetul Executiv al PSD. Nu e dificil să trecem în revistă cel puțin o parte din aceste motive. Liviu Dragnea a fost susținut:
1. pentru că sprijinitorilor săi le-a promis bani și funcții, acesta fiind principalul instrument de convingere și coerciție al acestui lider al PSD
2. pentru că susținerea a venit în urma unui proces de negociere, combinată cu șantajul, dar în care nu s-au distribuit competențe, ci privilegii în bună parte nemeritate
3. pentru că a strâns în jurul său o grupare de lideri supuși și slabi, lipsiți de valoare, personalitate și viziune, vulnerabili atât în privința autorității politice, cât și din punct de vedere juridic (unii)
4. pentru că din instrumentul de conducere colectivă (CEx) o bună parte sunt lideri de filială interimari, numiți direct de președintele partidului și aflați cu totul la mâna lui
5. pentru că liderii locali unde PSD este minoritar depind mai mult de șeful partidului, decât de electorat în obținerea funcțiilor și a banilor
6. pentru că reprezintă pentru ei prototipul liderului de succes, în care își văd întruchipate și propriile dorințe și posibilități, dar și propriile limite
7. pentru că cei mai mulți n-au avut curajul și puterea să i se opună, riscând o poziție, un avantaj, un privilegiu
8. pentru că grupul dizident n-a fost destul de convingător, iar argumentele prezentate de ei (narativa lor) nu au fost pe placul majorității.
Enumerarea ar putea continua, căci motivele sunt cam aceleași, din sfera politicii mici (și oarbe), a învârtelii financiaro-bugetare și a căpătuielii personale.
Dar să ne închipuim că toate aceste „piedici” ar fi fost depășite, că Liviu Dragnea ar fi pierdut la votul de încredere și chiar ar fi demisionat. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu partidul? Care era planul și care ar fi fost următorul pas? Cine și-ar fi asumat conducerea partidului și cu ce strategie? Ar fi continuat politica lui Dragnea sau s-ar fi situat împotriva ei? Ne vine greu să ne închipuim! Și, de fapt, ar trebui să recunoaștem că pentru nimeni din PSD nu ar fi fost ușor, nici să continue suita absurdă (și fără finalitate realistă) impusă aproape unilateral de Dragnea, dar nici să încropească o altă strategie și să tragă după sine întreg partidul. Sunt prea multe iluzii, prea multe fumuri, prea multe așteptări și prea mare foamea și frica pentru ca cineva să poate găsi cu ușurință o altă „narativă” în care întreg partidul să creadă. Nimeni nu putea promite atât de mult și să convingă că este dispus că poate duce totul până la capăt (decât poate tot un decerebrat).
Așadar, dincolo de micile negocieri pentru o funcție sau alta, această „conducere de strânsură” a partidului a început să creadă în propriile plăsmuiri și să ignore realitatea, devenind captivă acestei „narative”, care poate duce partidul la eșec total și la distrugere. În fond, așa cum se știe, toată strategia lui Liviu Dragnea, având ca scop salvarea sa din gheara justiției, se bazează pe fantasma existenței „statului paralel”, o construcție imaginară (formată adicătelea din politicieni, servicii secrete, procurori, judecători etc.) ce cultivă interese obscure (dar niciodată dovedite juridic). Ținta supremă și miezul întregii strategii a guvernării actuale a devenit distrugerea „statului paralel”, un fel propriu de a reforma statul român, prin schimbarea arhitecturii sistemului judiciar, modificarea pârghiilor de putere, neutralizarea oponenților politici, redistribuirea resurselor, degradarea climatului democratic etc. Aceste fapte n-au trecut neobservate, generând o opoziție puternică parlamentară, extraparlamentară, internă și externă, mitinguri de amploare, partidul având tot mai puțini susținători în electorat (cum arată sondajele) și tot mai puțini adepți ai luptei împotriva „statului paralel”.
Singurii care mai cred în această „ficțiune” sunt câțiva pesediști, incapabili să se descotorosească de o „poveste” care le-ar putea fi fatală sau să găsească o alta mai bună și un lider capabil s-o pună în operă. Când știi că minți trebuie să ai memorie bună și să nu uiți de ce o faci.
Să nu ne ascundem după cuvinte: PSD, ca să schimbe ceva, are nevoie de o nouă „minciună” și de „cineva” s-o implementeze. Deocamdată, nu există.

