Monthly Archives: January 2021

Jan 31

Când vor ajunge banii de la Facebook (și) în România?

Posted on by

Bune1
Știrea relevantă pentru industria media (a producătorilor de conținut, de știri) este că Serviciul „Facebook News” (un fel de divizie de știri a colosului digital) s-a lansat și în Europa (până acum funcționând doar în SUA), mai precis, transmite știri preluate de la The Guardian, Daily Mail, Financial Times, dar și de la alte publicații și grupuri englezești, urmarea fiind că toate acestea vor primi bani pentru conținutul produs. Justificarea Facebook este că inițiativa ar fi destinată „sprijinirii industriei în construirea de modele de afaceri durabile”. Lansarea în Europa chiar acum este considerată o mișcare strategică a „giganților internetului”, ca răspuns la presiunea care vine din partea organizațiilor de știri și a politicului (statelor).
Căci această noutate apare într-un moment global delicat (descris într-o postare anterioară), al unui conflict deschis între statul australian și marile platforme digitale (Google, Facebook) exact pe tema conținutului de știri. Bunăoară, guvernul australian a elaborat un proiect de lege prin care acești „jucători globali” să fie obligați să plătească conținutul media (pe care îl folosesc) celor care îl produc. În aceste condiții, Google chiar a amenințat că va retrage serviciile motorului de căutare din Australia.
Așadar, deschiderea/concesia arătată anterior Franței, iar acum Marii Britanii în acordarea de sprijin financiar editorilor locali de știri de către Facebook pare a fi o „cedare inteligentă”, benevolă, o soluție convenită/amiabilă înafara politicului, a guvernului sau prin intervenția/sub presiunea unei legi. Bineînțeles că, în varianta australiană, legea conferea poziție și putere de negociere producătorilor locali, aflați în netă inferioritate în raport cu „giganții globali”. De aici și conflictul deschid și senzația de amenințare reciprocă între Google și statul australian.
Însă această tendință, prin care o parte din resursele financiare acumulate de marile platforme sunt redistribuite just (în parte, cel puțin) și către producătorii de conținut, va continua și trebuie să continue. Doar că în lipsa unui cadru legislativ, cum se vede, fiecare negociază cum poate. Cu sprijinul consistent al UE, Franța a obținut o victorie ca un „cap de pod” (producătorii francezi primind bani pentru știrile lor), dar planul este că prin Directiva drepturilor de autor, UE să obțină/impună același lucru pentru toate țările uniunii. Acesta ar fi scenariul potrivit căruia „acei ceva bani” de la Google și Facebook etc. ar putea ajunge și la producătorii români de știri. Și cine nu ar dori asta?
Poate că beneficiarii reali/ultimi, adică cititorii/consumatorii (care își „iau știrile” de pe Facebook etc.) înțeleg mai greu aceste manevre, rostul și efectele lor, cu senzația că nu-i privește direct. Fals. Raționamentul este exact invers.
Până una-alta, Facebook etc. „nu face știri”, acestea sunt făcute de instituții media care ajung, prin intermediul rețelelor, la cititori. Deci calitatea, autenticitatea, veridicitatea știrilor depinde de producătorii lor, de starea lor financiară, de resursele pe care le au la dispoziție. Or, de unde să aibă resurse financiare dacă publicitatea (ca principală sursă de venit) este luată de platformele globale? Se văd două soluții:
1. ca publicul însuși să plătească conținutul media digital – ceea ce nu se prea întâmplă sau se întâmplă într-un procent mic (sub 10% media mondială); poate va crește în viitor prin educație media
2. ca platformele înseși, care utilizează acest conținut, să cedeze o parte din câștig acestor producători de conținut – exact fenomenul despre care vorbim aici.
Vrem știri bune, adevărate, utile, relevante? Ele costă, nu pot fi produse gratuite, iar să le folosească toți, cu beneficii (atât platformele, cât și cititorii), fără ca nimeni să plătească, este o situație inacceptabilă și care nu poate să dureze.
Iar cel mai prost dintre scenariu dintre cele posibile este slăbirea (sau dispariția, la extrem), jurnalismului, cel care mai poate face ordine în dezordinea comunicațională globală, dominată de „industria atenției” și de fenomeul „fake news”. Iar perdanții principali n-ar fi alții decât oamenii simpli, lipsiți de putere, mulțimea, cetățenii, adică publicul care are nevoie de informație corectă, adevărată, utilă.

