Feb 28

Mersul pe sârmă

Portret 1
De câțiva ani, țara noastră trăiește într-o echilibristică continuă, obositoare și periculoasă. Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol. Am ajuns pe muchie din și perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man’s land” geopolitic.
Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.
La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru a convinge oamenii să iasă la vot.
În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.
Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!
Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.
Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.
Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.
Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!
Și să mergem la vot!
E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.
Și a arunca naibii sârma păcătoasă!

Feb 28

„Țara răufăcătorilor”

Select11
Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”. Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.
Sigur că fenomenul corupției atingând mai ales nivelurile de sus ale politicii (și societății), cultul pentru acuzația publică era pe placul poporului și îi oferea satisfacția și „sângele” de care avea nevoie. Era vremea marilor dosare de corupție care au uimit o țară și o lume întreagă. Tot atunci, am asistat, stupefiați uneori, la ceea ce se numea „telejustiția”, acel „proces” unde dreptatea era făcută, până la proba contrarie, de către media, mai ales prin televiziuni. Judecând aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată problema că e prea multă „procuratură” în România (cum considerau alții), dimpotrivă, credeam că e (încă) prea puțină justiție față de ceea ce se întâmpla în mod real. Alta e chestiunea, pentru că, iată, ne întrebăm acum dacă s-ar fi putut face și altfel și dacă această exhibare a actului de justiție a adus doar foloase sau a pricinuit și daune. Răspunsul e cu da și nu.
Da pentru politicienii care au susținut-o (pentru că a fost un vector politic major care a asigurat succesul electoral).
Da pentru poporul oamenilor cinstiți, care se simțea reprezentat (prin prinderea și întemnițarea hoților).
Da pentru visteria națională, prin tăierea canalelor de deturnare a averii statului (teoretic, banii „ocrotiți” de lăcomia conducătorilor putând fi dedicați unor proiecte de interes național)
Da pentru imaginea țării în UE și în lume (părând a fi intrat pe făgașul statului de drept și al justiției egale pentru toți).
Nu pentru că justiția, fie că era, fie că nu era dreaptă, părea orientată și se lega, inevitabil, de niște acuzatori și acuzați de înalt nivel politic (derautant fiind nu sentimentul de justiție accentuată, ci de parțialitate).
Nu pentru că a antagonizat mai mult decât era cazul societatea românească (mai ales acea parte care era afectată direct de stigmatul acuzațiilor)
Nu pentru că a realizat o coaliție sui generis a luptei anticorupție, formată din infractori prinși, infractori neprinși, viitori infractori, de la cel mai înalt nivel politic, dar și susținătorii inocenți ai acestora.
Nu pentru că s-a creat o ruptură totală în clasa politică, care nu mai face posibile consensul, compromisul, negocierea (lăsând poporului „ignorant” toată răspunderea alegerii dintre cele două Românii ireconciliabile).
Mai mult decât ne-am închipuit și decât ne-am fi putut aștepta, anul 2016 a constituit punctul de inflexiune în politica românească și în destinul țării noastre, iar cheia acestei transformări o găsim în acest bilanț. A fost anul alegerilor (ce încheia ciclul de zece ani de apartenență la UE), câștigate, pe un fond de absenteism masiv și cu un discurs populist-naționalist, cu o largă majoritate, de partidul (PSD) care a fost principala țintă (dar nu singura) a luptei împotriva corupției. Au urmat doi ani de frământări, de agitație, de proteste interne și de luptă politică în tranșee, dar abia acum înțelegem cu adevărat care este miza.
S-a pornit de la faptul că un condamnat penal (Liviu Dragnea) nu poate conduce legal un guvern și se va ajunge că aceleiași persoane să-i fie îngăduit (tot legal) să devină președinte al țării. Fără ca nimic din natura faptelor și a oamenilor să se fi schimbat între timp. Chiar nimeni din țara asta nu a fost pregătit: nici să facă, nici să înțeleagă, nici să riposteze și nici să accepte așa ceva. E o metamorfoză rapidă și care a surprins pe toată lumea, de la inițiatorii ei aflați la putere (mirați de cât de ușor le iese totul), la adversarii lor politici (uluiți cât de greu e să explice/critice) și până la popor, luat și el pe nepregătite (incapabil, deocamdată, să înțeleagă, să asimileze și să reacționeze în fața noii situații).
Într-un timp relativ scurt, statul român a devenit o „coajă goală”, în care instituții democratice fundamentale (președinția, guvernul, CCR, avocatul poporului, justiția, ANI etc.) și-au pierdut (parțial sau total) sensul sau au fost deturnate de la rolul inițial. Iar fosta „țară a procurorilor”, a acuzatorilor publici, și a luptei împotriva corupției s-a transformat în „țara infractorilor”, în paradisul denunțurilor și a denunțătorilor, în țara luptei anticorupție. „Telejustiția” a ajuns o amintire, fiind înlocuită de „teleinfracțiune”, răufăcătorii sunt cei onorabili și nu procurorii. În acest spațiu gol (al statului demolat), „spiritul infracțional” a început să construiască altul nou, începând cu filosofia și legislația penală și încheind cu noua arhitectură constituțională, făurită „pe șest”, cu complicitatea elitelor (cumpărate pe banii lor), cu acordul Curții Constituționale, dar fără consultare populară.
La modul simbolic, această transfigurare grotescă se reflectă chiar în aceste zile: procurorii să fie arestați, iar infractorii să fie puși în libertate.
E sigur că logica politică (a succesului și a abuzului) nu va rezolva această „confuzie de țară”. În democrație, doar rațiunea electorală (a solidarității și interesului comun) poate rezolva acest conflict ireconciliabil. Dacă funcționează.
Dar pentru asta, poporul electoral trebuie să înțeleagă sau să simtă pericolul „statului infracțional”, în care beneficiarii sunt puțini și mari, iar perdanții sunt mulți și mici.