Nov 23

De ce nu pică Dragnea

Posted on by

Portret 3
Pentru o democrație (fie ea matură, emergentă sau slab funcțională), s-a depășit demult limita abuzului. În România, după cele întâmplate în ultimul an și jumătate, chiar și după cele mai de jos standarde, lucrurile ar fi trebuit demult clarificate și derapajele corectate. Pentru că toate aceste „interpretări democratice forțate” și „aberații de libertate” au un autor recunoscut și un beneficiar direct, se pune întrebarea de ce nu a căzut până acum Liviu Dragnea.
S-a vorbit și scris mult pe tema aceasta și au fost identificate cauze profunde, temeinice, structurale, dar primul răspuns ce-mi vine în minte acum e unul de-la nostru, specific național, de râsu-plânsu, amar-comic, tragic, ironic: Liviu Dragnea, ca simbol al defectelor congenere, n-a picat din schemă pentru că n-a săvârșit toate greșelile posibile și necesare pentru a ne trezi, odată și-odată, din somnul na(ra)țiunii care zămislește monștri.
E adevărat că, obișnuiți cu țârâita și anasâna, cu ce ne spun și fac alții pentru noi, cu providența și închipuirile, nu ne-am imaginat că putem ajunge atât de jos, că stăm atât și prost, că suntem atât de vulnerabili și că ni se pot întâmpla atâtea. Acest personaj politic, moșit vreme de aproape treizeci de ani în laboratoarele slăbiciunilor și neajunsurilor noastre, este un fel de turnesol pentru societatea românească: îi arată fața adevărată într-un mod caricatural, fără dubii, aproape didactic. E cea mai puțin așteptată, dar și cea mai profundă lecție „à rebours” (adică pe dos) ce-o puteam primi în ceasul al doisprezecelea. Dacă suntem pregătiți s-o pricepem cu toții.
Liviu Dragnea nu face nimic bun pentru țară (pe care să-l poată justifica), nu este un om de stat, ci mai degrabă un surogat și, în cea mai simplă caracterizare, e ceva între un dictator într-o pseudo-democrație și un democrat într-o pseudo-dictatură. Nu are curajul de a abandona aparențele democratice și nu are forța de a instaura o dictatură. Se află într-un straniu și păgubos interregn, târând țara după sine într-o direcție necunoscută.
Urmând ideea suitei de greșeli grave și nepermise pentru un om politic, ne putem întreba ce ne mai așteaptă și cât de lung va fi supliciul la care este supusă țara. Până atunci mai putem face (încă) un inventar al devierilor și depășirilor flagrante a liniei roșii. Nu că nu s-ar mai fi spus, nu că ar fi foarte greu de înțeles, nu că n-ar fi fost îndeajuns.
1. Profitând de un rezultat electoral favorabil (generat de absenteism, slabă educație civică și democratică a alegătorilor), Liviu Dragnea, ca lider absolut al partidului câștigător (PSD), a deturnat profund sensul guvernării țării, abandonând complet interesul de stat (buna guvernare) în favoarea celui personal (condamnări în justiție) și a celui de grup (blocarea luptei anticorupție)
2. Pe neanunțate și nepregătite, șocând societatea românească (în ianuarie 2017), Dragnea a încercat, prin decizie unilaterală, schimbarea brutală a funcționării justiției (Ordonanța 13). N-a izbutit datorită protestelor masive, nemaivăzute până atunci în România
3. Nu s-a dat bătut și a luat-o de la capăt, instrumentând prin supuși, pentru obținerea susținerii publice, un program politic populist, nerealist, risipitor de resurse, contraproductiv pe durată medie și lungă. De pildă, prin noua filozofie fiscală, în ciuda criticilor, se voia doar fidelizarea unor categorii sociale (bugetarii), vulnerabile (pensionarii) și dependente (asistații sociali etc.)
4. Liviu Dragnea a provocat cele mai frecvente, mai profunde și mai fără sens crize politice din țară (crize ale propriilor premieri neascultători). A propus până acum patru prim-miniștri (fără criterii de eficiență și performanță) și a schimbat două guverne (fără a oferi explicații credibile și acceptabile). Iar ultima variantă (Viorica Dăncilă) a ajuns o batjocură națională și internațională, prin prostie, neadecvare și incompetență
5. În pofida criticilor, PSD, sub „biciul” liderului său, folosindu-se de instrumentul legislativ, a „reformat funcționarea justiției” printr-o serie de legi, într-un mod care a atras revolte populare extinse și de durată și opoziții dure de la organismele internaționale. Aceste modificări de legi (ale justiției, codurile CPP, CP) nu au fost justificate și nu sunt justificabile, dar procesul merge înainte, făcând abstracție de orice opoziție rațională, de repercusiuni negative grave pentru România
6. Cu o listă stranie de priorități, cu „ochelari de cal” și ignorând orice sugestie, politica lui Dragnea a polarizat și ostilizat societatea românească într-un mod nemaiîntâlnit. Faliile create sunt pe regiuni istorice, pe categorii sociale și profesionale, pe opoziția sat-oraș sau oraș mare-oraș mic, sărac-bogat, intelectual-muncitor, român din țară-român dinafară etc. Sciziunea e aproape desăvârșită
7. Lipsit de anvergură, carismă și idei, Liviu Dragnea a introdus conducerea prin consilieri politici străini. Or se știe că aceștia prestează pentru bani și pentru propriile interese, dorind a deveni indispensabili angajatorilor lor și a crea dependență. Ei prioritizează interesele clienților și nu ale statului, populației, țării
8. Cu ultimele evenimente turbulente din capitală, Liviu Dragnea a adus țara în logica războiului civil și în pragul declanșării efective a acestuia (mai lipsesc victimele umane). Se poate mai rău de atât?
Urmărind logica acestei puteri, am tot încercat să anticipez ce (rău) va urma. Refuz să mai fac asta!

