Monthly Archives: October 2019

Oct 28

Cui îi e frică de jurnalismul de investigație

Posted on by

Portret 5
Săptămâna trecută (joi), am fost la lansarea Anuarului 2019 al APPC (Asociația Prefesioniștilor de Presă – Cluj), un fel de oglindă anuală a activității jurnaliștilor clujeni. Acolo am aflat, din gura președintelui asociației Remus Florescu, că niciun (tânăr) jurnalist clujean, membru al APPC (din vreo câteva zeci bune de membri), n-a dorit să participe la un training de jurnalism de investigație, ce a avut loc recent. Acțiunea de instruire a avut loc la București, vreme de trei zile, iar organizatorii achitau toate cheltuielile aferente (de transport, cazare, masă, training etc.). Jurnaliști clujeni (dar nu numai) potențial interesați nu trebuiau decât să vrea, să facă o scurtă descriere a activității lor (de unde să rezulte interesul pentru acest tip de jurnalism pretențios) și să trimită un email organizatorilor. Niciunul n-a făcut acest lucru.
Știu bine toate astea pentru că și la studenții jurnaliști a ajuns o astfel de invitație, pe care am diseminat-o (cumva experimental) la anii de studiu doi și trei. Și-a ieșit o mare surpriză, pentru că și-au exprimat dorința să se implice peste zece studenți și au participat efectiv jumătate din ei (circa o treime din total). S-au întors mulțumiți, încântați, pozitivi, puțin copleșiți unii dintre ei, dar și (mai) încrezători în dorințele și posibilitățile lor.
De aici începe discuția mea despre jurnalismul de investigație și despre modul în care este privit acesta de către jurnaliști, manageri de presă, public, politicieni etc. Atitudinea de refuz/rezervă/reținere a jurnaliștilor clujeni (departe de-a o judeca sau condamna) are pentru mine o valoare mai mult simbolică (pentru vremurile pe care le traversăm), decât una factuală.
De ce e important jurnalismul de investigație?
Pentru că îndeplinește acea funcție, ingrată (fiindcă în societățile șubrede n-o vrea nimeni), de „câine de pază” al democrației. Atunci când toți vor să fure, iar pe hoț nu vrea nimeni/are cine să-l prindă. De aceea, jurnaliștii de investigație sunt și paznici, sunt și sanitari, sunt și „gunoieri”, nevoiți să facă pe detectivii, să-și riște cariera, timpul, libertatea sau, câteodată, viața, pentru a dezvălui cele mai grave fapte din societate. Nu se prea înghesuie foarte mulți s-o practice. Iar alții chiar se străduie s-o discrediteze, mai ales cei vizați de anchete (politicieni, infractori, corupți, profitori, „căpușe” de toate categoriile). Sau cel puțin să spună că asemenea materiale „nu prea interesează publicul”. Altădată se încerca, dar acum ar fi greu de susținut că anchetele jurnalistice nu sunt de interes public, odată cu succesul (absolut) al unor proiecte noi, digitale, de jurnalism serios, independent, investigativ (Rise Project, Recorder, Casa Jurnalistului, G4media, Scena9, presseone.ro, inclusiv.ro, safielumina.ro, Centrul de investigații Media etc.). Aceste nuclee (ce-i drept, cam în capitală) ale unui nou jurnalism, populate de un amestec interesant de jurnaliști cu state vechi (mai mult sau mai puțin „resetați”) și tineri jurnaliști în căutarea unei cariere curate (de impact și de succes), devin tot mai atractive și sunt (tind să devină) noile standarde în materie de jurnalism.
