Tristă zi a fost ieri pentru politica românească. Un fel de blackout politic, moral și civic. Un moment din acela în care albul pare negru și negrul pare alb, dreapta este stânga și invers, josul este sus și susul este jos. Confuzie, derută și lipsa de repere pentru mai mult de o jumătate de țară. Un pumn violent în plină figură, neașteptat, nenecesar și inutil, dat politicii și democrației. Un recul șocant, o „răsturnare” în timp la care nu ne așteptam și, din nou, o „răscruce” din aceea în care simți că ar trebui să-ți faci bagajele și „s-o dai dracului de țară”. Ce greșeală îngrozitoare!
În activitatea de zi cu zi, și în întâlnirile cu tinerii viitori jurnaliști, mă străduiesc din toate puterile, cu toată energia, știința și pasiunea de care sunt capabil, să-i țin, să-i apropiu, să-i conving, să-i aduc către implicare civică și responsabilitate, către politică, spre deșteptarea civismului și a spiritului democratic, fără de care viața publică, societatea deschisă și profesiunea pentru care se pregătesc nu-și au sens și finalitate. Și e foarte greu, pentru că din toată școala (până la facultate) ei nu învață și nu știu nimic despre astea (educația civică, politică, democratică sunt aproape nule pentru majoritatea dintre ei și o mărturisesc cu sinceritate și candoare). Zilele trecute, unul dintre cei pe care încerc să-i familiarizez/oblig cu lectura sistematică a presei, mi-a mărturisit, rugându-mă să nu mă supăr, dar nu știe „cine e Cîțu”. Mă puteam supăra? Și avea doar scuza, dacă se poate gândi/accepta așa ceva, că e la primele lecții de jurnalism… Dar „cine e Cîțu” nu e o lecție de jurnalism, primită la 19 ani, e o lecție de viață, de civism, de politică, de spirit democratic, dar pe care „România educată” nu le-a dat-o și, mai mult, le-o refuză strident în continuare. Spuneam că e greu când cei mai mulți dintre tineri nu știu lucruri elementare despre politică și abia un sfert dintre cei sub 25 de ani merg la vot (cu motivații diverse). România are aproape cea mai scăzută cotă de participare în alegeri (cca 40 %) din Europa/UE și se află la un nivel maxim de respingere a politicii și partidelor și cu o cotă minimă de încredere în acestea.
Iar la cursurile noastre ne străduim/chinuim să vorbim despre partide, despre democrația participativă, despre reprezentativitate, despre cum fiecare membru al societății ar trebui să se simtă reprezentat într-un fel (de o idee, de un proiect, de un program, de un om, de un partid etc.). Și le mai spun că dacă nu e așa, e pentru că nu suntem destul de conștienți, de educați și de implicați pentru a face societatea noastră democratică mai funcțională… Încerc să-i conving (orice vor face ei în viitor) să nu stea prea departe de politică și de putere, pentru că de acolo vine decizia care-i privește și pe ei în mod direct, și-i îndemn (chiar dacă unii privesc cu scepticism) să nu ocolească ideile și partidele politice, să le adopte sau critice, să fie de acord sau să protesteze, să le urmărească și să le voteze, iar dacă nu sunt mulțumiți de alegere și rezultate, s-o spună public.
Mă străduiesc, de asemenea, să le demonstrez că nu toate partidele sunt la fel, că e imposibil asta, că, totuși, e nevoie și de partide noi, idei noi, oameni noi, dar că aceștia nu pot să apară și să câștige fără sprijinul lor. Și le mai reamintesc că nu se regăsesc îndeajuns în spațiul politic și nu sunt tratați cu atenție de către politicieni și partide tocmai din cauza absenteismului lor de la vot și din spațiul dezbaterii politice. Și așa mai departe, nu le pot reproduce pe toate aici, oricât de supărat și nervos aș fi.
Dar observ de câțiva ani receptivitate în rândul lor, iar cei mai emancipați și inteligenți dintre ei nu refuză politica și discuția despre ea, dimpotrivă, chiar dacă nu le e ușor câteodată s-o poarte și și-ar dori mai mult de la ei și de la societate din punctul acesta de vedere.
Și iată că vine câte-o zi precum cea de ieri, când acele „busolei politice” se dau peste cap, când nordul devine sud și sudul devine nord, când ceea ce ai combătut și criticat tot timpul devine ceva compatibil, agreabil și prietenos, când adversarul politic și ideologic se transformă în partener și „logodnic de guvernare” și de interese obscure. Vine acel moment când „compromisul politic” nu e altceva decât „înțelegere rușinoasă”, „pact abominabil”, „târg blestemat” care nemulțumește și contrariază pe toți cei care mai aveau un dram de încredere în politică. Făcut fără acordul și acceptul celor care te-au ales, în pofida dorinței majoritare și doar în interes personal, de grup de interese, de partid. Acel moment când partidele nu mai contează, când reprezentarea și reprezentativitatea s-au făcut țăndări, când politica și politicienii români mai trântesc o dată cetățenilor ușa în nas, disprețuindu-i profund și sfidându-i mizerabil. Vine acel moment când lecția de democrație, civism și încredere politică se neagă singură, se autodistruge, se transformă în neant. Când trebuie să te gândești bine ce zici.
S-o spunem pe șleau: președintele Klaus Iohannis nu era obligat (de alegătorii lui, de pandemie, de context etc.) să-l crediteze/susțină/umfle pe Florin Cîțu (o adevărată „piatră de moară”) pentru a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL. Președintelui Iohannis nu i-au cerut alegătorii lui asta și n-a fost obligat de nimeni (înafara propriei dorințe/pofte) să distrugă alianța politică de guvernare PNL-USR-UDMR, o formula care, minim-minimorum, asigura stabilitate și un dram de reforme necesare. Președintele Iohannis putea reface alianța ruptă din orgoliu, calcul greșit și nechibzuință, dar n-a vrut s-o facă din motive pentru care trebuia să dea explicații publice. În fine, președintele Iohannis nu este și nu poate fi obligat și nu i-au cerut susținătorii lui să obțină sprijinul PSD la guvernare, să tulbure, să contrarieze și să șocheze nenecesar și nejustificat scena politică românească cu o asemenea alianță politică împotriva naturii, a bunului-simț politic.
Și după asta ce urmează?
Am vorbit numai despre președintele țării Klaus Iohannis pentru că el putea face altfel, avea alte alegeri la îndemână, nefiind obligat să decidă așa. Căci partidele pe care le avem și le vedem n-au putut și nu pot mai mult. Iar acesta e un subiect și mai trist!
De aceea spun ce am spus mereu că trebuie să apară alte și alte partide politice pentru ca România să progreseze. Nu democrația e rea, ci modul în care o înțelegem noi și o punem în practică e rău.