Nov 23

„Reprivatizarea României”

Posted on by

DSC_0176
Cred tot mai mult că membrii comisiei speciale pentru modificarea legilor justiției și „rezultatele” muncii lor sunt un fel de „acoperire” pentru un fenomen politico-economico-juridic mai extins căruia, la modul sugestiv, îi spun „reprivatizarea României”. În cele ce urmează voi încerca să explic de ce se face asta și cum se face.
Recunosc că, la temperatura diferitelor momente ale acestui proces, nu am înțeles și nu m-a dus gândul atât de departe. Evenimentele declanșate în iarna lui 2017 (cu ordonanța 13) păreau a avea o destinație foarte precisă (salvarea lui Liviu Dragnea și a altor câtorva „penali”) și un plan rapid de punere în practică. Cine se gândea la mai mult? Poate nici cei care plănuiau aceste lucruri! Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă Ordonanța 13 ar fi fost adoptată, dar putem aprecia că am fi înțeles (măcar) mai repede ce se pune la cale. Încercarea a eșuat (de fapt, strategia nu fusese comunicată decât în cerc restrâns) și a fost nevoie de un plan mai elaborat, mai cuprinzător și care să ofere o motivație extinsă.
Așadar, planul inițial avea două părți: pe de-o parte, să fie asigurată liniștea socială (și prevenite protestele) prin măsuri populiste (creșteri de salarii, micșorări de impozite, eliminări de taxe etc. – mai mult sau mai puțin reale) și, pe de altă parte, să fie adoptată o legislație favorabilă, în principal, privind legea penală și, în special, cea anticorupție. Atât am înțeles noi atunci. Fiind prea timpuriu, în sensul apariției efectelor populiste, și neanticipând uriașele proteste din ianuarie-februarie 2017, planul a căzut și a fost nevoie (probabil cu angajare de consilieri străini) de o nouă strategie, cu niște modificări substanțiale. În acest al doilea plan, au fost păstrate și apoi accentuate măsurile de amorțire a populației (insistându-se pe „măriri”, în ciuda lipsei resurselor), dar au apărut amendamente strategice în această a doua componentă a planului, adică cea activă. De voie de nevoie, din acel moment, lucrurile au început s-o ia razna pentru statul român. Căci modificările legislative inițiale (ce priveau abuzul în serviciu, conflictul de interese, mici „găinării” juridice etc.) par acum joacă de copii față de ceea ce se instrumentează acum. Brusc a apărut „statul paralel”, o teorie menită să justifice orice acțiune politică, „binomul” a devenit un vehicul comunicațional principal, protocoalele secrete DNA-SRI au devenit publice și a început așa numita „reformă” a justiției, despre care nu fusese vorba până atunci. Așa s-au născut cele trei legi de funcționare a justiției în României, cu tendință și favorabilitate pentru putere și, de fapt, așa s-a declanșat procesul de restructurare a statului și de reconfigurare a puterilor acestuia, cu sprijinul Curții Constituționale a României. Noile