May 07

De ce n-are Arthur coadă și… presa succes

Bune12
A trebuit să „moară un rege” ca să descoperim despre noi, toți laolaltă (cetățeni și media), lucruri noi, surprinzătoare, șocante, aduse parcă din alte lumi (de poveste). Altminteri, ignoranți am fi rămas pe veci! Și nici lacrimile nu ar fi fost aceleași! „Prohodul” gigantesc al defunctului „rege”, oficiat civic, politic, vag juridic și (intens) mediatic cu toate onorurile, vorbește despre starea și hibele noastre greu curabile.
Părem a fi într-o caricatură al cărui autor nu știm dacă este providența, întâmplarea sau un maestru comunicator/specialist PR. Și nici nu mai contează pentru pofta noastră de „povești nemuritoare”.
Căci trebuia să fie „un rege” (ca să atragă atenția), trebuia să fie neapărat un uriaș, superlativ (cel mai are urs din… România, Europa, lume etc.), trebuia să poarte un nume (iar Arthur a primul nume de rege ce îți vine în minte), trebuia să fie ceva tragic, profund, conflictual (un prinț care omoară un „rege” – și ce-i mai tragic decât moartea), trebuia să fie ceva fabulos (o acțiune de vânătoare „magică”, hiperbolică – un prinț „din Apus”), trebuia să fie ceva misterios (un urs din sălbăticie, rar zărit de căutătura omenească, „incert” vizualizat fotografic), trebuia să fie ceva „ireal” sau măcar, până una-alta, greu verificabil.
Nu prea are de-a face că prințul este de Liechtenstein și este real, iar „regele” este simbolic etc., nu prea contează rigurozitatea faptelor și a amănuntelor, contează că am stat gură-cască câteva zile asupra unui subiect, brusc și parcă întâmplător relevat și mediatizat, profund doar în semnificații, dar marginal în detalii și reprezentare. De fapt, un „subiect servit” (cum se spune în limbaj jurnalistic), ba chiar „la tavă”, de un ONG, iar „servirea subiectelor”, după orice teorie jurnalistică, face parte din practica defectuoasă a profesiei, orice s-ar spune. Aș vrea să fie bine înțelese lucrurile, din perspectiva mea: nu e rău deloc că a ieșit la iveală o practică de braconaj (vânătoare ilegală), nu e greșit deloc să fie popularizați și vinovățiile, și vinovații, în esența, sunt câteva beneficii certe aduse opiniei publice prin mediatizarea acestui subiect. Cauzele și efectele de profunzime, din păcate, sunt altele și nu se înțeleg la prima vedere. Și n-am nimic cu activitatea și strategia de promovare a ONG-urilor (ele au viața și rolul lor), mă interesează ce face presa și care este cea mai bună atitudine a media și a publicului în asemenea situații.
Ce am putut observa, la prima strigare: că un ONG, din zona de activitate a protecției mediului (Agent Green), generează, din propria inițiativă (fără a fi provocat de presă), un subiect de impact mediatic major, printr-o postare pe propriul site, cu un titlu ce ar putea stârni invidia jurnaliștilor: „Arthur, cel mai mare urs din România, împușcat de un Prinț austriac”. De precizat, un subiect gata documentat, cu acte reproduse la vedere, gata scris și gata ilustrat cu poze, inclusiv a ursului Arthur (mai puțin autorul fabuloasei fotografii?). Și bine pregătit și vorbit public, în etapa ulterioară.
Mă întreb cum ar fi fost și dacă n-ar fi fost mai normal și mai credibil ca subiectul/scandalul să fie anclanșat/declanșat în urma publicării unei investigații jurnalistice, făcute de jurnaliști de investigație profesioniști și independenți, subiect documentat și finalizat jurnalistic și apoi „judecat public”? Pentru asta, ONG-ul ar fi putut sesiza, mai întâi, presa sau presa ar fi putut descoperi subiectul întrebând. Între paranteze spus (cu titlu de recomandare), la cursul de jurnalism de investigație pe care îl predau le spun viitorilor jurnaliști să consulte întotdeauna, în cazul unui subiect, și ONG-urile cu activitate, date și competență pe acel domeniu.
Subiectul „ursului rege Arthur”, ucis de prințul austriac, este preluat treptat de toată presa și rostogolit pe toată părțile. Ore întregi (de știri și dezbateri) și pagini întregi (de informații, analize și procese de acuzație/intenție/deplângere) s-a tras de „coada ursului” și s-a vândut mediatic, zile la rând, „pielea ursului din pădure”, pe o sumă de informații date (nesubstanțial îmbunătățită). Media nu s-a deosebit cu nimic (și parcă se deosebește tot mai puțin) de reacția din rețelele sociale, de-a valma, cu toții, lacomi și disperați, asupra unui subiect, consumat până la sațietate și apoi până la oboseală și silă. Publicul, foarte reactiv și polarizat și el, „s-a aprins”, de-o parte sau de alta a baricadei, alimentat cu combustibil „refolosit” de media. Dintr-un asemenea consum/act mediatic, ritualizat în mod identic de toate formele și instituțiile de media, nu mai poate rămâne decât o „cenușă” inutilă și grețoasă, care crează respingere, atât față de subiect, cât și de rezolvarea problemei. Și cu asta s-a terminat, așteptăm alt scenariu, cu alte animale și alți prinți. Repet, nu mă apuc să reproșez ONG-ului cum a instrumentat subiectul și nici publicului care a reacționat așa. Știu doar că presa, care are o misiune și un rol în societate (în privința gestionării informației publice), poate face altfel și asta mă interesează.