Feb 04

Cu noile partide

Portret 3
Susțin cu perseverență (și pe toate căile) că România se află de multă vreme într-o stare de blocaj politic de natură să-i afecteze dezvoltarea, stabilitatea, securitatea, prestigiul și imaginea de țară membră a UE și partener NATO.
La baza acestei situații maladive cronice stau mai multe cauze, din care amintesc câteva dintre cele mai importante: o tranziție smucită, imperfectă de la partidul unic la multipartidism, o democrație prost învățată, însușită și asumată, o slabă cultură politică la nivel de mase, un sistem de partide (tarat) tot mai puțin reprezentativ pentru societate, o mentalitate întârziată în raport cu realitățile politice și economice, un nivel de sărăcie ce afectează semnificativ libertatea politică a cetățenilor șamd.
În cei aproape treizeci de ani de democrație (așa cum a fost ea), aceste cauze au influențat diferit evoluția țării noastre, ele însele având traiectorii variabile în diverse perioade și etape.
Progresele (câte au fost) au ținut mai degrabă de factori nepartinici (individuali, externi, economici, mediatici) și de presiunea venită din exterior (în special, din partea UE în procesul de aderare, dinspre Occident și SUA, în general).
Regresele (tot mai vizibile de la un moment dat) au venit dinspre închistarea, inactualitatea (caducitatea) sistemului politic, tot mai conservator, mai egolatru, mai superficial și mai populist. Paradoxal, aflat tot mai departe de poporul pe care declamă că-l slujesc.
În același demers, în mod natural, susțineam nevoia urgentă a restructurării sistemului de partide, acest lucru însemnând, după o sumară analiză, nimic altceva decât apariția unor partide noi, proaspete, fără nicio legătură cu trecutul politic apropiat, ca singura șansă de a ieși din starea de blocaj și de regres. Este și calea cea mai rapidă, mai dinamică și mai lesnicioasă de a schimba ceva, în raport cu celelalte, ce presupun procese complicate și de durată (restructurarea partidelor vechi, schimbarea mentalităților, creșterea nivelului de trai, educația și cultura în rândul maselor etc.).
Partidele politice, atunci când își îndeplinesc menirea, pot fi niște motoare care trag după ele întreaga societate.
Dincolo de dilema „ce-a fost mai întâi oul sau găina”, apărea întrebarea firească dacă este capabilă societatea românească să inițieze, să producă și să susțină matur și autentic acest tip de proiecte speciale care sunt partidele politice?
Un răspuns dificil pentru o societate tot mai neîncrezătoare, profund polarizată, antagonizată la maximum, chiar pe coordonate politice. Greu de construit comunități de interese reprezentative într-o țară supusă hemoragiei demografice, în care cei care pleacă acum sunt chiar elitele, afectate de morbul dezamăgirii profunde și a lipsei de perspectivă. Greu de găsit liantul într-o țară a proiectelor (tot mai) individuale și a luptei pentru supraviețuire.
Și totuși!
Am făcut această voltă pentru a putea spune că, în ciuda condițiilor improprii, a îmbâcselii ideologice și a vitregiei condițiilor, în România anului 2019 au apărut, totuși, partide noi, alternative viabile pentru scrutinurile care urmează anul acesta și cel următor. Să le luăm ca „minuni”, extravaganțe, ciudățenii sau ca pe niște simptome de însănătoșire?! Nu știm, însă e bine să fim încrezători, dar vigilenți și prudenți!
Primul semnal l-a dat intrarea USR în Parlamentul României încă de la alegerile din 2016. O apariție surpriză, complet neașteptată, un partid înjghebat din vară până-n toamnă. O grupare născută dintr-un ONG, cam „nebăgată în seamă”, outsider autentic, ignorat de propaganda mainstream și de vectorii de influență subterană. Dar mai degrabă „un fenomen politic nou” ce arată, într-o țară în care campania electorală se duce pentru absenteism, nevoia oamenilor de „fețe noi” în politică și de „repere noi” în sfera de reprezentativitate politică. Era doar un simplu mugur de speranță și un semnal în societatea cea mai dezgustată de politică și cu cel mai mare absenteism la vot din Europa (60%). În ciuda scepticismului general și a marilor probleme identitare și organizatorice ale acestuia, putem spune că USR a fost o reușită și o confirmare a unui semnal public ce nu trebuia ignorat sau lăsat să se piardă.
Pe drept cuvânt, lumea arăta că s-a săturat de duetul PSD-PNL (sau troica PSD-PNL-PDL), incapabil că mai aducă la vot mai mult de 30-40% din electori. Dar USR, ca partid nou, cu tot efortul lor (disperat) de a se lupta în opoziție (alături de un PNL rarefiat, învechit, plat, puțin neconvingător) era prea puțin și trebuia multiplicat, strategic, numeric sau ideologic.
E salutară apariția unei grupări politice cu orientare de stânga (centru-stânga), numind aici DEMOS, prima care prezintă dovezi credibile că nu are legătură cu PSD (tot mai puțin de stânga și tot mai mult naționalist și populist – iliberal). Pentru simpatizanții stângii, DEMOS trebuie să iasă cât mai repede și cât mai credibil în evidență pentru a-și optimiza șansele de a intra în cărțile electorale reale.
Pe centru-dreapta s-a definitivat, în sfârșit, PLUS, în jurul fostului premier Dacian Cioloș. O poveste politică așteptată și tot mai vizibilă, tot mai controversată și, poate de aceea, tot mai convingătoare. Iar prin această alianță realizată recent cu USR, s-a conturat, cu adevărat, după mult timp (sau poate pentru prima dată) o alternativă politică nouă, dinafara sistemului. Exact ceea ce trebuia!
Cu toate riscurile, neajunsurile și controversele, merită încercat!