legi operau modificări importante în relațiile dintre instituțiile statului (cu transferuri direcționate de putere înspre instituțiile controlate – Parlament și Guvern – dinspre președinție, justiție, servicii secrete), cu o evidentă țintă de a izola președintele, a controla procurorii și serviciile secrete, instituții de forță care s-ar fi putut opune. În subsidiar, trebuiau controlate, compromise și slăbite și alte instituții, precum presa (care putea furniza informații și adevăr), universitățile (care puteau furnizau expertiză, repere și credibilitate), BNR (ce putea oferi siguranță) etc..
Dar toate astea erau instrumente, nu scopuri în sine. Pe diverși oameni ai puterii (cei mai mulți „de strânsură”), parlamentari, primari, miniștri etc. nu-i interesa cum, ci îi interesa ce și mai ales cât. Adică banii. Li s-a tot spus și explicat și prelucrat, li s-a tot dat să înțeleagă că fiind de acord cu noua strategie propusă de lideri și acceptând modificările de sistem, ei vor fi beneficiarii. Căci o legislație care încurajează infracțiunea și infractorii, o legislație care inhibă și descurajează lupta anticorupție, un cod de procedură care îngreunează identificarea și probarea diferitelor infracțiuni economice inteligente (a gulerelor albe), un cod penal care pedepsește ușor și permite reabilitarea rapidă după altfel de fapte nu sunt decât premisele unui vast proces de redistribuire a avuției naționale. L-am numit, prin paralelism, noua „reprivatizare a României”. Căci transferurile care vor putea fi făcute prin „portițele legislative” construite acum vor permite o nouă reașezare a resurselor economice ale țării, exact în sensul dorit de cei aflați la putere, într-un interval determinat. Aceasta este miza majoră a frământărilor acestor zile, un joc care dă satisfacție liderilor (îl scapă pe Liviu Dragnea, Tăriceanu etc.), este ușor de înțeles de către toți (inclusiv de către cei mai puțin inițiați în jocuri de culise) și satisface întreg activul puterii, cu niște pierderi politice pe care le consideră rezonabile și recuperabile. O formă a iliberalismului românesc.
Iar artizanii acestui proces legislativ (laborios, parșiv, prin învăluire, greu de urmărit și contracarat) nu sunt nici „juriștii întârziați” (de tip Eugen Nicolicea), nici „evazioniști juridic” (de tip Florin Iordache), nici „cozi de topor” (de tip Șerban Nicolae) sau „analfabeți juridic” (de tip Marton Arpad) șamd, ci avocați dibaci, lipsiți de scrupule și foarte gras plătiți să demanteleze, cu pricepere și migală, un sistem, să destructureze un corpus legislativ, să împiedice pe toate căile, văzute și nevăzute, ca justiția să funcționeze. E mai multă pricepere decât ne-am putut închipui și o miză mult mai mare decât ne-a trecut prin cap.
E în acțiune, așa cum s-a mai spus, un sistem de tip mafiot, în complicitate perfectă cu instituțiile statului.

