De mai multă vreme militez public, pe toate căile care-mi sunt la îndemână (presă de opinie, scrisă și online, invitat în emisiuni TV, rețele sociale, blog, de la catedră, în discuții cu prieteni și cunoscuți etc.), pentru apariția și afirmarea de partide politice noi, care să conteze în viața politică românească, să se implice profund în jocul politic și să preia puterea atunci când va sosi momentul și când vor merita acest lucru. Nu era doar o idee/sugestie/propunere de schimbare de dragul schimbării, nici nu era doar dorința (legitimă, de altfel) de a vedea scoase din circuitele de putere niște vehicule politice prăfuite și depășite, nici doar simpla dorință (firească și ea) de a vedea alte metode, alte mijloace și alte figuri. Era și este ceva mai mult de atât.
Înainte de asta, întrucâtva justificat, să ne întrebăm, nu dacă reformarea clasei politice este posibilă (și cum), ci dacă are sens, dacă prin schimbare nu înțelegem decât înlocuirea „unora cu ei înșiși”, o rotire de oameni cu aceleași metehne, fără niciun efect de fond. În această materie am avea motive să fim circumspecți, căci mai mereu au apărut intenții noi declarate (dar fără nicio consecință), mai mereu au apărut oameni noi (de aceeași calitate îndoielnică și chiar mai rea), mai mereu au apărut „tineri în politică” (dar care s-au dovedit chiar mai flămânzi decât haita și nu împotriva ei). Punctul de maximă ipocrizie și de confuzie a fost atins, zic eu, în perioada de hegemonie a lui Traian Băsescu (probabil cel mai mare cabotin politic postdecembrist), care, după ce a clamat schimbarea „din temelii” a clasei politice (exceptându-se doar pe sine), a forțat o „împrospătare” a listelor electorale ale partidului său (PDL) pentru alegerile din 2008 în proporție de 60-70%, ceva nemaivăzut și greu de închipuit la noi. Deși au fost aduși oameni noi, cu idei noi (inclusiv dinafara listelor electorale), după o perioadă de elan și emulație, de speranță reală într-o „schimbare substanțială de curs”, o parte dintre ei (poate cei buni) s-au retras (la ocupațiile lor de bază), iar lucrurile s-au întors pe „făgașul obișnuit”, de abuz și prăduială, cu cei rămași. Iar „modelul hegemonic Băsescu” (eșuat în final în propriul port, adică justiția) a fost preluat și a făcut posibil „modelul semidictatorial Liviu Dragnea”, instrumentat prin mijloace de tipul Tudose, Dăncilă, Andrușcă șamd. Desigur că arhetipul învechirii și închistării în politica românească îl reprezintă PSD, în aproape toate formele sale de existență și de conducere din cei treizeci de ani. Argumentele le-am tot expus și sunt de prisos.
Înafara de asta, trebuie să existe o legătură (dar ea se poate dovedi și cu cifre) între calitatea leadershipului politic românesc și nivelul de emancipare și dezvoltare al țării, e imposibil să nu vedem o neconcordanță flagrantă (sesizată de toți cei dinafară) între bogăție (resurse), utilizarea lor și rezultate, între locul (codaș) pe care România îl ocupă în toate clasamentele europene și potențialul (democrafic, economic, de poziție etc.) pe care îl are. Nu putem da vina pe alții (cum se încearcă), a zice că țara noastră este ținută la coadă, numai și numai, de către străini. Da, e ținută pe loc (dacă și cum e ținută) din cauza și cu complicitatea politicienilor autohtoni, în toate variantele lor: neaveniți, nechemați, slabi, neinstruiți/needucați, lipsiți de viziune, de principii, de moralitate, de etică și responsabilitate, dar, mai ales, egolatri, dornici de îmbogățire cu orice preț/risc, lacomi până la inconștiență, lipsiți de măsură, având doar proiecte personale (și de gașcă) și nimic pentru ceilalți. Și, desigur, din vina noastră că i-am ales sau n-am știut cum să ne opunem unui asemenea curs vreme de decenii.
Cine ar trebui deci să fie noii politicieni români în noile partide pentru care să putem nutri speranțe și pe care să-i putem considera „ai noștri”, pentru a nu repeta toate greșelile posibile ale trecutului apropiat sau mai puțin apropiat?
# Viitorii noștri politicieni de vârf ar trebui să fie bine școliți/educați/instruiți, începând chiar cu științele politice, dar să aibă și minime cunoștințe în drept, economie, administrație, o elementară cultură generală, cel puțin. Or, la noi, de pildă, științele politice sunt „sărite din schemă” din prima. La ce sunt buni oamenii care studiază ce este și cum se face politică?!
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să fie validați de electorat, să treacă obligatoriu printr-un scrutin, să nu poată ocupa o funcție publică fără asta. Ca în Franța, unde toți politicienii la vârf (parlamentari, miniștri etc.) sunt și primari.
# Viitorii noștri politicieni, mai întâi, ar trebuie selectați în interiorul partidelor, ceea ce nu se face (sau se face aleatoriu), din cauza imaginii (proaste) a politicii (care li se datorează), din cauza cererii scăzute, din cauza lipsei (intenționate) a criteriilor de selecție. Sigur, se fură căciula, dar e căciula noastră, nu a lor.
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să aibă minime cunoștințe și instruire în comunicare (politică), fapt ce i-ar face mai agreabili, mai pricepuți și mai responsabili pentru tot ce se petrece în spațiul public.
# Urma să spun, reflex, că viitorii noștri politicieni ar trebui să treacă testul valorii și responsabilității, dar, din păcate, nu există, formal și oficial, asemenea teste. Iar dacă există, sunt ale validării publice, prin alegeri, or aceasta ține de noi, de alegători, de nivelul de instruire și de înțelegere a actului politic și a vieții publice. Cum ar veni, dacă vorbim despre „ai noștri”, ei sunt cei pe care îi creștem și cultivăm tot noi, cetățenii.
Altfel, „ai noștri” nu sunt ai noștri, sunt ai lor, numai ai lor, cineva care nu se mai reprezintă decât pe sine. Lăsându-ne complet pe dinafară.