Dar atunci de ce e mai atrăgător un training gratuit de jurnalism investigativ (organizat de Rise Project) pentru un student de la jurnalism și deloc interesant pentru un jurnalist aflat în exercițiul profesiunii? Unde începe și unde se sfârșește pasiunea pentru jurnalismul de calitate/impact/anvergură? Unde se frânge dorința și elanul de a face lucruri importante pentru societate și pentru sine?
Sigur că un prim răspuns ar putea fi conjunctura (ar fi vrut ei, dar nu s-a potrivit). S-o luăm cu titlu de inventar.
Ar fi apoi lipsa obiectului muncii (nu le cere nimeni să facă anchete). Așa să fie? Dar ei câte au propus, câte au fost respinse, câte (n-)au fost finalizate?
Ar putea fi și politica editorială, fără genul investigație (din conformism, de frică, din partizanat, pentru a nu-și crea „probleme”, pentru a avea acces la „resurse” etc.).
Ar mai putea fi lipsa de pricepere, anchetele fiind, efectiv, greu de făcut și cerând calificare. Există soluții și pentru asta: școlile de jurnalism (pentru inițiere), training-urile (din țară și de afară), cursurile deschise (UBB are și așa ceva), resurse online, urmarea din pasiune și practica efectivă, care sunt cei mai desăvârșiți profesori.
Și mai e frica personală. Prin definiție, anchetele sunt ceva „împotrivă” (periculos), jurnaliștii care le fac s-ar putea trezi „singuri”, ridicându-și-i în cap pe „toți” ceilalți. Și să-și facă loc fenomenul de solitudine, de inhibiție și teamă.
Deși, în realitate, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, concluzia naturală a acestor fapte/gânduri/reflecții este că tinerii (aspiranți) jurnaliști își doresc să facă lucruri grele, riscante, importante (pentru ei și societate), dar pentru a le face trebuie încurajați, învățați, susținuți, iar pentru a reuși e nevoie de răbdare, încredere și resurse. Și pentru ca rezultatele să vină și să producă efecte, mai e necesar ca toți actorii împreună (jurnaliști, manageri, patroni) să-și asume deplin rolul social crucial al presei, acela de „câine de pază” al democrației. Căci un câine care nu „latră” (de frică sau de altceva) nu e complice la hoție?!
Am mai spus-o, nu există țară (oraș, societate) civilizată, emancipată, dezvoltată fără o presă puternică și liberă.
Nu există lideri politici autentici, fără o opoziție (mediatică) reală.
Nu există „miliardari” autentici dacă n-au trecut prin „cătarea” presei de investigație.
Nu există opinie publică autentică fără o presă profundă.
Cât de greu de priceput este?!
Iar asta trebuie s-o înțeleagă (și s-o susțină) și președintele țării, și premierul, și primarul, și „miliardarul”, toți, până la ultimul muritor de rând.