Nov 23

Principiul „capului spart”

Posted on by

Poza 5
„Pentru ca ceva important să se schimbe, ceva și mai grav trebuie să se întâmple”. Nu știu de ce, românii nu au în fire schimbările firești, transformările naturale, evoluțiile normale. Nu le simt, nu le pregătesc, nu le înglobează într-o ordine a lucrurilor care să nu atragă (într-un fel) atenția. La noi totul este dramatic (tragic, de multe ori), făcut în ultima clipă, deznădăjduit, când nu se mai așteaptă nimeni, radical, neașteptat, uimitor. E un fel de nepăsare reală și aparentă (greu de înțeles), o pasivitate în fața istoriei imediate, o răbdare tâmpă și, aparent, fără de sens, până la proba contrarie, care se lasă așteptată o veșnicie sau vine când nu se mai așteaptă nimeni. E prea multă toleranță, prea multă răbdare, prea multă suferință, prea puțină eficiență în gestionarea acestor ritmuri, rămase parcă înafara civilizației. Până nu ajunge „cuțitul la os”, până nu avem „capul spart”, până nu vedem sângele curgând șiroaie nu suntem în stare să facem nimic. Cam ăsta e destinul istoric. O putem lua de unde vrem, de la „pașopt”, de la „Mica” sau „Marea Unire”, o putem lua cu „venirea” sau „plecarea” comunismului. Iar faptele postdecembriste respectă același tipar! Așteptăm, așteptăm, așteptăm…, ca alții să ne rezolve problemele. Înainte de a pune mâna, în ultimul moment!
Recent, șeful statului a spus (și sunt nevoit să-l cred, pentru că este cel mai bine informat om din România și pentru că nădăjduiesc că știe ce spune) că peste 80% din populație țării nu este de acord și nu are încredere în ceea ce face actuala putere. Lucrurile nu sunt deloc noi. În 2016, la alegerile care au configurat actuala putere, s-au prezentat la urne sub 40% din populația cu drept de vot, iar din acest total, doar 18% au votat cu PSD, artizanul guvernării de azi. Diferența, cum se poate vedea, nu constă în procente, ci în condiții efective, realități și previziuni. Acum aproape doi ani era vorba despre promisiuni, angajamente și populism de paradă, specifice unei campanii electorale deșănțate. Azi vorbim de cifre, procente, fapte și de premisele și manifestările de netăgăduit ale unei crize multiple (economice, politice, constituționale, legislative, sociale, de încredere etc.), care pot degenera în anarhism.
Așadar, trebuie să luăm acest procent de 80% ca atare și să luăm în considerare ce gândește, ce așteaptă și ce (va) face acest „monstru” pasiv ce însumează peste douăsprezece milioane de oameni, dintre cei cu drept de vot, dinăuntru sau dinafara țării. Dacă toți aceștia au arătat (într-un fel sau altul) că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în țara noastră, de ce nu fac ceva, cu atât mai mult cu cât pasivitatea lor este înțeleasă ca o consimțire mută.