Prea multă consecvență în politică înseamnă fixism, rigiditate, neadecvare, ce va duce, în cele din urmă, la eșec.
Prea puțină consecvență în politică înseamnă fluiditate, flexibilitate excesivă, compromis, ce va naște neîncredere, care va duce tot la eșec.
Media aritmetică (țeapănă, nemoderată) a celor două margini generează o altă aberație (o extremă a mijlocului), definită și consacrată genial de Caragiale (adevăratul „jupân” al politichiei românești), o atitudine/manifestare pe care el o numește „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Citez din Caragiale (Opere, Volumul 3, Reminiscențe și notițe critice, Istoria se repetă):
„Era în adevăr în Ploești, pe atunci, o mână de politicaștri, cari se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, avocăței și dăscălași, cari nu erau nici conservatori, nici liberali, băieți nici prea-prea, nici foarte-foarte.” Iar politicastru (aflăm din DEX) este un „om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine”.
Iată de ce politica trebuie făcută de elite, oameni înzestrați și pregătiți, capabili să găsească și „să taie” media cea mai bună, aceea care îi favorizează și pe ei înșiși (c-așa-i politica), dar face bine și celor mulți, poporul, cetățenii (c-așa-i politica făcută bine), și nu de „gioarse” aruncate de peste tot, alipuite în politică cu gândul „să fure pe gratis” și ele.
Aștern aceste reflecții despre politică cu gândul la ce se petrece în aceste zile la noi și la ce s-ar putea întâmpla în zilele, săptămânile și lunile următoare. Căci din multe câte ar putea fi, aproape toate sunt posibile într-o țară ca a noastră. Și nu spre lauda ei.
Parcă convenisem (o majoritate a alegătorilor) că, într-o țară, cu un guvern susținut de o majoritate parlamentară (PSD) răsturnat și înlocuit de un guvern susținut de o minoritate (PNL), sunt necesare, din motive evidente (și stringente) de reprezentativitate, legitimitate și gestionare eficientă a guvernării, alegeri anticipate, care să ducă la o nouă majoritate parlamentară.
Dar așa-i la noi, „una vorbim și bașca ne înțelegem”, vorba atoateștiutorului și nemuritorului Caragiale.
Câtă vreme (vreo trei luni încheiate) PNL n-a făcut nimic să le convoace, au sărit toți cu gura să spună că nu-și țin promisiunea, că s-au așezat la putere, că își iau în primire funcțiile, că își instalează pilele și că nu mai vor să audă de anticipate. Când au făcut singurul lucru pe care-l puteau face pentru a provoca anticipate, adică au „șantajat” PSD cu alegeri în două tururi pentru primari, generând propria cădere, guvernul PNL a început să fie criticat că generează o criză politică inutilă, că au greșit strategia, că s-au fraierit, că nu vor reuși să convoace anticipatele etc. Eu nu sunt apărătorul PNL (dimpotrivă, sunt criticul lor, pe fond), dar sunt susținătorul alegerilor anticipate, așa cum ne-a fost vorba și înțelesul. Și nu prea înțeleg nici ezitările unora (cu privire la temeinicia anticipatelor), nici „sclifoselile” unor analiști/jurnaliști, care se dovedesc tot atât de (in)consecvenți ( de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) precum politicienii pe care, din păcate, îi secondează/slujesc.
Pentru cei care reușesc să-și mai scoată capul din „ineluctabila știre a zilei”, pentru cei care pot și știu să-și arunce ochii și asupra economiei, pentru cei care există și o agendă mare (nu doar una personală sau a partidului și a redacției), România are o serie de priorități care nu pot (și nu e bine) să fie amânate. O parte sunt punctuale, altele sunt strategice, toate de neîntârziat. Pe cele punctuale le-a sintetizat foarte bine, numindu-le urgențe, site-ul cursdeguvernare: Salvarea Complexului Energetic Oltenia (ce acoperă circa 20% din consumul de electricitate al României); Gazele din Marea Neagră (blocate complet de o guvernare interimară); Restructurarea ANAF (esențială pentru procurarea de resurse bugetare necesare tuturor proiectelor); Desființarea Secției speciale pentru anchetarea magistraților (lăsată în coadă de pește); Reorganizarea ANOFM (în contextul deficitului acut de forță de muncă și de lucrători calificați în România). Urgențele strategice doar le reamintesc: autostrăzile, căile de comunicații (șosele, căi ferate), restructurare și relansare economică, reforma educației și a sistemului de sănătate, reorganizare constituțională și a sistemului de justiție și nu mai zic altele că ne sperie. Toate acestea ar fi amânate cel puțin un an în lipsa anticipatelor.
Cum se raportează politicianul român (de tip „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) și partidele la aceste realități?
De bine de rău, PNL „a urnit căruța” anticipatelor, dar au nevoie ca de aer de unitate, coerență și flexibilitate în negociere (nu știu dacă le au), menținând o miză mare, atât pentru ei cât și pentru țară. PSD vorbește cu nerușinare (după abia trei luni) despre democrație și încălcarea „liniei roșii”, arborând un singur steag, cel de partid (pe care scrie „nu vrem anticipate”) și niciun proiect pentru oameni (adică moartea politicii). Așa zisul pact (în care eu nu prea cred) între cele două partide (alegerile în două tururi pentru anticipate), ar fi măcar un compromis util și o chestie mai deșteaptă decât o „prostie” (lăsată la voia întâmplării). USR și PLUS luptă și ei cu demonii mediocrității, unii, cei ai identității (ne)convingătoare, ceilalți, ai organizării (ne)terminate. În același sac fără fund, încap resturi de partide (ALDE, PMP, Pro România), ale unor lideri (Băsescu, Tăriceanu, Ponta) care ar trebui să-și recunoască obștescul sfârșit în politică.
Fără identitatea și pregnanța celor care ne conduc, așa va rămâne și țara: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.

+Așa se întâmplă în lipsa educației politice elementare!
+Așa se întâmplă când unica lecție/ocazie/învățătură politică este propaganda!
+Așa se întâmplă când politica este prilejul de a da altuia ceva (puterea) și nu a lua ceva pentru tine (ce ți se cuvine)!
Am privilegiul (rar) și responsabilitatea (imensă) de a susține un curs de inițiere și instruire în politică (pentru uzul viitorilor jurnaliști) și folosesc fiecare ocazie și nu-mi ajung niciodată timpul și cuvintele pentru a accentua, a descrie și a ilustra importanța (esențialitatea, necesitatea, inevitabilitatea) politicii în societate (indiferent că e de tip închis sau deschis). Cu toată dedicația și energia de care sunt capabil, cu toată „înțelepciune de viață” dobândită (ca trăitor, aproape în părți egale, sub comunism și în democrație), cu toată „bruma de învățătură” luată din cărți, cu toată „experiența jurnalistică” căpătată (vreo cincisprezece ani direct printre „jivinele politicii” noastre) și cu toată „experiența didactică” însușită (cam tot pe atât ca timp), simt, câteodată, că mă aflu în fața unui zid.
Adaug, cu titlu personal, că primul meu autentic „profesor de politică” a fost tata (Dumnezeu să-l ierte), de pe vremea copilăriei mele, adică a „Europei libere” și a „Vocii Americii, pe care le ascultam împreună în casă, iar el îmi explica povestea „fraților Kennedy”, de care era pur și simplu fascinat. Ca și multe alte povești ale „lumii libere”, spuse de Ioana Măgură, Neculai Constantin Munteanu, Nestor Rateș și alții. Tata a fost genul de (fiu de) țăran semiînstărit (fiu de morar, adică chiabur pentru comuniști), care a trăit pe viu trauma colectivizării și care nicio clipă din viața lui nu s-a putut împăca cu ceea ce a fost și a reprezentat comunismul. Pentru el, politica a fost o „hrană culturală”, plăcerea (secretă, subversivă) dinafara muncii zilnice și refugiul (abstract) în fața vicisitudinilor vieții. A prins căderea comunismului în 1989, dar vârsta nu i-a îngăduit să se bucure cum ar fi vrut de ceea ce și-a dorit toată viața. Deși se revendica pe o filieră politică liberală, a fost un admirator pe față al lui Corneliu Coposu, căruia, în toate discuțiile particulare, îi spunea foarte serios „Căposu”, de părea că așa îl chema cu adevărat.
Dintr-un motiv sau altul, pentru mine, politica este o necesitate și o obligație, pentru cei mai mulți (din păcate) este o nenorocire, un blestem, un loc rău famat, de care trebuie să te ferești sau să te ascunzi. Ca și cum ai fugi de tine însuți. Chiar dacă mă/ne contrariază asta, nu-i de foarte mare mirare, după patruzeci și cinci de ani de comunism și treizeci de ani de așa slabă „ucenicie democratică”, în care politica (pe stil vechi) a fost nu prilejul emancipării și dezvoltării țării, ci o „metresă”, „femeia de serviciu” a istoriei, o dictatorilor și a ideologiilor extreme, dar și instrumentul de ostracizare, de tortură sau de eliminare/exterminare a celor neconformi sau potrivnici. Iar pe stil nou, a fost nu calea de înțelegere și dobândire a libertății asumate, ci ocazia de păstrare și dobândire de (noi) privilegii ale unora, de înavuțire nemeritată și de prăduire a avuției naționale în folos propriu.
Politica trebuie văzută de la un capăt la altul (nu doar la extreme), așa cum a fost de-a lungul întregii istorii, ca un instrument de organizare și structurare a societății și de care depinde, în fiecare clipă, viața fiecăruia dintre noi. Căci ei îi sunt subordonate, în mod fundamental și ineluctabil, cele mai elementare gesturi ale existenței noastre: cum te trezești dimineața (în cald sau în frig, mai devreme sau mai târziu, mai sătul sau mai flămând, mai optimist sau mai disperat etc.); unde te duci după aceea (la școală – bună sau proastă; la serviciu – mai bine/prost plătit, la stat sau la privat, cu folos sau degeaba, să exiști sau să subexiști etc.; la firmă – pentru a face afaceri „pe bune” sau cu statul, în câștig sau în pierdere; sau stai acasă, că ești bogat – fiindcă se poate, că lucrezi la domiciliu – fiindcă așa ți-e jobul, că ești la pensie – și ai parte de o bătrânețe agitată/liniștită). De politică sunt legate și reperele fundamentale ale societății: munca, instruirea, străduința, recunoașterea, valoarea, meritul, ierarhiile sociale și profesionale sau cele morale, chiar mai mult decât credem și chiar mai mult decât ar fi normal. Șamd.
La răscruce de vremuri, de vânturi și de conștiințe risipite, în politica noastră, în loc de orizonturi, perspective și oportunități, începe să se vadă, printre întâmplări zilnice (mici și mari), tot mai clar în spațiul public, un strat gros și cleios de naționalism, învăluit într-o ceață deasă de populism ordinar. Foarte ușor unii confundă politica cu ideologia, iar ideologiile sunt reduse, tot mai des, la una singură, adică la naționalism, un fel de patriotism dintr-o singură sursă și cu o unică dimensiune. La ce folosește? Ne izolăm, ridicăm ziduri înalte, stăm deoparte sau, dimpotrivă, ne apărăm/promovăm deschis și inteligent valorile (limba, tradiția, cultura, bogăția, avuția etc.) la întâlnire/îmbinare/concurență cu alții? Iar dacă tot veni vorba, ce sunt ideologiile și la ce servesc? Cui folosesc? Unde, cum și când se învață și care este modul lor de întrebuințare? Până când n-am răspuns la aceste întrebări, până când statul și educația nu-și asumă aceste sarcini esențiale, vom pluti în derivă, victime șarlatanilor populiști-naționaliști sau speculanților ideologici. Indiferent de proveniență.