Oct 28

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

Posted on by

Portret 2
Niciun sistem politic nu este perfect (știm asta), democrația s-a dovedit cel mai puțin imperfect dintre toate („cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte”, cum zicea W. Churchill), iar democrația reprezentativă dă mari rateuri, mai ales în perioade de criză. Exemplele pot fi luate aproape de oriunde, din istorie și geografie.
E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?
Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.
Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.
Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi, … războaie.
Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.
Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.
Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?
Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.
Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.
Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?

Oct 28

Sceptici, fragili, divizați

Posted on by

Select11
Nu s-a încheiat bine „toamna puterii” că a început „iarna vrajbei noastre” (ce tinde a deveni anotimp unic).
Moțiunea de cenzură la adresa guvernării PSD a trecut și lucrul cel mai important de spus acum, înainte de orice, este să vedem ce a lăsat în urmă și ce premise lasă pentru viitor. Din capul locului spun că nu propun o discuție economică, financiară, tehnică, fiindcă nu aceasta e miza aici (e un subiect mai greu accesibil, cere interpretare independentă și deja apar cifre macroeconomice ale guvernării care se bat cap în cap). Dar și dacă ar fi să măsurăm efectele negative ale guvernării ar trebui să ne gândim bine care au fost mai nocive: cele economice, cele politice, cele sociale, democratice sau de altă natură.
Moțiunea de cenzură care consfințește formal destituirea guvernului Viorica Dăncilă e, într-adevăr, finalul unei înfruntări politice de durată, dure și necruțătoare, care lasă în urmă un câmp plin de „morți”, armament distrus, resurse risipite, comandanți compromiși, trupe destrămate, încredere aproape de zero etc. Dar nici astea nu sunt de cel mai mare interes, cât ecourile și efectele pe care acest „război civil politic” le-a generat și consecințele pe termen lung pe care le lasă în societate.
După trei ani de „tranșee democratice, civice, juridice”, societatea românească iese măcinată, plină de controverse, șovăitoare, dezbinată, confuză. Bombardamentul propagandistic neîncetat, hărțuiala mediatică continuă, populismul exhibat pe orice „colț de fotografie publică”, pretențiile de „salvatori ai statului de el însuși” au accentuat polarizarea, ducând-o la cote nemaiîntâlnite. Nimic nu mai părea posibil, consensul era doar obiect de dispută, credibilitatea se ducea spre minim, iar șansele de (re)construcție politică păreau compromise total.
O primă falie se născuse între opozanții regimului (tot mai mulți) și susținătorii guvernului (tot mai puțini), potrivit sondajelor. Șocul europarlamentarelor n-a schimbat situația, ci doar a accentuat confuzia puterii, încrâncenarea, lipsa de idei și de mijloace a ei.
O a doua ruptură importantă era între cei ce credeau că guvernul Dăncilă trebuie demis prin moțiune cu orice preț, în raport cu aceia care credeau că totul e inutil, că nu are sens, că nu există soluții.