Așadar, românii nu înțeleg prea bine ce se întâmplă azi, nu percep la cote corespunzătoare gravitatea situației create sau nu consideră că a sosit timpul că facă ceva, să reacționeze, să intervină!?
Cam aceasta este paradigma atinsă la acest moment și aceasta ar fi dilema lipsei de atitudine.
Ce-ar fi putut înțelege oamenii din actuala guvernare? Ce-ar fi putut să-i pună pe gânduri? Ce i-ar putea face să se revolte?
E o suită aici de vorbe, intenții, decizii, fapte și amenințări (în ultima vreme) ale actualei puteri, tot mai evidente, tot mai fără perdea, tot mai agresive, până vor atinge paroxismul (pe care nu-l așteptăm și nu-l dorim) și care nu știm ce înseamnă.
Pe scurt, să le luăm la rând.
A fost, mai întâi, încercarea de impunere a unui premier (Sevil Shhaideh) nepotrivit, prin decizia unilaterală a liderului L. Dragnea, demnitar potențial periculos prin mediocritate și docilitate față de șef. Surprinzător, brutal, dar eșuat!
A fost, apoi, schimbarea primului-ministru (S. Grindeanu), pentru neîndeplinire de obiectiv (Ordonanța 13) și nesupunere față de interesele personale ale șefului (L. Dragnea). Era ceva neobișnuit (să-ți dai jos propriul premier), dar încă neîngrijorător. Și parcă remediabil, pentru optimiști!
A venit, mai apoi, schimbarea celui de-la doilea premier (M. Tudose), cam pentru aceleași motive, dar, pentru a acoperi interesele personale (juridice), s-au mărit salariile și au scăzut impozitele (și altele). Nimeni întreg la cap nu face deodată aceste lucruri, fără riscuri majore. Trebuia să se aprindă (pentru unii) beculețul roșu al unei guvernări în derivă și cu alte priorități decât ale țării. Grav, dar nestrigător la cer!
A început, după aceea, cavalcada luptei pentru subordonarea justiției, mascând înăbușirea bătăliei anticorupție. Cu trei ramuri distincte: votarea unor legi strâmbe (legile justiției) favorabile lor, însușirea unor prerogative ale altor instituții (președinție, CSM), cu sprijinul CCR; destructurarea DNA și demiterea Laurei Codruța Kovesi. Tot mai greu suportabil, dar nedus până la capăt!
A urmat, firesc (în logica uzurpării), lupta pe față cu președintele țării, prin izolare în raport cu deciziile importante, tăierea unor prerogative constituționale și amenințarea (ne)voalată cu suspendarea. Asta era o amenințare la adresa constituționalității, a separării puterilor în stat, a statului de drept. Inacceptabil! Dar oare ușor de înțeles?
Modificarea codurilor (CPP, CP) ar urma să fie punctul culminant al instalării arbitrariului, bunului plac, dorinței personale. Noile legi ar urma să anuleze condamnările trecute și viitoare ale lui Liviu Dragnea, să deturneze direcția unui stat, să intrăm într-o altă paradigmă politică. Total necunoscută!
Poate că nu-i de-ajuns! Poate că mai lipsește ceva!