Feb 04

Complicitate

Portret 5
Unul dintre fenomenele cele mai nocive, mai periculoase și mai fără de noimă, de la noi și din vremurile recente, este acceptarea și perpetuarea stării de complicitate. E mult mai grav și mult mai dăunător decât ne închipuim.
Nu că toată lumea din jurul nostru e în deplină armonie – conflictele și contradicțiile politice bântuie în toate direcțiile, de la nord la sud și de la est la vest.
Nu că alte societăți sunt perfect echilibrate – există dizarmonii și inechități în toate sensurile, de la capitaliști la comuniști, de la cei săraci la cei bogați, de la cei puternici la cei emergenți etc.
Nu că omul altor teritorii civilizate e mai coerent, mai rațional sau mai moral – sunt dovezi tot mai convingătoare că o stare de dezordine se întinde peste tot, că o criză a valorilor e tot mai evidentă și că reperele sunt tot mai relative.
În al doilea rând, complicitatea (și ruda ei mai mare, compromisul) nu este ceva, din capul locului, rău (iremediabil) și blestemat (pentru totdeauna).
Ceea ce se întâmplă în țara noastră în aceste vremuri tulburi are o dublă caracteristică specifică: are ceva românesc sută la sută și o autenticitate balcanică de netăgăduit. N-ar fi nimic dacă n-ar genera un prezent rușinos și un viitor incert și primejdios. Or, noi, românii, nu suntem destul de mari și puternici ca să ne permitem orice.
Nu-i ușor de vorbit despre complicitate atunci când ea circulă în societate asemenea unui fluid imponderabil și de nevăzut. Pe de altă parte, complicitatea din societatea românească la acest moment e principalul suport al actualei puteri, o putere lipsită de legitimitate (fiindcă nu are mandat popular pentru ceea ce face), o putere abuzivă (derapajele, excesele și abuzurile fiind certificate atât din interiorul, cât și înafara țării), o putere fără perspectivă (fiind lipsită se resurse viabile – umane, economice, de leadership etc. – singura ei bază fiind exclusiv politică). Fără această încuviințare tacită din partea unei însemnate și importante părți a societății românești, fără pasivitatea deliberată a acesteia, fără refuzul implicării explicite a ei, actuala putere ar fi trebuit de mult să cadă.
Acum suntem în avalul acestei situații, la un moment pe care unii îl consideră tardiv și cu consecințe grave și ireversibile, cel puțin o parte din ele. Dar să vedem ce se află în amonte și cum s-a ajuns aici. Încă din campania electorală, puterea pesedistă (concentrată/abandonată în mâna unui singur om-Liviu Dragnea) avea planul gata făcut: să umfle promisiunile la maximum și să cumpere cât mai multe conștiințe și creiere (în special, intelectualimea bugetară), pe de-o parte, și să găsească țapi ispășitori pentru dezechilibrele și neajunsurile create cu bună-știință, pe de alta. Avea nevoie de liniște și pace socială (cumpărată cu mari și împovărătoare cheltuieli bugetare), dar avea nevoie și de conflict, simulat, simbolic, abstract, împins până la caricatură în zona politicului.