O a treia falie s-a creat între cei care încuviințau că moțiunea, odată depusă, ar avea o șansă de a fi votată, în contra celor care, dezamăgiți de încercările anterioare, nu acordau nici cel mai mic credit unei asemenea încercări.
Sigur că rezultatul votului era cel mai puțin capabil să genereze consens: nucleul clientelei politice, al oportuniștilor și susținătorilor necondiționat ai puterii mizau și spera orbește în eșecul moțiunii. Opozanții, învăluiți într-un val gros de scepticism, își făceau curaj singuri că moțiunea ar fi putut să treacă.
În fine, nici în sânul adepților moțiunii nu exista o percepție unitară: unii voiau ca PSD să-și ducă crucea până la capăt (până la dispariția de pe scena politcă), alții spuneau că moțiunea e singura cale de a opri (cu orice preț) o guvernare toxică, periculoasă.
Moțiunea e doar unul din multele motive de dispută în societate, alături de efectele și cifrele guvernării, prestația și calitatea liderilor, intențiile și miza guvernării, lupta anticorupție, pro sau anti europenismul PSD, egocentrismul conducerii, nivelul și calitatea dezbaterii politice, decăderea lidearshep-ului etc.
Aceste distanțe imense de percepție între diferitele părți ale societății (uneori, chiar asupra unor simple realități factuale) e cel mai dificil de gestionat (mai greu decât cifrele), pentru că acestea creează realități paralele, distorsionează orice mesaj public, îngreunează comunicarea, generează așteptări disproportionate și false. Din această perspectivă, „moștenirea” este grea și face riscantă și dificilă orice preluare de putere, chiar cu prezumția de bunăcredință.
Chiar și acesta a fost aspru și lung subiect de dispută, dacă inițiatorii moțiunii de cenzură (PNL, în special), au dorit cu adevărat să elimine PSD și să preia puterea.
Mai spun o dată că, din perspectiva mea, prealuarea puterii nu se discută, pentru oricine pășește în politică, indiferent de moment, de oportunitate sau de riscuri. Se execută urgent, la prima ocazie! Puterea exercitată cu bunăcredință, în folosul cetățenilor, inteligent comunicată ca intenție și temeinic explicată în fapte și rezultate, nu are cum să dăuneze și nu are de ce să producă teamă. Dacă o asemenea dorință și strategie există!
În această mare (de) confuzie, un lucru ar trebui să fie clar, că PSD a prestat o guvernare cu ochii numai și numai la interesele liderului și la mendrele personale ale leadershipului, fiind atenți la efecte politice (populiste) imediate, nu și la consecințe și la dezastrul ce-l lasă după ei. Aceeași beție (dezmățată) a puterii (nepăsătoare față de rest) i-a cuprins (partial) pe țărăniști (și-au ieșit din istorie), i-a „amețit” până la sfidarea realității pe pedeliști (și-au dispărut ca entitate) și i-a „îmbătat” pe pesediști (până în pragul destrămării).
E limpede că un singur mare partid (PNL) postdecembrist a rămas nelovit încă de această „molimă”. Dar acesta este și cel mai mare pericol pentru el. Și aceasta este și cea mai mare amenințare de percepție și de expunere comunicațională. Cel mai repede vor înțelege cetățenii că politica (din nou) nu e pentru oameni, ci tot pentru politicieni.
Dacă trec de validare, riscul e să invoce „moștenirea” grea (ca „ceilalți”) și vor s-o rupă pe căpătuială proprie.
Există șanse să scape, dar mici!

Oct 28

Toamna puterii: aruncați „cojile”, căutați miezul

Posted on by

Portret 3
Cine n-a învățat „lecția Dragnea”, e condamnat s-o repete.
Cui nu-i mai arde de democrație, de politică, de alegeri, să spună deschis (și să ofere, dacă poate, o alternativă).
Dacă românilor „le-a venit mintea la cap” (totuși), să facă bine s-o folosească, pentru uz personal și pentru folos de țară.
Este-o vorbă care spune că atunci când te-a păcălit cineva prima dată, e de vină el, dacă te-a înșelat a doua oară, ești de vină tu, iar dacă te-a tras pe sfoară și a treia oară, înseamnă că ești prost.
Suntem în preajma alegerilor (a campaniei electorale) și ar trebui să fie un timp al clarificărilor trecutului și al conturării viitorului.
Știu foarte bine că a încerca să vorbești despre „cazul Dragnea” a deprimant, e caduc, pare fără rost, e chiar plictisitor, după „tonele” de cuvinte de mărire/ocară ce i-au fost destinate. Dar dacă nu „strângem buboiul să iasă puroiul”, n-o să înțelegem ce se întâmplă azi, chiar în campania electorală ce începe sau după numărarea voturilor prezidențiale. Dar, mai ales, n-am înțelege pasivitatea prezidențială și agresivitatea prim-ministerială (executivă), care au fost și sunt principalii vectori politici ai acestei perioade tulburi.
Despre atitudinea cvasi-pasivă a președintelui țării, raportat la derapajele democratice ale „regimurilor Dragnea”, n-am să spun foarte multe (am mai făcut-o). A fost o strategie politică personală („îi las să greșească”, „îi arat cu degetul”, „îi las să-și rupă singuri gâtul”, „îi aștept la cotitură” etc.), de succes pentru sine (validat de referendum și europarlamentare), dar nu la fel de benefică pentru țară, care, dacă n-a dat înapoi (și-a cam dat, politic și democratic), atunci sigur a stat pe loc (ca dezvoltare). Practic, Klaus Iohannis a fost făcut erou de „dezmățul pesedist”, fără a avea stofă pentru asta. Dar a fost prezent, unde trebuie, la datorie, și a rezistat, în felul său, atacului (asaltului) populist, iliberal, antidemocratic, „penal” al coaliției la putere și acum culege roadele electorale. Un scenariu surpriză, un mandat neașteptat, dar cu un rezultat scontat, dacă realegerea se va produce.
Dar ceea ce a fost îndeajuns până acum, în opinia mea, s-ar putea să nu mai fie destul de acum încolo (poate chiar azi).
De partea cealaltă, putem vorbi despre un simulacru de putere, despre o delegare de prerogative, despre o putere-surogat. Sau despre un simulacru de democrație, unde se invocă alegerile libere și majoritatea, se simulează reprezentativitatea, se disimulează legitimitatea, se imită regulile democratice etc. În fruntea acestui sistem (și nu în ultimii trei, ci în ultimii patru ani), s-a aflat Liviu Dragnea, iar azi trăim încă pe relicvele (ruinele, hoitul, epava, cenușa?) acestuia. A-i acorda însă personajului virtuțile „geniului rău” ar fi prea mult pentru. Pe de-o parte, multe din „ideile politice” (greșite, tâmpite, oportuniste) instrumentate în regimul său au aparținut camarilei/consultanților/profitorilor, îndeobște, mai deștepți decât el (dar deresponsabilizați), el voind a fi doar beneficiarul final (al propriei libertăți). Pe de altă parte, Dragnea (așa cum se putea lesne vedea) era un tip mediocru în gândire și vorbire, lipsit de anvergură intelectuală, culturală, politică etc. Era doar produsul unui sistem politic, prototip al politicianului român în tranziție (îmbogățit prin corupție și protejat, în bună parte, de instituții de forță precum Poliția, serviciile secrete, justiția) care nu a acceptat să fie „sacrificat” (chiar el) și „să iasă din viață și din politică ca un prost”. De aici a început totul, un calvar pentru țară, o palmă pe obrazul societății și un pumn în plină figură pentru democrație. Pe drept cuvânt, se spune că nu-i recomandat să testezi, chiar oricând, rezistența și vulnerabilitățile unui sistem fragil și instabil, cum este democrația. Dovadă, iată, Brexitul sau alegerile americane!
Tot ce s-a întâmplat la noi în ultimii patru ani stă sub semnul maimuțărelii, al pre-facerii, al soluției cu înlocuitori, iar democrația și societatea s-au clătinat din temelii.
Soluție surogat, din capul locului, a fost însuși Dragnea la conducerea PSD, însă așa se alienează și se distrug toate organizațiile, prin lipsă de leadership și de lideri autentici. Putere cu înlocuitori a fost tot ce a urmat după aceea, prin blocarea acestuia către funcția executivă supremă (de prim-ministru). Nu insistăm (căci e istorie) asupra episoadelor (simetrice) de premieri surogat: Sevil Shhaideh, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă. Toate au ieșit prost, într-o suită ce culminează cu această caricatură politică a incompetenței și imposturii care este ultimul premier, cocoțat în postura de candidat prezidențial. Culmea-culmilor ar fi ca delegarea să meargă până la capăt (de mandat și de candidatură), chiar în absența delegatarului (de-legat în pușcărie).
Încă două exemple, din multe altele: Valer Dorneanu (președinte CCR) maimuțărea/substituia (prin decizii) funcția de președinte (surogat) al țării, iar Tudorel Toader era „ministrul paiață” al Justiției, executantul orb al voinței altcuiva.
Din aceste „coji de putere” au dispărut asumarea și responsabilitatea și-au rămas doar aparențele autorității, adică gălăgie, agitație, țipete, icneli, răsteli, țâfnă deșănțată, agresivitate fără fond. Și acesta a fost fenomenul dominant al acestor ani și al acestor zile.
Aceste anomalii să înceteze odată, iar alegerile să clarifice (măcar) ce e delegare și ce e asumare și răspundere.

Oct 28

Unde nu-i responsabilitate, vai de autoritate

Posted on by

DSC_0176
Ne putem întreba (și e bine s-o facem) de ce a devenit premierul României atât de agresiv, de colțos, de reactiv, dincolo de faptul că e, cel mai adesea, inadecvat și, de multe ori, penibil. Unii vor zice că e (pre)campanie electorală prezidențială și că e firesc (cu de la sine putere) să ridice tonul din poziția în care se află. Alții vor socoti că așa îi spun să facă consultanții politici, care au avut întotdeauna un rol determinant în existența politică a acestui personaj tragi-comic. Câte puțină dreptate o fi având fiecare, dar, cred eu, această nouă Viorică Dăncilă e rezultatul unei metamorfoze personale, a unei evoluții peste fire, ce depășește slabele puteri omenești de înțelegere și împotrivire.
În sistemul politic actual democratic, funcția de prim-ministru, de departe, e cea mai puternică, mai influentă și mai responsabilă. Nici nu trebuie explicat foarte mult, căci prin monopulul gestionării resurselor, prin controlul politic efectiv (de partid) și cel decizional, șeful executivului, și nu președintele sau Parlamentul, deține rolul primordial efectiv în conducerea statului. Și nu doar la noi.
Așez această putere foarte mare a guvernării statului într-o triadă, formată din competență, responsabilitate și autoritate, în lipsa căreia orice act de guvernare eșuează. Competența e suportul tehnic, acel bagaj de instruire și de cunoaștere profundă, care îi permite unui lider să înțeleagă o realitate și să ia deciziile corespunzătoare situației. Responsabilitatea e componenta morală a oricărui act managerial/decizional, un (auto)amortizor și un fel de frână în calea abuzurilor, care tentează orice exponent al puterii. Autoritatea ar fi instrumentul personal și instituțional pe care-l folosește în exercitarea actului de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor. E lesne de înțeles că, în această triadă, una nu merge fără cealaltă.
Bunăoară, degeaba e un premier competent (un tehnocrat), bine intenționat și responsabil, dacă e lipsit de autoritate (personală, de partid, instituțională), el nu va reuși să facă nimic din ce și-a propus și va fi/părea un prim-ministru slab. Vorbim aici despre o guvernare moale, dezarticulată.
Pe de altă parte, degeaba s-a înzestrat cu autoritate (personală, instituțională) ca prim-ministru, în zadar e animat de bunăvoință, bunăcredință și responsabilitate, dacă n-are capacitatea de a pricepe (singur sau consiliat de alții) realitatea și a avea viziunea celor mai bune decizii. Vorbim aici despre o guvernare amatoristă.
În fine, duetul competență profesională plus autoritate personală, lipsite de simțul responsabilității, poate produce cele mai mari aberații și abuzuri posibile. Pot intra în discuție decizii dinadins luate în defavoarea interesului public și în folosul unei persoane sau a unui grup. Aici vorbim despre o guvernare discreționară și autoritară.
În paranteză fie spus, chiar prin trecerea în revistă a acestui sumar de situații, avem explicația proastei guvernări a țării noastre în cei aproape treizeci de ani de democrație. Niciodată n-am avut/găsit pe cineva (de ce?) care să îndeplinească deodată cele trei minime condiții și să facă ce trebuie pentru țară și pentru noi toți.
Simularea poate continua în condițiile în care lipsesc nu una, ci două din componentele triadei, și ne putem imagina consecințele.
Așadar, care-i profilul Vioricăi Dăncilă raportat la această schemă de înțelegere a guvernării prin triada competență/responsabilitate/autoritate? S-o spunem neted și fără exces de argumente, personajul nu s-a hrănit nici din marii clasici ai dreptului, ai economiei, ai umanismului filologic sau ai tehnicii, instruirea ei a fost precară (constatabilă cu ochiul liber), iar competența nu poate fi invocată, sub nicio formă, în sprijinul acestei guvernări. Tehnic vorbind, nu pare a stăpâni nimic din ceea ce gândește, face sau susține public din managementul guvernării.
Presiunea morală sau responsabilitatea publică pare să fie un apendice de care fiecare politician român se dispensează cu ușurință și seninătate. Sau funcționează prin transfer. V. Dăncilă a fost pusă prim-ministru de Liviu Dragnea „pentru că știe el ce face” și el era responsabil. Așadar, premierul răspundea moral față de cine a pus-o, nu față de țară, oameni, propria conștiință. Când sursa originară (bună sau proastă, nu conta pentru ea) a dispărut (Dragnea a intrat în pușcărie), Dăncilă a preluat un fel de surogat de responsabilitate, servind grupul de susținători/apropiați, partidul. Iresponsabilități evidente: disprețul față de democrație, politică, demnitatea funcției, populism deșănțat, îndatorarea țării, favorizarea crizei, degradarea imaginii externe a țării etc. Responsabilitatea nu poate fi invocată în contextul acestei guvernări, singurul gest responsabil ar fi însemnat declinarea ofertei.
Și-a rămas autoritatea. Neavând niciun alt sprijin real pentru guvernare, Viorica Dăncilă s-a refuziat în agresivitate, arțag, atacuri la oricine, o gâlceavă declarativă continuă ca substitut de autoritate. De fapt, atât e capabilă să înțeleagă din actul guvernării și din puterea (foarte mare) a funcției: că poți face orice și că orice faci e bine câtăvreme o ocupi. Atât. Și că nu dai socoteală nimănui. Puterea metamorfozează pe toți, dar pe ea a dus-o într-o rezervație mentală stranie, un fel de distopie.
Nu mai e lipsă de legitimitate, e impostură crasă.