Pentru că politicienii mediocri și lipsiți de responsabilitate vor dori să aibă mereu simpli alegători, ușor de îndoctrinat și manipulat, și mai puțin oameni instruiți politic, educați civic și impregnați cu spirit critic, deoarece aceștia sunt greu de prostit.

Suntem într-un moment (încă) de aparentă acalmie politică, urmare a instalării prelungite a noului guvern, a perioadei Sărbătorilor de iarnă, de repaus general, și a vacanței parlamentare, timp în care mai mult s-a vorbit, s-a promis, s-au făcut angajamente, s-au arătat colții (de-o parte de alta), s-a încercat o poziționare strategică a tuturor părților. E destul de clar că suntem în acea zonă, întotdeauna incertă și mereu prezentă, căreia îi zice liniștea dinaintea furtunii, practic, în fața primului război politic (neelectoral) – asumarea răspunderii vrs. moțiunea de cenzură pentru alegerea primarilor în două tururi -, cu urmări de profunzime și cu o clarificare (e de așteptat) a încâlcitei și confuzei scene politice românești.
E interesant de constatat, cu doar câteva zile înaintea declanșării ostilităților, cine sunt și care e starea de spirit a comandanților, care e moralul trupelor combatante și cum arată câmpul de bătălie. Trebuie precizat că sunt părți ale acestei confruntări și media (cu toate formele ei) și publicul (cetățenii), martori, beneficiari, dar, câteodată, și combatanți direct. Așadar, care este starea acestora și care este poziționarea lor.
Să începem cu partidele. PNL este între Scila și Caribda: Scila bunei guvernări, a rezultatelor demonstrabile, a onorării promisiunilor și Caribda lipsei de legitimitate, a absenței mijloacelor de putere, a poziției minoritare în Parlament. Dar PNL (în frunte cu Ludovic Orban) mai are un loc îngust de trecut, între a-și păstra imaginea de partid care vrea să guverneze pentru țară și dorința greu de stăpânit/mascat de a înhăța toare pârghiile de putere. Strategic, PNL a lansat prima „salvă de artilerie” (asumarea alegerilor locale în două tururi) și testează majoritatea parlamentară și modul în care politicienii zilei digeră starea momentului. Indiferent de rezultat, va trebui să urmeze obligatoriu „salva” a doua (decisivă) a alegerilor anticipate, amândouă cu rezultate incerte, negarantate. Până la un verdict clar, PNL trebuie să șteargă impresia (adevărată sau falsă, dar proastă) că e mai interesat de puterea înșfăcată azi (prin abuz de poziție), decât de cea dobândită mâine (prin alegeri).
PSD își joacă cartea rămânerii ca partid relevant (chiar dacă secundar) și invocă lipsa de leadership și de încredere în conducătorii lor, după dezastrele numite Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă. Aceasta se va vedea/testa la moțiunea de cenzură (dacă va fi depusă). Variantele de propuneri pentru un lider nou variază într-o gamă destul de limitată: autopropunerea Marcel Ciolacu întruchipează minor continuitatea partidului, conservatorismul, baronismul uploadat, îmbunătățit, cu schimbări doar de teme, priorități și imagine; varianta Sorin Grindeanu sugerează (vag) reformarea partidului, modernizarea lui, reunificarea sub stare de alarmă; alte variante sunt variațiuni în registru fantezist sau ridicol. Hiba de căpătâi a tuturor acestora este lipsa de anvergură, de viziune, de credibilitate și de proiect care trebuie să convingă, deopotrivă, membrii partidului și cetățenii, ceea ce este (aproape) o imposibilitate și o contradicție în termeni. Ghinionul PSD-ului este că trebuie să ducă aceste bătălii decisive „fără cap”, cu lideri interimari, câtăvreme prin teritoriu au și început „negocierile de pace”.
USR PLUS sau USR și PLUS întră în război cu probleme diferite (între ele), dar nu foarte ușoare. USR, un partid mai vizibil și mai pregnant, dar neomogen și nestructurat, pornește în noul ciclu politic-electoral cu niște fantome ale trecutului (apropiat) pe care și le-a creat singur și pe care încearcă să le îngroape cu ajutorul lui Moise Guran (sic). Nu e vorba doar despre prezența/absența ideologiei dominante, a leadership-ului adecvat, a compatibilității/fricțiunilor cu PLUS, a asumării (teoretice a) politicii de guvernare etc., cât despre maturitatea/înțelepciunea politică arătată în negocieri (în general) și în alianțele punctuale cu PLUS ȘI PNL (în mod particular). PLUS e un partid necondus, sau condus prin mâna comunicatelor (de la Bruxelles) și a cui se nimerește/apucă din interior. PLUS n-a avut o foarte bună politică de achiziții și nu prea are oameni vizibili în țară. De unde va rezulta dificultatea de a-și fixa candidați buni la primării (CJ), de unde ineficiența negocierii cu USR pe aceste poziții și de unde se văd diverse improvizații (vezi candidatura lui Liviu Iolu la Primăria Iași și altele încă nevizibile). Iar asta se va vedea, la final, în rezultatele la urne.
Mass-media mi se par, în context, mai puțin relevante ca altădată, partizanatul fățiș nu mai are aceeași priză (cred eu) și aceste mijloace de informare clasice vor căpăta importanță în măsura în care vor înțelege să servească, curat, interesele publicului, nu ale partidelor pe care le sprijineau fără perdea sau ale politicienilor care plătesc. Comunicarea politică s-a diversificat, presa tradițională poate fi scoasă din joc (ocolită), mesajele ajung oricum la public (prin mediul digital), iar sprijinul pentru ei nu poate veni decât din partea publicului informat corect. Așadar, așteptăm un jurnalism de tip profesional, obiectiv, de interes public!
Acest public care nu știe decât să aștepte, să ceară și să voteze. Și care înseamnă totul, atât pentru politicieni, cât și pentru media. Acum el nu e decis, dar suntem exact în perioada de formare a unui nou trend, a unei noi majorități, a unor noi politici. Nimeni nu poate ignora asta.

Îmi trecea vag prin minte înainte, dar acum, când văd ce se întâmplă azi, sunt sigur că Liviu Dragnea n-a fost decât un „idiot util” pentru „elitele” românești din justiție, servicii secrete, administrație, politică etc. Toate aceste așa-zis „elite” (prin simplă ocupare de funcții cheie, nu prin merite, de cele mai multe ori), s-au folosit ani de zile de liderul PSD, ca de o „gogoașă gonflabilă”, pentru a-și crea poziții favorabile (legislative), privilegii (financiare, logistice etc.), a acapara (definitiv?) pozițiile cheie din statul român și a înșfăca efectiv puterea, indiferent de cursul politicii și al alegerilor. Un fel special de politică coordonat dinafara politicii, un fel de iliberalism românesc sui-generis.
Când și cum s-a segregat/cristalizat o asemenea tendință și cine au fost artizanii ei originari, mi-e greu să spun cu precizie, dar putem aprecia că alegerile din 2016 (și rezultatul lor) a fost momentul cheie. Era chiar punctul de maxim dezinteres al românilor pentru alegeri (s-a înregistrat cea mai mica prezență la vot de după 1990 – sub 40%), era urmarea unei serii de greșeli politice grave (strategice, decizionale, de cadre) ale forțelor opuse PSD, a fost momentul de maximă neîncredere (decredibilizare) al clasei politice românești, nereformate. Și cineva trebuia să profite.
În ciuda acestor circumstanțe, rămâne în continuare un mister (pentru mine) cum a putut să câștige alegerile cu 46% un partid populist condus de un condamnat pentru corupție, un personaj politic vechi, cunoscut, dar lipsit de virtuți, uzat, fără carismă, mediocru, politician de culise (sforar), dar prost comunicator public, neconvingător și necredibil, nici în interiorul, nici în exteriorul țării. Sau poate tocmai acesta era prototipul „păpușii justițiabile” perfecte.
Pornind clar de pe un suport de partid (întruchipând un fel de chintesență a mediocrității politice autohtone și de partid), Liviu Dragnea, condamnatul aflat între două sentințe penale (și cu alte cauze pe rol), a devenit portdrapelul reformării statului român (din perspectivă juridică, economică, administrativă, fiscală etc.). Sub acoperirea unor teme populiste „de manual” („statul paralel”, denunțarea elitelor abuzive, grija pentru popor etc.), aproape fulgerător, după alegeri (ceea ce arată premeditarea), „puterea lui Dragnea” declanșează un lanț de măsuri/abuzuri reformiste, începând cu celebra Ordonanță 13 (devenită un fel de simbol), fapt ce împarte și scandalizează societatea românească, la nici o lună de la alegeri. În vreme ce, pe străzi, în noapte, o parte din români urlau de indignare, prin înalte birouri, la căldură, pe după „ferești”, aIții își frecau palmele de atâtea „oportunități”. Și în loc să detensioneze situația, toți (din spatele înaltelor uși capitonate) au aprins fitilul și l-au luat în mână, știind foarte bine că îl au sub control și-l pot stinge în orice moment. Dar până atunci, de ce să nu îl folosească! Și așa a început sarabanda iliberalismului românesc, condus din umbra de o „elită” profitoare cvasi-politică, cu o „paiață” ca vârf de lance.
Iar „idiotul util” chiar credea că deține puterea, începea să se comporte ca un „dictator” și, mai ales, să împartă „daruri” în dreapta și stânga, care să-i creeze lui, în primul rând, favorabilitate în rândul maselor (prin măriri de salarii etc.) și, deopotrivă, în rândul „elitelor” (prin funcții sigure, salarii babane, pensii speciale etc.) ale căror interese le întreținea părând că le critică.
De ce tot acest lanț de decizii politice abuzive (întins pe durata a 2-3 ani), care au scandalizat opinia publică românească (generând proteste violente), opinia internațională (SUA și alte state democratice), instituții europene aliate (Comisia Europeană, Parlamentul European, Comisia de la Veneția) nu au fost contestate tocmai de aceste „elite”?
Serviciile secrete (în frunte cu atotputernicul SRI) n-au mișcat un deget în tot acest timp, părând docile și inhibate; Curtea Constituțională a României a dat decizii favorbaile în serie, părând că s-a îmbecilizat de-a dreptul; CSM, ICCJ, ANI și Avocatul Poporului etc. au cântat în struna „idiotului util”, părând că au carnet de partid; Poliția și Jandarmeria s-au făcut surzi și muți în fața încălcării legii, părând a-și abandona posturile și uniformele; iar politicienii au început să-și monitorizeze foloasele, ridicând din umeri, părând că nu e nimic de făcut, ca o fatalitate!
Mai are rost să mai spun că n-a contat orientarea pro sau anti-europeană, pro sau anti-rusească, n-a contat UE sau Comisia de le Veneția, Secția Specială etc., ci lupta pentru putere și pentru privilegii, pentru acces și control la resurse, de orice fel și pe orice cale!?
Iar când a sosit momentul „ritualic” al sacrificiului, al îndepărtării „idiotului util” (care și-a făcut treaba), în acord cu dorința maselor, el a fost eliminat subit (a doua zi după alegerile europarlamentare), fără urme, fără milă, fără resentimente.
Și multe s-ar mai putea spune!
Problema nu e că a fost îndepărtat „idiotul util”, când, cum și de ce, ci faptul că acești dealeri de putere (pe care i-am numit „elite”, dar care se erijează în elite sau/și sunt pseudo-elite) sunt tot acolo (la locurile lor) și alți „idioți utili” (de alte categorii și mărimi) abia așteaptă să fie folosiți ca atare. Tot în folosul „lor” și tot fără să-și dea seama. Și tot așa.

Dacă va fi ca USR să eșueze/dezamăgească/devină irelevant, aceasta nu se va întâmpla, cred eu, din cauza unei greșite alegeri/poziționări ideologice. Fac această afirmație (predicție) într-un context bine definit, conturat de câteva elemente cu titlu de certitudine:
* USR, cel mai tânăr partid parlamentar, revelația ultimelor alegeri, cu un vârf (uimitor) de peste 22% la Europarlamentare, se află pe trend descendent (11% în opțiunile de vot, potrivit ultimului sondaj), deci nu e chiar atât de departe (în timp și spațiu) de un deznodământ previzionat mai sus, dacă nu se produce o schimbare
** De dată recentă, la inițiativa președintelui Dan Barna (fără a părea o nevoie urgentă), partidul a impus o clarificare ideologică, printr-un referendum intern, în urma căruia a rezultat că orientarea partidului trebuie să fie de centru-dreapta
*** Reproșuri privind o poziționare doctrinară greșită, ca partid de centru-dreapta, deja s-au făcut/se fac, atât din interiorul, cât și din exteriorul partidului, și sunt destul de evidente și de tăioase. Ele vin din partea unor analiști politici, a câtorva membrii importanți ai partidului și nu e clar deloc (și nici n-a fost măsurat) dacă publicul/alegătorii agreează sau nu această direcție doctrinară a USR
**** Nu e clar deloc (și nici n-a fost) dacă acest demers de „clarificare” ideologică a avut sau nu de-a face cu procesul de aliere/unificare/fuzionare al USR cu PLUS și cu campaniile electorale ce stau să înceapă sau e vorba de lupta pentru putere în interiorul partidului.
Și acum să le luăm pe îndelete.
Aș vrea să fie foarte limpede: eșuarea din mers, prematură, aparent inexplicabilă și nejustificată a unui partid politic nou (necesar, promițător, cu succes la vot și cu ecou în societate, oricare ar fi el) nu este doar eșecul unui lider, al unui grup sau al unui sistem politic, ci (și) al unei societăți (democratice) și al unei culturi politice (debile), e un deficit de maturitate al unei comunități ce nu-și găsește și nu-și poate fixa reperele solide și stabile. Nu-i nimic de râs! Se vor bucura prostește inocenții politicii (care nu înțeleg nimic), vor zâmbi frecându-și palmele ageamii politicii (crezând că s-a făcut loc pentru ei) și vor râde în barbă „rinocerii politicii românești” (în sensul că „i-am rezolvat” și pe ăștia).
Declinul USR, declanșat brusc, neașteptat și agresiv (asemenea succesului electoral al partidului în alegerile anterioare), are trei cauze, în opinia mea: 1. o înțelegere eronată, din partea liderilor și membrilor, a rostului, rolului și succesului acestui partid pe scena politică românească; 2. o atitudine strategică inexplicabilă/nejustificabilă, după căderea guvernului Dăncilă și în perspectiva instalării guvernului Orban; 3. o greșită abordare a campaniei electorale prezidențiale. Românii, simpatizanți și votanți ai USR, unii cu orientare ideologică bine conturată (puțini), cu orientare destul de vagă (ceva mai mulți) sau fără identitate doctrinară ca(re) să conteze (cei mai mulți), dar nevotanți ai PNL (ca reprezentanți, fie și de opoziție, ai vechiului sistem politic românesc), voiau câteva lucruri destul de simple și de clare: fețe noi în politică, eliminarea abuzurilor, a incompetenței și iresponsabilității în leadership-ul românesc, detronarea de la putere a PSD și a unui mod samavolnic de a face politică, orientarea proeuropeană a României și altele. Tot ce s-a întâmplat în acești ultimi ani, culminând cu 2019, n-a fost o bătălie ideologică (nici măcar împotriva iliberalismului, pe care publicul larg l-a simțit ca periculos, dar nu l-a înțeles neapărat ca cvasi-ideologie), ci o luptă pentru obiective democratice, bazice, de putere, puțin sau deloc încărcată ideologic. De aceea, nici victoria n-a fost una cu accente doctrinare evidente (a pierdut stânga – care stânga?, a câștigat dreapta – care dreapta?), ci una de izolare/eliminare de la putere a unui conducător abuziv (Liviu Dragnea și succesorii) și a unui partid lipsit de direcție și identitate, urmând o cale fără destinație, pentru sine și pentru țară.
USR, ca unul din combatanții și beneficiarii semnificativi ai acestei înfruntări, a citit, prin liderii săi de moment, în manieră proprie această realitate. De aceea au crezut c-o pot bate le Dăncilă (pentru turul al doilea), de aceea au crezut (la un moment dat) că l-ar putea înfrunta/bate pe Iohannis, de aceea au refuzat, inițial, orice sprijin guvernului Ludovic Orban, de aceea Dan Barna nu și-a dat demisia după cvasi-eșecul de la prezidențiale, de aceea, zic, același Dan Barna încearcă „să vopsească” artificial partidul într-o culoare potrivită lui. De fapt, ambiguitatea ideologică a USR este una nativă, s-a născut atunci când Nicușor Dan (un activist social, primul lider și „ideolog” al partidului) a deschis gura în politică și nu era necesară acum schimbarea acestei stări de fapt. „Clarificarea” ideologică, de centru-dreapta, poate avea alte funcțiuni: de pildă, să fixeze în frunte grupul Barna sau, dimpotrivă, să pregătească fuzionarea (pe picior de egalitate) cu PLUS.
După cum se observă, n-am făcut nicio observație punctuală asupra doctrinei propriu-zise asumate de cuplul Barna-Ghinea (?). Nu cred că e necesar în acest moment.
Acum când votul se obține prin țintire și profilare individuală (de interese, de consum, de vulnerabilitate etc.), acum când campaniile se poartă la nevedere, pe furiș (în intimitate, în contul de rețea), acum când se practică ingineria datelor în alegeri, cel puțin deocamdată, țintirea și segregarea pe motive (numai și numai) ideologice a unor comunități extinse (de vot) nu cred că este o miză esențială pentru succesul electoral. Așteptările au fost/sunt/vor fi foarte împărțite.
De aceea, dacă USR va eșua, nu va fi din motive ideologice, ci din cauza strategiei greșite, a liderilor nepotriviți, a conducerii inadecvate. A imaturității politice de grup, a lipsei de experiență.

S-au făcut și se fac în continuare previziuni cu privire la rolul pe care jurnalismul (media, mass-media, new media, rețele etc.) îl are/îl va avea în societățile de tip democratic (iliberal, populist, autocratic etc.) în noul context informațional-digital. Dincolo de rolul clasic, acela de (supra)veghetor al democrației, putem vorbi (deja) despre profeții pe jumătate confirmate, cum sunt acelea care prevedeau pentru media un rol de selector, de filtru și ierarhizator de informații (nu atât de colector), un rol de certificator de autenticitate al informației publice difuzate (inflaționist), așadar, un mijloc eficient (profesionist) de combatere a știrilor false (fake news) și un instrument util de înțelegere a realității, tentată tot mai mult de „adevăruri alternative”, de natură să sperie și să confuzeze. Anticipez că pe măsură ce jurnaliștii „își vor veni în fire” (vor conștientiza pericolul în care se află breasla lor, vor abandona parti pris-urile, patimile și partizanatele, vor reveni la normele deontologice de bază și își vor (re)asuma rolul social primar), aceste misiuni noi vor fi tot mai evidente și tot mai bine însușite și îndeplinite.
Ne dăm seama cu toții (tot mai mult și tot mai evident) că nu de informații ducem lipsă astăzi, acum când orice smartphone la purtător este un „televizor portabil” și orice deținător este un „jurnalist potential” (avant la lettre).
Ne dăm seama cu toții că (prea) multă informație (despre un subiect și despre orice subiect irelevant) nu ne ajută deloc, ci mai mult ne încurcă și că e nevoie de cineva (în care să avem încredere) care să ne ajute să facem ordine în dezordinea bombardamentului informațional la care suntem supuși, fără de voie chiar.
Mi-au venit în minte aceste lucruri cu gândul la multe, dar cu deosebire la evenimentele (mediatice) principale ale sfârșitului/începului de an, cum au fost accidentul de circulație grav al fostului ministrului Daniel Chițoiu, incidentul medical tragic (cu deces) de la Spitalul Floreasca, dar mai ales la asasinatul politic din Irak, un fel de casus belli (motiv de război), respectiv, executarea prin atentat, la comanda președintelui Donald Trump, a generalului și liderului iranian Qassam Soleimani. Nu că acestea ar fi asemănătoarea prin ceva, dimpotrivă, sunt foarte diferite, singurul element comun, eventual, fiind faptul (semnificativ, de altfel) că s-au petrecut în perioada Sărbătorilor de iarnă (sau după sărbători), o perioadă specială pentru media, caracterizată prin penurie de evenimente importante și în care orice faptă (reală sau ipotetică) este amplificată, rostogolită, hiperbolizată și detaliată până la exces și abuz. Deosebirile dintre acestea (de amplitudine, gravitate, consecințe, interpretare etc.) sunt evidente, iar mai ales acest din urmă subiect mediatic (atentatul din Bagdad) este un caz școală pentru modul în care poate fi prezentat, interpretat, mediatizat, perceput și asumat un eveniment. Este și o pildă despre cum ne putem emoționa/înfricoșa/înverșuna împotriva unui subiect, pornind de la necunoaștere, utilizare de surse greșite și interpretare eronată sau partizană a faptelor prezentate pe diverse căi.
Aici este cheia unei lecturi corecte a evenimentelor și a unei înțelegeri realiste și utile a faptelor.
Intenția mea aici (nici inițială, nici finală) nu este de a pune (eu) ordine într-un subiect foarte important, grav, complicat și răsmediatizat, ci (cel mult) a ușura o utilă și corectă lectura a lui, a o păstra pe o traiectorie cât mai apropiată de realitate, a o „dezbrăca” de învelișul umoral-emoțional care ar putea distorsiona sensul real. Un fel de model de consum mediatic al unui fapt, deopotrivă, greu de înțeles și generator de consecințe (potențial) grave. Câteva observații utile:
*În asemenea momente cheie, redacțiile de știri (televiziunile, îndeosebi) „preiau” masiv de la alții, la întâmplare, improvizează, recurg la orice specialist disponibil (indiferent de competență, orientare, credibilitate, interes) numai pentru a face față. De înțeles, dar nu și rezonabil/responsabil față de publicul lor
*Sursele cele mai puțin credibile (în asemenea situații limită) sunt chiar cele direct implicate (Trump, sursele oficiale americane, iraniene etc.). Ele nu trebuie ocolite (de către cineva care vrea cu adevărat să înțeleagă), dar trebuie tratate cu prudență și distanță, ele nu se raportează la adevărul factual
*Cu detașarea necesară trebuie interpretate sursele oficiale partizane în raport cu conflictul (UE ca întreg, Germania, Franța, Rusia, China, Israel, Emiratele Arabe, Turcia etc.), pentru că sunt părți strategice interesate și nu se raportează la adevăr în general, ci la interesul lor ca entitate politică/statală în raport cu evenimentul
*Nici specialiștii autentici în subiect nu sunt credibili în mod absolut, pentru că și ei au parti pris-uri, interese, job-uri, ținte, teorii de demonstrat etc.