În paranteză spus, schema cu care s-a lucrat e una destul de laborioasă și am serioase îndoieli că a ieșit din vreun creier autohton (e prea precisă, cinică și eficientă), dar face parte din arsenalul populist, foarte la modă acum. Populismul aplicat la noi e atipic, pentru că, în teorie, elitele țintite de politica populistă sunt, îndeobște, „intelighenția” (elitele tehnice, artistice, avocații, profesorii etc.), elitele economice, bancherii, milionarii, reprezentanții la vârf ai politicii etc.. Or, la noi, clasa politică (din motive de relevanță) a fost redusă la președintele Klaus Iohannis, iar „tirul” a fost îndreptat împotriva unor ținte mai puțin precise, cum ar fi „statul paralel” (o chintesență a „elitelor abstracte”), selectiv, împotriva unor magistrați potrivnici și împotriva puterii din umbră a serviciilor secrete. În mod evident, populiștii noștri nu puteau ataca „elitele intelectuale” sau cele economice, care erau deja de partea puterii se manifestau, tacit, în complicitate cu ea.
În fond, și „pacea socială” (un fel de somnifer popular) și „conflictul continuu” (un fel de război cu umbrele) sunt niște iluzii, niște ingrediente politice și comunicaționale cu efect pe durată limitată.
Acesta este argumentul pe care „complicii” puterii (o bună parte din ei) îl știau, sperau să fie așa sau pe care preferau să mizeze, fără prea multă bătaie de cap.
Complicitatea cu actuala putere (cum spuneam, abuzivă și ilegitimă) a atins cote mari și nebănuite, din motive foarte diverse și, uneori, opuse între ele.
Complice a fost și președintele Iohannis, prin pasivitate și prea multă îngăduință (cu speranța autocompromiterii definitive a puterii), complici au fost și partidele de opoziție (uneori involuntar, prin lipsă de pregnanță și relevanță), complice este aproape toată lumea justiției (din teamă și/sau oportunism), complici sunt serviciile secrete (devenite brusc oarbe, surde, mute și impotente), mulți oameni de afaceri (așteptând să prindă „valul cel bun”), jurnaliști confuji sau non-jurnaliști, guvernatorul BNR (din al cărui „arsenal de luptă” au mai rămas câteva „adjective”) etc.
Dar pe acești complici îi știam, îi bănuiam. Ei sunt importanți și ar fi putut, prin abandonul complicității și al demonului convenabilității, să stopeze evoluția nefastă a lucrurilor.
Dar înafara lor, pe aceleași coordonate etice, se află o altă „armată” de susținători din umbră, compusă din mii, zeci de mii, sute de mii (milioane?) de „complici anonimi”. O bună parte dintre ei înțeleg ce se întâmplă, cei mai mulți știu că nu „va ține”, toți simt că nu e bine.
Dar tac mâlc, așteptând să vină toamna, să cadă frunza, singură!
Acest articol a fost publicat și de către cotidianul Monitorul de Cluj