Nov 23

Eșecul unui stat

Posted on by

Portret 2
Ne învârtim în jurul cozii de credem că e altfel: România prezintă toate semnalmentele unui stat eșuat, cu principalele instituții blocate, cu partide și politicieni care nu mai reprezintă pe nimeni și cu o populație cvasi-absentă din spațiul public. Capitala nu mai e un loc al convergenței, iar proiecte de interes național nu există. Democrația e doar cuvântul care ține de formă acestor manifestări, golită însă cu totul de conținut: nimic nu-i a poporului, nimic nu-i pentru popor. Blocajul este total și funcționează atât de jos în sus (de la mase către clasa conducătoare), cât și de sus în jos (de la conducători către cei conduși). E o lipsă totală de încredere, atât din partea populației în privința elitelor conducătoare (că vor face ceva bun și pentru ei), cât și din partea liderilor aflați la putere (că vor fi înțeleși, urmați, crezuți). E o lume pe apucate, de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta, de la o lege la alta, de la o Curte la alta. Se lucrează la hei-rup și la rupere, nu pentru ziua de mâine, nu pentru poimâine, ci fix pentru clipa de acum, că poate „mâinele” nici nu mai există. Iar ceea ce am descris mai sus nu e distopie negativă, ci România acestor luni, săptămâni, zile, ce-or mai fi.
Blocajul principalelor instituții ale țării e evident și vizibil pentru oricine: Parlamentul îl izolează și sabotează pe Președinte și-i taie din prerogative, iar acesta blochează și el decizia parlamentară, atât cât îi stă în puteri, și încearcă să găsească sprijin în dreapta sau stânga. Pe această falie, între doi centri importanți de putere, de-o parte și de alta a prăpastiei (tot mai adânci), se așază celelalte instituții importante. De partea Parlamentului este Guvernul, condus de o marionetă care face țara de râs pe oriunde merge și execută orbește ordine de partid, nu comandamente naționale. În partea președintelui se află DNA (ca parte a Justiției), reprezentat de Laura Codruța Kovesi, un personaj pregnant mereu, dar care acum a ajuns la paroxism, într-un autoblocaj absolut: nu e bine să fie revocată, nu e bine să fie păstrată în funcție, nu e bine să-și dea demisia, nu e bine să rămână în funcție, nu e bine nimic, ca tot ce se întâmplă la noi în aceste zile. De partea Parlamentului (cu arme și bagaje), a trecut Curtea Constituțională a României (CCR), care după 15 ani re-moșește Constituția după placul cuiva, ajungând și un fel de metresă de partid aflat la putere. De partea Președintelui mai apare Parchetul General, prin declarații sporadice și poziții implicite mai ales favorabile Cotroceniului. Iar în acest no man’s land (dintre cele două entități războinice) regăsim CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), derutat, confuz, slab, inactiv, scindat, neștiind (ca noi toți) cine va câștiga. Ca și sateliți țepeni în atitudine și decizii putem adăuga Inspecția Judiciară, de partea Parlamentului, și DIICOT, de partea Președinției. Sciziunea, blocajul și anularea reciprocă ar putea fi ilustrate în continuare, pe același principiu, fără a discuta aici cine e „mai tare” și cine e „de vină”, dar încă una mai poate fi adăugată: aproape jumătate din șefii Poliției din țară sunt cu delegație (fără concurs), interimari, putând fi schimbați oricând, după bunul plac, iar unii dintre ei fiind chiar incompatibili cu funcțiile ocupate, cum arăta presa acestor zile. Aceasta este starea generală în toate instituțiile statului, de incertitudine, de provizorat, de parțialitate.
În fruntea acestor instituții, în bună parte, au ajuns, în împrejurări tulburi, dubioase, sub comandă politică directă, tot felul de incompetenți și nulități, docili, fără pricepere sau coloană vertebrală, doar pentru a răspunde corespunzător la comenzi. Aceeași situație, dusă până la caricatură, domnește și în ministere, la toate eșaloanele. Aceste fracturi de competență, de decizie și de asumare nu pot rămâne fără urmări pe termen mediu și lung, ele conduc deja către destructurarea statului, de la o verigă la alta, de la o zi la alta. Astfel că se pierd proiecte, se pierd bani, se pierd legături și contacte interne și externe, se fărâmițează totul până se face praf și pulbere.
Capitala însăși se află în faliment, un teatru al neputinței celor de la putere de a-și impune tentațiile dictatoriale și a celor din opoziție de a se opune și anula aceste pulsiuni. Partidul a devenit un fel de sculă a liderului care comandă și primește răspuns fără crâcnire, fără a se gândi la viitor, la alegeri, la câștiguri sau pierderi de imagine. E ca sfârșitul lumii: PSD fie ajunge unicul partid din România, fie dispare de pe scena politică. Fiecare își închipuie pentru sine ceva ce sigur nu se potrivește cu ceea ce dorește celălalt.
Prin felul în care se votează legile, prin modul în care reacționează oamenii și instituțiile, prin pasivitatea asta de rău augur, pare c-am intrat într-un loc îngust al istoriei noastre și ceva tragic trebuie să se întâmple ca să ieșim de acolo. Eu sper că nu, dar mă tem că nu e posibil.

Nov 23

Test de anormalitate

Posted on by

Portret 5
Ce concluzii ar trebuie să tragă un om normal după ce a trecut de la faza constatativă a mitingului PSD la cea interpretativă?
Prima dilemă ar fi să găsim un om normal, să cădem de acord asupra normalității lui și apoi să încercăm să-l înțelegem și să-l credem.
A doua dilemă ar fi să ne testăm cu toții în privința normalității.
A treia dilemă ar fi să ne întrebăm dacă tot ceea ce vedem, simțim și trăim e din aceeași realitate, același timp și aceeași țară. Dacă nu cumva trăim vremuri paralele, în țări paralele, cu oameni paraleli.
Cum aceste operațiuni sunt imposibile (la unii, din prea multă minte, la alții, din prea puțină), rămânem fiecare cu ale lui.
Cei care reflectează sau au de-a face cu sensul cuvintelor, cu logica sau cu teoria argumentației constată că lucrurile, situațiile sau cuvintele cel mai greu de explicat sunt cele obișnuite, banale, evidente. Cum explici cuiva, de pildă, și cum argumentezi expresia normalitate? Sau cum expui ideea de protest sau pe aceea de om sau de politician? Primul impuls (înainte de orice) este să explici acel ceva prin sine însuși: o țară e o țară, un om e un om, un conducător e un conducător. Dacă trăiți în aceeași realitate, s-ar putea să fii înțeles, dacă nu, vor apărea dificultăți. Dar a explica lucrurile cele mai obișnuite e plictisitor, straniu și demobilizator. Pentru cine s-o faci, pentru cei care înțeleg, pentru cei care înțeleg de-a-ndoaselea sau pentru cei care nu înțeleg deloc? Iată de ce îi admir pe cei care găsesc cu ușurință energia de a încerca să tălmăcească altcuiva lucruri ce îndeobște nu trebuie explicate!
Am urmărit și eu mitingul organizat de PSD de sâmbătă seara, atât cât mi-au permis televiziunile, interesul și nervii, pentru că nu-i ușor să constați, în forma ei clinică, schizofrenia societății românești și să fii parte a ei. A fost ca un „talcioc” de stări, situații și senzații, cărora, din economie de cuvinte și de epitete negative, le spun râsu-plânsu. Mulțime, amestecătură, oboseală, inocență, prostie, milă, dispreț, compasiune, dezinteres, grabă, impresie, imagine, imitație, plagiat, ticăloșie, organizare, curiozitate, sărăcie, ignoranță, dezorientare, grotesc, amenințări, interes, manipulare, derizoriu, iluzoriu, lumină, eșec, triumf, mizerie, discursuri, muzică, desene animate, alb, veselie, gunoaie.
Cine mai poate avea pretenția de normalitate din acest haloimăs civico-politic, o „fantezie” menită să învălmășească lucrurile până la stadiul în care nimeni nu mai înțelege nimic, nimeni nu se înțelege cu nimeni, sub pretextul redobândirii normalității? Fiind deja parte implicată a acestui proces și nerevendicând nimic, eu voi prezenta propriile concluzii. Cum fiecare își permite să înțeleagă orice (fără legătură cu realitatea), voi face și eu același lucru.
1. Pentru cei care n-au înțeles până acum (adică majoritatea românilor), statul paralel e un desen (animat), reprezentând o pălărie și un guler ridicat, care ascultă telefoane. Îl văzusem și până acum pe internet (Google Imagini), dar nu știam ce reprezintă.
2. Mitingul s-a dovedit, în esență, o veritabilă vânătoare de fantome, dintre care cea mai importantă s-a dovedit Securitatea. Cum reușește un partid fantomă al vechii Securități să se antagonizeze cu fantoma noii Securități, numai misterele PR-ului politic înțeleg. Cert e că se urmăresc pe toate căile și par să-și dau la geoale.
3. S-au putut vedea de toate la adunarea populară a PSD-ului, dar imaginea pregnantă este cea de la sfârșit, de aceea mi-am permis s-o numesc simfonia gunoaielor. Multe, de toate felurile și bine amestecate.
4. Protestul a fost și un test de diversitate și alteritate: au manifestat persoane de etnie rromă și persoane cu handicap motor, psihic și politic; s-au amestecat urbanul mic cu urbanul mare (așa am citit undeva), dar și ruralul ars de soare cu cel ars de alcool (cum s-a putut vedea). Profesorii din preuniversitar (prost plătiți) sau asociat cu asistații social (de fapt, mult mai bine plătiți).
5. Scopul real al mitingului a fost înțeles de către toți neparticipanții și de către nimeni dintre cei prezenți. De aceea, a fost nevoie să fie explicat de către organizator într-un interviu ulterior. Inițial, s-a crezut că vizați de avertismente și amenințări sunt procurorii pentru fapte trecute, din precizarea acestuia, s-a înțeles că aceștia trebuie să fie atenți pentru ceea ce fac în viitor, altfel „riscă să plătească la greu”.
6. Unii au numit protestul de la București un fel de mineriadă fără mineri. Eu o să-l numesc un fel de Caritas al ideilor politice. Căci o mulțime de oameni este atrasă într-un joc (al amăgirilor) care nu are cum să se sfârșească cu bine. Dimpotrivă. E doar o chestiune de timp.
7. În cele din urmă, mitingul a fost organizat pentru a-și face curaj singuri sau pentru a-i speria pe ceilalți? Concluzia mea, din tot ce am văzut, e că disperarea lor e mai mare decât nemișcarea și nepăsarea celorlalți.