Jan 31

O problemă vitală pentru presă și de „mare viitor”: plata pentru conținutul media

Posted on by

Bune1
Australia „la cuțite” cu Google
„Google amenință că se va retrage din Australia dacă codul de conduită, care impune gigantului tech să plătească companiilor media pentru conținut, va fi aprobat” (https://s9.ro/1cb7); „Guvernul australian vrea sa oblige Google si Facebook sa plateasca pentru stirile utilizate” (https://s9.ro/1cb8); „Google Search ar putea dispărea din această țară, dacă o lege votată deja de Guvern este pusă în aplicare” (https://s9.ro/1cb9);
Am reprodus trei titluri din media românească (sunt alte mii în cea internațională) care enunță o problemă tot mai grea și mai arzătoare și nu doar în Australia, ci peste tot în lume acolo unde a ajuns internetul și, odata cu asta, „giganții” acestuia, printre care și Google, cel mai mare motor de căutare cunoscut.
Problema, pe scurt (și pe înțelesul tuturor): pentru presă, principala sursă de venit a fost și este (încă) publicitatea, acea publicitate care a început să fie absorbită/preluată tot mai sigur și masiv de către „giganții internetului”, lăsând tot mai mult media fără această resursă de bază. Se întâmplă asta pentru că acești operatori uriași de pe internet sunt mai eficienți în actul de promovare (a ceva) și mai ieftini decât orice organizație media, oricât ar fi ea de mare. Pe de altă parte, aceeași operatori (de tip Google, Facebook) folosesc conținutul media (al știrilor, de pildă), care le crește traficul și eficiența financiară. În același timp, se afirmă/invocă/se argumentează că, în egală măsură, prin utilizarea conținutului mediatic de către aceste platforme, sunt câștigați și producătorii de conținut media, pentru că devin astfel mult mai accesibili, mai vizibili și mai frecventați. Aparent, o afacere de tip win-win, cu ambele părți câștigătoare.
Însă această armonie a mers și merge până la un loc, acolo unde ajungem la bani, la cine o duce bine (și cine rău) și la tendințe. Căci, simplificând lucrurile, „giganții” par/sunt tot mai bogați (desigur, nu doar pe seama conținutului media), iar organizațiile media (producătoare de știri) sunt tot mai „sărace” (desigur, nu doar pe seama „giganților”). Puse sub presiune, marile platforme de pe internet fie s-au făcut că nu văd/înțeleg, fie au zis că nu-i treaba lor, fie au minimalizat fenomenul, fie chiar au încercat să ajute presa, oferind sprijin financiar (paleativ) în diverse feluri.
La început, cred, toți operatorii media (mari și mici) s-or fi bucurat de beneficiile motoarelor de căutare și ale rețelelor sociale, până când și-au dat seama și au simțit (pe pielea lor) că munca lor devine (tot mai) gratuită că nu pot monetiza și că, oricum, nu pot rivaliza cu acești „uriași digitalo-financiari) sub nicio formă. Desigur că cei mari și puternici din media au încercat să negocieze cu acești „noi jucători” pe piața conținutului media, cu mai mare sau mai mic (de obicei) succes. Oricum, și-au dat seama că nu au mari șanse de câștig, că nimeni nu se poate lipsi de motoare și de rețele, indiferent de preț.
De aceea, presa, fiind o instituție strategică pentru democrație și pentru politică, indispensabilă în informarea corectă a cetățenilor, a apelat la ajutorul statului pentru a putea negocia cu așa numiți „giganți digitali”. Iar statul o poate face cel mai eficient într-un singur mod, elaborând și impunând legi care să reglementeze ceea ce piața pare că nu mai poate face.
Și așa am ajuns la subiectul de azi și la criza din Australia.
Dacă ați înțeles bine, statul australian vrea să impună prin lege un cod de conduită „care obligă platformele să negocieze plăți către companiile de presă”. Mai clar, „guvernul australian considera ca Google si Facebook ar trebui sa recompenseze publicatiile media australiene”. Reacția Google nu s-a lăsat așteptată, acesta amenintând că, dacă această lege va fi votată de Parlament, va retrage motorul de căutare din Australia, iar Facebook că va elimina știrile din feedul său pentru toți utilizatorii australieni. „Conflictul” este destul de grav și de avansat, căci Google a transmis un ultimatum guvernului australian, iar premierul Scott Morrison a declarat, explicit, într-o conferință de presă că guvernul nu va răspunde amenințărilor. Sumele aflate în joc sunt de ordinul miliardelor de dolari și se estimează că Google colecteaza 47% din totalitatea publicitatii online din Australia (alte detalii financiare în link-uri).
Deznodământul acestui diferend global foarte actual are sens nu doar în Australia, ci în toată lumea, deoarece care instituție media din lume (mare sau mică) n-ar vrea să poată negocia cu Google și să primească bani pentru conținut de la aceasta?
Cu atât mai important cu cât există un precedent important în Europa, o concesie „strategică” făcută presei din Franța, dar abia în fața unui gest de mare solidaritate, se spune.
Cine are mai multă dreptate? Media și jurnaliștii/producătorii de conținut, aflați în profundă criză, vor spune că ei.
Cine va câștiga? Nu știm, dar suntem siguri că ne aflăm în fața unui tip de conflict (stat vrs. „giganți digitali”) tot mai frecvent, tot mai puternic și tot mai evident.
Un „conflict al viitorului”!

Jan 21

Integritate și independență pentru jurnaliști

Posted on by

2
Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.
Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!

Jan 15

Viitorul jurnalismului/Jurnalismul viitorului

Posted on by

Select3
• „Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate”/”Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale”/„Furnizați informații de context profunde/realiste”
• „Monitorizează și examinează guvernul”/„Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri„/”Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice”
În ultima întâlnire din acest semestru, am prezentat masteranzilor de la „Managementul Instituțiilor Media” (chiar în cadrul cursului de Management media) datele unui studiu despre rolul jurnalismului (raportat la viitorul jurnalismului), efectuat cu 1100 de profesori de jurnalism din Europa. Punctul de plecare și justificarea acestei ample cercetări au fost criza profundă în care se află jurnalismul, manifestată prin lipsa/diminuarea resurselor financiare, degradarea actului jurnalistic (prin abandonarea normelor deontologiei), pierderea vizibilă a credibilității, prestigiului și audienței în rândul publicului, precum și dificultatea în găsirea unor soluții viabile de redresare etc.
Mai mult de atât, autorii sondajului socoteau că reînnoirea/inovarea jurnalismului sunt concentrate mai ales pe mijloacele tehnologice și pe cele financiare ca posibil a oferi căi de izbăvire, dar și că, în acest moment, aceste două suporturi nu par a fi suficiente sau nu par a oferi soluțiile așteptate, în condițiile în care tehnologia, într-o continuă evoluție, generează mai degrabă instabilitate, iar modelele de afaceri căutate/găsite sunt infirmate și perturbate constant.
De aici s-a născut ideea de a căuta soluții nu în exteriorul, ci în interiorul jurnalismului, pornind de la premiza că ar fi necesar/ar fi potrivit/ar fi salvator să fie regândite din temelii obiectivele acestuia. Cu alte cuvinte, în interiorul culturii profesionale, să se caute rolurile jurnalistice ca „înțelegeri normative despre ce este jurnalismul și ce ar trebui să facă” și acestea se ocupe locul central în procesul de reînnoire și inovare a jurnalismului.
Poate ar mai trebui clarificat de ce au fost aleși pentru studiu profesorii de jurnalism și nu, de pildă, jurnaliștii activi sau managerii ori patronii media. Cred că e destul de simplu de explicat și de înțeles: pentru că aceste categorii distincte sunt părți (prea) implicate direct și activ, dependente, prin urmare, subiective în a se pronunța transparent, neutru, vizionar asupra propriilor lor probleme critice. Pe de altă parte, (fără a face/fi pro domo) profesorii de jurnalism sunt (cel puțin în tradiția europeană) foști jurnaliști cu experiență, adică buni cunoscători ai mediului jurnalistic, sunt, în al doilea rând, părți empatice, interesate și responsabile (ca educatori/formatori dedicați) pentru prezentul și viitorul jurnalismului, iar, în al treilea rând, sunt cercetători avizați, aplicanți, prospectivi ai domeniului jurnalistic. Cu alte cuvinte, ar avea și interesul și distanța necesară și priceperea/îndreptățirea de a se pronunța în privința ecosistemului din care fac parte (sau de care sunt legați organic).
Dacă nu a fost destul de clar ce se căuta, întrebarea sondajului nu lasă urmă de îndoială:
„Am dori acum să cunoaștem părerea dvs. personală despre care ar trebui să fie direcția viitoare a jurnalismului. Ne interesează în special ce credeți despre importanța viitoare a mai multor sarcini pe care jurnaliștii profesioniști ar trebui să le îndeplinească. Față de situația de astăzi, în următorii zece ani, importanța următoarei sarcini pentru jurnaliștii profesioniști ar trebui să fie (variante de răspuns): 5. Mult mai mare 4. Mai mare 3. La fel ca acum 2. Mai mică 1. Mult mai mică”.
Voi reproduce în continuare cele 18 sarcini/roluri jurnalistice propuse spre evaluare repondenților și punctajul obținut de fiecare (din maximum de 5 pct.):
a. Obțineți cu rapiditate informații pentru public-3,38
b. Evitați subiectele care nu pot fi verificate – 4,19
c. Monitorizează și controlează guvernul – 4,00
d. Fiți drepți/corecți cu cei defavorizați – 3,85
e. Oferiți divertisment și relaxare – 2,55
f. Prezentați abuzuri sociale – 3,88
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi – 2,39
h. Oferiți analiză și interpretare a actualității – 4,20
i. Monitorizați și examinați activitatea companiilor – 4,01
j. Oferiți oamenilor obișnuiți șansa de a-și exprima opiniile -3,45
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde – 2,43
l. Oferiți informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice – 4,04
m. Concentrați-vă să aduceți cele mai noi știri – 3,01
n. Furnizați informații de context profund – 4,26
o. Monitorizați și examinați organizațiile societății civile – 3,80
p. Motivați oamenii să se implice social – 3,67
q. Tratați publicul ca și consumatori și nu ca și cetățeni – 2,04
r. Îndreptați-i pe oameni către soluții posibile pentru problemele din societate – 3,80
Se pot face multe comentarii și analize a acestor rezultate obținute de la peste o mie de repondenți din diferite țări din Europa. Ele pot fi și e bine să fie obiectul atenției și dezbaterii publice. Împreună cu realizatorii studiului, voi prezenta aici datele esențiale/cheie rezultate.
Cel mai mic punctaj (sub 3 pct.), adică nerecomandate ca importante, sunt patru roluri jurnalistice, cu punctajul corespunzător:
d. Oferiți divertisment și relaxare (2,55),
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi (2,39)
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde (2,42)
q. Tratați publicul ca pe consumatori și nu ca pe cetățeni (2,04).
Dacă înțelegem corect, acestea ar fi sarcinile cărora jurnaliștii ar trebui să le acorde cea mai mică atenție, timp, preocupare, prioritate în sumarele lor zilnice.
Șase dintre sarcinile propuse spre evaluare au obținut peste patru puncte și înțelegem că acestea ar trebui să câștige importanță în următorii zece ani. Trei dintre ele sunt legate de funcția de control/examinare (opoziție, „câine de pază”) a prestației puterii îndeplinite de jurnalism, iar acestea sunt (cu punctajul aferent):
c. Monitorizează și examinează guvernul (4,00),
i. Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri (4,01)
l. Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice (4,04).
Însă cel mai mare punctaj au obținut următoarele trei roluri și ele sunt legate de funcția analitică a jurnalismului, cea de interpretare, cercetare și aprofundare:
b. Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate (4,19),
h. Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale (4,20)
n. Furnizați informații de context profunde/realiste (4,26).
Concluzia seacă, intrinsecă a studiului este că, dacă ar fi să se reînnoiască/reinventeze/inoveze, valorificându-și propriul potențial (fără a cere/aștepta sprijin din alte părți), jurnalismul ar putea-o face, mai simplu și direct spus, mai ales prin evitarea/ocolirea știrilor false, prin furnizarea către public a unor interpretări corecte a problemelor actuale ale realității și, înainte de toate, prin contextualizarea cât mai precisă, mai realistă și mai profundă a informațiilor pe care le transmite publicului. Nu pare ceva ceva complicat, ieșit din comun, imposibil de pus în practică, dimpotrivă, pare ceva elementar, la îndemână și încredibil de… normal.
Poate vor fi luate în considerare, poate, nu! Poate sunt previziuni reale, poate, nu! Pot fi recomandări de luate în seamă sau poate, nu! Dar dacă acceptăm buna-credință, buna-știință și buna-intenție a repondenților (proveniți din țări diferite, cu tradiții diferite și culturi jurnalistice diferite) și credem neverosimil a se fi înțeles între ei, le putem acorda și prezumția de credibilitate.