*Cu atât mai puțin, falșii/pretinșii/conjuncturalii specialiști, care vor să devină interesanți, să puncteze, să fie băgați în seamă în situații critice de maxim interes
*Reperele cele mai sigure (pentru consumatorul obișnuit) rămân instituțiile mediatice (brandurile) sigure, certificate, probate și persoanele (jurnaliști, specialiști) pricepute și percepute drept credibile, neutre, oneste din alte împrejurări
Ar fi și acesta un (mic) început de educație media, care să ne scutească de bătăi de cap inutile, înțelegeri greșite, umori primejdioase sau interpretări nejustificate. După cum a fost cazul „execuției” din Orientul Mijlociu

Au trecut 30 de ani de la Revoluția din 1989, iar imaginile revăzute în zilele acestea la televizor mi-au dat senzația că totul s-a petrecut chiar „ieri”. Foarte inspirată (genială) mi s-a părut ideea unui film (difuzat de TVR) despre acele evenimente, carea oferea imagini brute, originale, fără comentariu (cu indicații sumare). Mulți ani la rând, am refuzat să mai vizionez filme (interpretări) ale „Revoluției” (dezamăgit, dezgustat, „plictisit”, dezinteresat etc.), ca în fața unui scenariu prost, repetat, identic, la nesfârșit. Dar acum revedeam (redescopeream), ca dintr-un carusel al amintirilor (incredibil de bine păstrate), chipuri cunoscute, situații, știri, alerte, frici, bucurii, entuziasme, pericole etc. Se derulau sub ochii noștri (precum în acele zile), binecunoscuții „eroi” ai momentului, adică Ion Iliescu, Petre Roman, Bîrlădeanu, Mazilu, Brucan, Gușă, Stănculescu, Trosca, Verdeț, Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brateș, „crainicii” revoluției (Victor Ionescu, Paul Popescu, George Marinescu etc.), teroriști, securiști, falși revoluționari, personaje de tot soiul. Am (re)trăit intens confuzia, deruta, spaimele, neîncrederea și circumspecțiile de atunci, cu aceeași senzație că ceva straniu, important, diferit, suspect, fals se petrece sub ochii noștri ațintiți, zi și noapte, în televizor. Și acum (retrăit) ca și atunci (trăit), pe un singur lucru puteam conta până la capăt, pe bănuiala „sănătoasă” (puternică, greu de clintit, imposibil de îndepărtat, dar și de demontat) că asistăm la „un joc dublu”, la o farsă, la o distribuție de roluri, opacă, vâscoasă, alunecoasă, înșelătoare, greu de înțeles, cu scop impenetrabil atunci, explicabil azi, dar căruia nu i te puteai împotrivi, ca în fața unui destin implacabil.
A fost ca un duș rece, ca o lecție de istorie, pe care ai ratat-o (pe jumătate) la momentul trăirii, dar pe care ți-o predă acum, după 30 de ani, Marele Profesor, care este Timpul.
S-au scris multe cărți (cu zeci de mii de pagini), s-au întocmit rechizitorii (cu sute de mii de file), au apărut ziare (în milioane de ediții), s-au înregistrat/difuzat kilometri de peliculă, cu imagine și sunet, pentru a oferi înțelesuri/explicații/justificări acelor evenimente. Din păcate, jumătate (?) au fost pentru aflarea adevărului, jumătate (?), pentru a-l ascunde. Acest adevăr (despre evenimente atât de complicate, de tragice, cu atât de mulți participanți și cu urmări atât de profunde) este știut de unii, simțit de alții, bănuit de și mai mulți, dar nu are greutatea unui dat oficial, asumat, recunoscut și nici nu va avea, câtăvreme sunt în viață „protagoniștii” și „beneficiarii” acestor întâmplări.
Ce voi spune în continuare „nu va lămuri pe deplin lucrurile” despre Revoluție, nu-i nici „o contribuție decisivă la elucidarea unui mister” al istoriei. Este o încercare de esențializare a acestor fapte, de rostit (ca orice adevăr esențial) într-o singură frază, de natură să ajute la înțelegerea și acceptarea acestei turnuri radicale a națiunii noastre, una dintre cele mai importante din toată istoria ei și, în orice caz, cea mai importantă pe care generațiile de după Cel de-al doilea război mondial (de acum și de cine știe câtă vreme de acum înainte), au prins-o/o vor prinde în viață/proximitate.
În toate sistemele politice (din istorie), problema esențială este sursa puterii, aceasta putând lua diverse forme (divinitatea, patriarhatul, matriarhatul, forța fizică, inteligența, tradiția, filiațiunea, poporul, votul, regulile, oculta etc.). În sistemele politice moderne, lucrurile s-au mai simplificat, în democrație, de pildă, sursa puterii este/ar trebui să fie mulțimea sau, altfel spus, votul popular, general, deschis și liber. Dar știm foarte bine că, precum niciunul dintre sisteme n-a fost perfect, nici democrația nu este. În vremurile noastre, putem vorbi despre două surse autentice de putere, cea a mulțimii (prin vot și număr) și cea ocultă (secretă, ascunsă, conspirativă), reprezentată cel mai adesea de servicii secrete (la nivel intern) sau de organizații oculte (transaționale). În „democrațiile perfecte” (pur teoretice), sursa puterii este votul (mulțimea), în „democrațiile reale”, sursa puterii este hibridă (mulțime + putere ocultă), în „dictaturi”, nu există decât surse oculte (opresivă și subsersivă).
Așa cum bănuiți deja, sursele de putere în Revoluția română din 1989 au fost puterea populară și cea ocultă. Revoluția a fost declanșată de revolta mulțimii (de la Timișoara, Cluj, București și alte orașe), de dinainte de fuga lui Ceaușescu (din 22 decembrie, ora 12.08), continuată apoi zilele următoare (până la executarea soților dictatori). Această imponderabilă numită puterea populară (rezultată din revoltă, sacrificii și vărsare de sânge) a fost preluată (confiscată) și instrumentată în folosul unei conspirații conduse de Ion Iliescu (și apropiații), susținut/asistat de serviciile secrete care l-au trădat pe Nicolae Ceaușescu, cărora li s-au alăturat alte instituții și persoane. Aceasta e fraza esențială și care explică tot ce s-a întâmplat mai apoi, până astăzi. Restul sunt scenarii posibile.
De fapt, același lucru se întâmplă și astăzi (și se va întâmpla mereu): când lucrurile nu sunt limpezi (privind cine e mai puternic și mai sigur), cei care vor puterea (și se tem de pierderea ei) oscilează între cele două surse esențiale: puterea mulțimii (votul) și puterea serviciilor secrete. Cu cât mulțimea (societatea) este mai conștientă de sine, mai educată și mai unită, cu atât mai bine va păstra puterea de partea ei (prin partide și politicieni); cu cât este mai slabă, mai risipită și mai scindată, cu atât puterea va balansa înspre servicii secrete (oculte).
Valabil acum treizeci de ani, valabil astăzi și, cine știe, multă vreme de acum înainte în România noastră.