Feb 04

Știm ce urmează

Select7
În mod numai aparent straniu, numirea Vioricăi Dăncilă ca premier al României s-a făcut (și) pentru ca să se poată spune că țara noastră este marginalizată în UE, că este considerată națiune de mâna a doua, că este tratată discreționar și nedreptățită de ceilalți.
Nu era greu de ajuns aici, la nivel de reprezentare (adică un om egal o țară ), luându-se în considerare „incompetența dobândită” (prin ocuparea unor funcții cu care era incompatibilă) și „prostia nativă” (limitele înzestrării intelectuale fiind evidente) a personajului în cauză, ales ca purtător de mesaj de țară.
Întrebarea este de ce să fi vrut cineva să se întâmple asta și cu ce scop? Pare greu de înțeles ca cineva să dorească răul „pentru sine” cu tot dinadinsul și să-l caute pe orice cale și cu orice preț.
Și totuși!
Orice bilanț al anului 2018 (dincolo de cele personale) arată, în termeni real-politici, că a fost sacrificată justiția (printr-o nouă arhitectură legislativă), că a fost deturnată economia (prin dimensionarea defectuoasă a cheltuielilor bugetare), că a fost măcelărită democrația (prin sfidarea pe față a celorlalți actori politici și sociali), că a fost jertfită imaginea țării (auto-discreditarea părând a fi devenit un scop în sine). Într-un cuvânt, România „peste noapte” a devenit un altfel de stat.
Dar sacrificiile nu privesc doar statul, căci a fost efectiv pulverizată imaginea partidului de guvernământ (PSD a ajuns în sondaje la circa jumătate din scorul din alegeri – 46%) și a liderilor (Liviu Dragnea se află la o cotă de încredere cu o cifră, adică sub 10%). Iar despre înrobirea și înjosirea presei mainstream nici nu mai are rost să vorbim.
Se știe de ce s-au făcut aceste imense sacrificii politico-statale (și nu voi insista asupra lor): pentru a salva de pușcărie, în primul rând, pielea liderului de partid (și a altora, în subsidiar) și pentru a crea impresia, pentru susținători, de „țară a politicienilor noștri”, nu a statului de drept.
Ceea ce nu se înțelege, deocamdată, este cum vor să remonteze acest uriaș handicap politic creat prin modul abuziv și samavolnic în care au procedat în cei doi ani de zile de guvernare, încălcând toate regulile și cutumele existente și inventând reguli/legi acolo unde nu s-a putut altfel.
Teoretic, pentru acest straniu proces de „sinucidere politică în masă” (dacă cumva nu i-a lovit cu adevărat „damblaua puterii”), ar exista două remedii, două posibilități de păstrare a puterii sau de menținere pe poziții. Încă în limita raționalității, ca să zic așa!