Oct 28

Muzica și zgomotul

Posted on by

Select5
Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon, una dintre cele mai importante competiții în domeniu, de fapt, un fel de campionat mondial (neoficial) al sportului alb. Peste un milion de români (1,1) au urmărit, sâmbătă, de la ora 16, finala, pe Eurosport 2. Alți destui concetățeni ai noștri au fost prezenți la fața locului, printre ei nu puțin cunoscutul Ion Țiriac. Evenimentul a fost relatat pe larg, din chiar „miezul lucrurilor” (All England Club), de numeroși corespondenți ai publicațiilor românești și ilustrat cu generozitate de toate televiziunile autohtone. Mai mult, s-au pronunțat despre această reușită excepțională a sportivei românce toată floarea tenisului mondial, jucători și foști jucători (Roger Federer, John McEnroe, Mats Willander, Chris Evert etc.), antrenori (printre ei Daren Cahill), analiști, specialiști, comentatori și, ca de obicei, toți cei care, din pornire sinceră sau din oportunism de orice fel, au ținut să spună ceva despre acest triumf românesc, cu adevărat gigantic și neașteptat. S-au spus, parcă, toate lucrurile posibile, de la aspecte tehnice și tactice, până la cele mediatice și care țin de circumstanțe (de moment, de public, sportive, statistice, motivaționale etc.). Ar mai fi ceva de adăugat la câteva zile după consumarea evenimentului?
Părerea mea este că da, din câteva motive foarte simple și foarte clare.
Oricât de multe lucruri s-ar fi spus despre această reușită sportivă, nu ar fi niciodată suficient sau prea mult. Wimbledonul (ca de altfel toate celelalte Grand Slamuri) e un turneu cumplit de greu, iar esența performanței ajunge mai cu dificultate la omul de rând și, poate, la sportivul de rând. Haloul acesta de detalii, aura ce învăluie o victorie cu un asemenea răsunet global sunt necesare și fac bine, întregesc reușita și o multiplică, reverberează plăcut pentru toți, transmit energie pozitivă, însănătoșesc climatul public, oferă subiecte de discuție consensuale/ neconflictuale, ameliorează imaginea despre sine a românilor (și a oricui) și, preț de minute/ore/zile (măcar), ne dau impresia că suntem cineva, că suntem altfel, că suntem sau că putem fi mai buni. Cum ar veni, cu cât mai mult (vorbim), cu atât mai bine.
În altă ordine de idei, performanța incredibilă a Simonei Halep naște (și trebuie să nască) emulație, constituind cea mai bună paradigmă a succesului sportiv sau de țară. Pentru cei care privesc, pentru cei care practică sau vor practica sportul în viitor. Mai mult, dezvăluirea Simonei că a învățat tenisul pe iarba de la Wimbledon (deoarece în România nu existau terenuri de iarbă pentru antrenament), dincolo de aspectul șocant, poate da idei de afaceri unor investitori/antreprenori în tenis/sport, de pildă.
În al doilea rând, un asemenea eveniment trebuie mediatizat până la exces, până la saturație, să fie reflectat până la cel mai mic detaliu de către toți jurnaliștii (instituțiile mediatice). Susțin punctul de vedere potrivit căruia jurnaliștii sunt cei care vor identifica/arăta/spune lucrurile cele mai semnificative, relevante, interesante despre un fapt, oricare ar fi el, pentru că aceasta este meseria lor, atunci când o fac cu bunăcredință și în folosul real al publicului. Vreau să pun că esența competiției/performanței o vor transmite jurnaliștii serioși, nu morocăneala interesată a lui Ion Țiriac, nu exaltările deșănțate uneori ale lui Ilie Năstase, nu „expertizele” unor specialiști geopolitici sau idiosincraziile unor experți etc. Acestea dau culoare și diversitate, dar jurnalismul sportiv generalist sau jurnalismul sportiv specializat sunt singurele aflate în serviciul publicului și a interesului acestuia. Dincolo de asta, un asemenea context de fapte e terenul cel mai propice, de excelență chiar, al jurnalismului pozitiv. Și așa e acuzată media că excelează printr-un jurnalism preponderent negativ. Cum ar veni, dacă e ceva despre care să se scrie de bine, atunci asemenea fapte sunt cele mai potrivite pentru așa ceva.
În al treilea rînd, s-a văzut/demonstrat cât de ușor poate fi deturnat chiar și un eveniment (mediatic) major, cum a fost victoria la Wimbledon a Simonei Halep. A fost de ajuns (pentru media ușuratică/ușurică din țara noastră) ca un impresar zurliu din fotbal (Anamaria Prodan) să aplice (în văzul presei) un pumn în figura unui dur al fotbalului (antrenorul Dan Alexa – clientul, amantul sau jucăria ei mediatică) pentru ca performanța unică în istorie, inimaginabilă, greu repetabilă a Simonei să fie făcută praf din punct de vedere mediatic, să treacă pe planul doi. În presa noastră, transformată subit în una de „moravuri ușoare”, nimic n-a mai contat atât, nici politica, nici economia, nici dezastrele, nici nimic. Un amantlâc (și acesta „nedovedit”), cu elemente vizuale explicite, a ocupat instantaneu spațiul public principal.
Merita Simona Halep o asemenea „concurență”?
Merita publicul din România o asemenea interferență?
Merita ca presa noastră să facă un asemenea sacrificiu?
Ar fi bine să contabilizeze (chiar public) ce au pierdut și ce au câștigat.
Și apoi s-o luăm „de la capăt”, confundând politica cu zgomotul ei, viața socială și economică cu scandalurile și sportul cu bârfele ce roiesc în jurul său.