Jan 08

Ce a distrus Trump

Posted on by

capitoliu
Mult mai multe lucruri grave s-au întâmplat în SUA în acești ani (zile) decât se văd la prima vedere. Sigur că cel mai grav (și care are de-a face cu toate celelalte) este pervertirea unui model (de sistem politic, de societate, de democrație), dar mai ales compromiterea unui simbol (al tuturor acestor lucruri), practic, simbolul cel mai puternic, dominant, al ultimului secol sau, cel puțin, a ultimilor șaptezeci de ani. Americanii, ca ultimul mare „imperiu în viață”, au promis două lucruri, pe care lumea nu le-a avut niciodată (dar poate și le dorea), libertate și/cu prosperitate, pentru care puneau asigurări și chezășie cu propriul exemplu și pentru impunerea cărora nu au ezitat să pună la bătaie bani, influență și „mână înarmată, acolo unde au crezut ei că e cazul. Cea mai mare bătălie mondială după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial a fost „lupta americanilor pentru democrație”.
Operând cu dezinvoltură cu libertatea (și libertățile) și ajungând inevitabil la „drepturile omului”, SUA și-au asumat și au devenit (fără să întrebe foarte mult și pe alții) ceea ce s-a numit „gardianul mondial”, „polițistul planetei”, dar și promotorul și „implementatorul principal” din privința democrației. Iar aceasta era la pachet cu libertatea de exprimare, cu presa liberă, din care au făcut un titlu de glorie și o „redută” a cultivării, menținerii și apărării idealurileor democratice. „Războiul rece” și „căderea comunismului” sunt exemple de implicare americană reușită, să spunem (și ne privește și pe noi); Afganistanul, Irakul, „primăvara arabă” sunt exemple de eșecuri americane în privința „democratizării”, în general, a lumii musulmane. Nu judecăm noi aici nici temeiul, legitimitatea sau consecințele acestui proces planetar. Constatăm doar că am funcționat, într-o formă sau alta, până cam acum patru ani, adică până la alegerea lui Donald Trump președinte al SUA, atunci când întreaga paradigmă politică a Americii (internă și externă) pare să se fi schimbat, odată cu noul președinte. SUA începea să nu mai creadă în propriile valori (ce făcuseră din ea cea mai puternică democrație a lumii, cea puternică economie, cea mai prosperă mare țară) și să se retragă de pe diverse „fronturi” mondiale cu motivarea (populistă) „to make America great again”. Toată lumea s-a mirat de apariția și, mai ales, de victoria acestui președinte atipic, miliardar, vedetă TV, dar și politician antisistem, certăreț, un pic bufon, ignorând istoria țării sale a ultimului secol și pornit să așeze lucrurile (America, dar și lumea) într-un mod propriu, surprinzător, neobișnuit, scandalos, pe alocuri.
S-au întâmplat foarte multe lucruri noi, inedite, nemaivăzute și auzite pentru America în acești patru ani și foarte multă lume (politicieni, analiști, jurnaliști, cetățeni) s-a întrebat cât de departe e în stare D. Trump să meargă, raportat la promisiuni (îndrăznețe și aberante unele) și la „devierea” pe care o imprimase țării sale și pe care dorea să o continue în mandatul al doilea. El a arătat, din campania electorală și după aceea, până în ultima clipă, când a refuzat (aproape explicit) să cedeze puterea că este dispus, cu orice risc, să meargă până la capăt.
Și aici ajungem punctul de maximă intensitate și reponsabilitate, de reprezentativitate și simbol al situației de azi, acela în care însăși stindardul Americii, democrația și alegerile libere au fost terfelite, demolate din interior și de la cel mai înalt nivel prin nerecunoașterea rezultatului alegerilor de către D. Trump (în ciuda tuturor argumentelor juridice, politice etc.), de încurajare a revoltei, culminând, ca imagine, cu invadarea de către adepții președintelui în exercițiu (cu propriul său alibi) a Capitoliului, adică a sediului Parlamentului și guvernului, adică a instituțiilor democratice fanion ale Americii. Semn fără echivoc al uzurpării puterii, al nesocotirii regulilor elementare, al sfidării chintesenței democrației.
Indiferent de ce se va întâmpa în viitor, acest lucru nu mai poate fi negat, nici nu poate fi șters din istorie sau din amintire și nici nu va fi uitat degrabă, tocmai pentru valoare de simbol pe care o are. SUA n-a mai vrut, la un moment dat (sub Trump), să fie simbolul democrației, acum nici nu mai poate să fie. Și nu se putea încheia acest „scenariu prost” decât prin concluzia amară a unui jurnalist american, invocată (ironic) de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe de la Moscova: „Statele Unite nu vor mai putea niciodată să pretindă în fața lumii că sunt un model de democrație”. Cred că e destul pentru moment.