În primul rând, e evident și vizibil că se produce un proces de dezintermediere a informației, de „sărire” a presei, ca intermediar, în informarea publică și de adresare direct publicului, prin mijloace de comunicare proprii (site-uri, bloguri etc.) sau prin rețele sociale, de către cei care au interesul să o facă. Această dezintermediere, ocolire, „sărire” a presei, posibilă în era digitală și tot mai frecventă, vizează ajungerea mesajului de la comunicator direct la public, fără a fi analizat, interpretat, criticat, semnificat, evaluat etc., iar scopul este de a eficienta efectul dorit, a-l lipsi de bagajul, de obicei critic, al „intermedierii jurnalistice”, care va vedea și „părțile rele”, nu doar cele bune ale mesajului, așa cum și-ar dori emițătorul informației.
Ce face publicul într-o asemenea situație:
– Acceptă mesajul subiectiv/partizan/interesat, îl consumă așa cum este și trage singur concluzii?
– Sau caută nu doar informația brută, ci și analiza și expertiza pe care jurnaliștii o pot furniza, pentru a înțelege mai bine, pentru a vedea toate perspectivele și a trage concluzii mai temeinice?
Aici e marea problemă și punctul nevralgic al presei momentului: se pare că publicul, cel needucat sau prost educat media, în căutare de emoții și senzații tari, preferă mesajul direct, de la emițător, neintermediat mediatic, iar presa pare/devine inutilă în această situație. Pe de altă parte, e presa atât de conștientă și lucidă, dar și atât de convingătoare cu publicul pentru a-și justifica existența, necesitatea, competența în criticarea, medierea și echilibrarea informațiilor publice, pentru a fi cerută și căutată de către public? E un lucru la care, cred eu, trebuie meditat profund.
De aici rezultă că bătălia directă pentru știri/informații noi, distribuite cu maximă rapiditate, este sau va fi pierdută de presă, în condițiile în care „fiecare” (comunicator interesat) se poate „comunica pe sine” instantaneu, adică poate transmite informații direct (live pe Facebook), pe alte căi decât cele mediatice, indirecte. Aici sunt afectate toate instituțiile media, dar cu prioritate presa scrisă, apoi televiziunea șamd și nu vor reuși să țină pasul.
Rezultă că nu asta e calea pentru presă, ci a crea o diferență în tratarea informației și a o expune publicului pe care acesta să o perceapă ca pe o necesitate, ca pe o nevoie de care nu se poate lipsi. Această diferență (față de toate celelalte forme de distribuire a informației) este aprofundarea informației brute (emisă de politicieni, instituții, ONG-uri etc.), analiza și interpretarea obiectivă, în spiritul interesului public, a acesteia, perspectiva critică de bună credință și credibilă a jurnalistului, care nu există și pe care nu o găsește în altă parte. Doar așa convingi publicul să te caute și să te plătească, nu pentru știrile de flux pe care oricum le află dacă dorește. Ducând gândul mai departe, înseamnă că poate avea succes, în condiții de credibilitate, jurnalismul care oferă profunzime, interpretare, perspectivă, deci jurnalismul care sensibilizează probleme reale din societate (jurnalismul amplu, documentar, de reportaj și analiză), jurnalismul care sesizează și dezvăluie erori, greșeli, abuzuri din societate (jurnalismul de investigație) sau găsește soluții pentru rezolvarea acelor devieri grave (jurnalismul constructiv și de soluții).
Așa s-a întâmplat și în cazul „regelui Arthur”, presa a fost „sărită” și substitută, atât în alegerea subiectului, cât și în documentarea și promovarea lui, până la controlul impactului și al efectului public. Dar presa a fost mulțumită și s-a simțit confortabil, pentru că s-a ales cu un subiect pe cinste. Dar, ceea ce este mai important, ca și acest ONG, care se folosesc de presă (în cel mai bun caz) în pasul doi, fac tot mai mulți, politicieni, instituțiile, vedetele, ONG-urile etc. Iar presa, pe post de magafon, participând și amplificând „balul” altora, câștigă ceva facil (ecoul) pe termen scurt și pierde ceva (credibilitatea) pe termen lung. Și își uită propria misiune!
Presa profesionistă nu trebuie să se lase „angrenată”, ea trebuie să „angreneze”, să facă agenda după regulile ei, adică ale interesului public!

May 05

Despre știri false, dezinformare și educație media

Bune13
Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.
Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.
Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat, creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului, absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape” de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce este, ci ceea ce le place lor să fie.
Cum se poate ieși din acest „marasm”?
Într-un grup Facebook de educație media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală, virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică, democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung. Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști, activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional. Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional, cu implicarea explicită a deciziei politice..
În legătura cu asta și la același nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public, ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”, atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.
Sub presiunea momentului, a inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare). Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști. Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel (nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă, în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii, băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple concrete și explicații.
Recomand deci: https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/, https://www.antifake.ro/,