Prima ar fi soluția autocratică (cea hard), spre care împinge iliberalismul practicat acum, care s-ar traduce prin escaladarea și accentuarea abuzurilor (nu doar legislative), izolarea completă a opoziției, la intern, și a României, la extern, controlul cvasi-total asupra informației (prin mass-media), expansiunea agresivă a populismului și naționalismului, controlarea alegerilor pentru asigurarea succesului electoral etc. Toate acestea conducând spre o realitatea politică a unei semi-dictaturi sau dictaturi, cu păstrarea unor vagi aparențe ale statului de drept. Sunt câteva semne care îndreptățesc o asemenea ipoteză: compromiterea și încercarea de suprimare a opoziției, controlul (sau încercarea) asupra instituțiilor de forță ale statului (procurori-justiție, jandarmerie, armată, servicii de informații etc.), propaganda agresivă prin media. Avem și fapte, precum deturnarea în instanțe a cursului unor procese „politice” sau represaliile din 10 august ale manifestațiilor antiguvernamentale. Și altele.
A doua soluție (cea soft) ar fi una cvasi-democratică, încercarea de a câștiga alegerile printr-un program electoral pragmatic și eficient, care să întoarcă în favoarea lor trendul de acum, păstrând aparențele democratice, conservând la limită pozițiile României în diverse tratate internaționale și încercând să joace totul pe cartea populistă, a voinței poporului și a „dictaturii majorității”.
În opinia mea, totul este pregătit pentru un asemenea scenariu, fiind create premisele strategice și logistice și având în faza de încercare (demo) ideile principale care vor fi utilizate în campaniile electorale ce vin. Așa după cum a început să se arate, în centrul campaniei de (re)câștigare a bunăvoinței românilor se va afla „tema străinilor” care ne fură și ne exploatează țara. Iar în acest scenariu de victimizare a românilor în fața „multinaționalelor”, Viorica Dăncilă are rolul său prestabilit. „Străinii” nu doar că ne iau tot ce-i mai bun (pământuri, energie, bănci, comunicații, comerț etc.), dar ne și batjocoresc liderii, îi tratează de sus, le nesocotesc funcția și mandatul popular.
Bineînțeles că totul e o manipulare ordinară, o strategie populistă, un anti-elitism cusut cu ață albă dacă e cine să-l priceapă.
Ce ar realiza această strategie în favoarea PSD: justifică toate măsurile economice populiste, luate „pentru români”; justifică toate măsurile legislative de la sfârșitul anului trecut, luate „împotriva străinilor”; justifică toate criticile „străinilor” aduse PSD cu privire la justiție și încălcarea statului de drept (care ar avea substrat economic); demonizează instituțiile internaționale, menite să-i sărăcească pe „români”; creează fantasma „ne descurcăm mai bine singuri”, „n-avem nevoie de voi” șamd. Ce nu poate face această strategie, cu altă ocazie!
Când pe Iohannis l-ai acuzat deja de toate relele din lume, când „statul paralel” s-a tocit, când Soros a „îmbătrânit” și el, când n-ai pericolul „imigrației”, nu-ți rămâne decât să te erijezi în apărătorul românilor. De propriile umbre!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj