Monthly Archives: February 2022

Feb 04

Ce consideră românii știri false

Posted on by

Portret 4
În continuare la ce scriam zilele trecute despre mari contradicții și contraziceri în societatea românească! Încă una, uimitoare, din sondajul recent INSCOP Research.
Potrivit răspunsurilor, peste două treimi dintre români (65,7%) consideră că „pandemia de Covid-19 a fost provocată de elitele globale pentru a impune controlul asupra populației lumii”, iar mai mult de un sfert (28,4%) cred că „există un plan la nivel global pentru implantarea de cipuri prin vaccinare”.
De unde au ajuns la aceste concluzii? Firesc, din ce au auzit, văzut și citit, din ceea ce au înțeles și din ceea ce cred (sau le place să creadă) etc.
Dar, mai zice sondajul, în același timp, 54,7% dintre respondenți apreciază că în ultimele luni au fost expuși la știri false sau dezinformări în foarte mare și mare măsură, iar 41,8% că au fost expuși în mică măsură sau foarte mică măsură/deloc.
Ce poți alege de aici? Căci nici nu știi ce e mai confuz?
S-o luăm băbește:
📌 cum pot răspunde 41,8% dintre români că nu au fost expuși (decât puțin sau chiar deloc) dezinformării și știrilor false când în spațiul public coexistă, fără putință de tăgadă, cel puțin două curente (de informare și opinie) complet opuse, legate de coronavirus: că pandemia este autentică și naturală și că pandemia este o conspirație?
📌 Putem deduce de aici că unii nici nu sesizează această contradicție sau o ignoră complet; putem crede că alții sunt atât de izolați în bule (fizice, media, virtuale), încât n-au aflat de cealaltă variantă pentru a o judeca sau putem subînțelege că le convine să declara așa (indiferent dacă e adevărat sau nu)
📌 însă, majoritatea (54,7%) identifică și acceptă că ar fi supuși/expuși știrilor false și dezinfomării, dar e interesant ce concluzii trag și, mai ales, ce consideră ei a fi știri false. Asta ne arată celălalt rezultat al sondajului, care spune că peste două treimi (65,7%) cred că pandemia este o conspirație.
📌 așadar, dacă majoritatea acceptă existența știrilor false, iar două treimi cred în conspirație, înseamnă că aceștia, rezistenți la deziformare, percep ca știri false cele care afirma existența naturală a pandemiei. Mai clar, rezistenți la dezinformare sunt cei care cred în teoria conspirației, iar informațiile credibile sunt cele care alimentează conspirațiile. Cum sună asta?
📌 aceste date cumulate spulberă iluzia/speranța că ar fi altfel în percepția majorității românilor, adică faptul că pandemia coronavirus (cum au fost și altele în istorie) este o năpastă, ce trebuie acceptată ca atare și depășită (precum altele) și că știrile false încearcă (din diverse motive) să pună pe seama unor conspirații (nedovedite și, mă tem, nedovedibile) această pandemie. Vaccinarea, care este o realitate factuală, nu o informație sau o conspirație, confirmă numeric/procentual această iluzie.
Încă o precizare, desprinsă din sondaj, să zicem necesară (dar nu suficientă):
„Percepția dimensiunii conspirative a controlului global este mai puternică în rândul segmentului de populație cu studii primare si venituri scăzute din mediul rural, însă, în mod aparent paradoxal, când intră în discuție subiectul cauzei pandemiei COVID, ponderea populației ce crede în acest scenariu se extinde nu numai în rândul celor din urban cu studii medii ci și in rândul populației cu studii superioare și venituri ridicate. Acest fapt subliniază posibila fragilitate pe palierul emoțional cauzată de abundența expunerii la știrile false, de un sistem de evaluare rațională mai puțin structurat la acest context și de ponderea mai ridicată a dimensiunii magice în mentalul colectiv autohton față de a altor națiuni”, susține Dan Andronache. vice-președinte True Story Project (TSP).
Dilema și speranța mea ar fi (să știu) cât din aceste răspunsuri sunt rezultatul analfabetismului funcțional (mediatic, civic, politic, economic) și cât datorează convenabilității.

Feb 04

Toți împotriva tuturor, noi împotriva nouă înșine

Posted on by

Bune12
Societatea noastră e plină de contradicții, pe care le simți la fiecare pas, în discuțiile directe, în media, din interacțiunile virtuale și, nu în ultimul rând, din sondajele care se fac în ultima vreme. Nu există temă care să nu genereze o contrazicere fundamentală…
Există două tipuri de cauze ale acestei sciziuni sociale, care se adâncește, pe de-o parte, și se întinde și diversifică, pe de alta. Prima ține de contextul general, al virtualizării vieții, interacțiunii și comunicării, în felul acesta, oamenii fiind tot mai expuși dezinformării și polarizării. Dominantă în societate fiind așa-zisa „economie a atenției”, pe toate căile digitale, oamenii sunt ținta unor avalanșe de informații „încărcate” de interese, care mai de care, și, cum se întâmplă de obicei, foarte diferite, unele bătându-se chiar cap în cap. Aceste „interese” pot merge de la simpla dorință de individualizare și izbăvire a unui „actor digital” oarecare (în mediul său), trece prin tentația lucrativității, a poftei de succes și câștig a celor mai mulți (pentru că pare posibil) și poate ajunge la „probleme” mari și grele, cum ar fi puterea, influența, ascendentul, dominația la nivel geopolitic etc. Fenomenul nu este izolat, ci unul global, de anvergură și se resimte în toate tipurile de organizări sociale și politice. Pe fond general, pandemia a accentuat și accelerat aceste tendințe foarte pregnante și greu de înțeles uneori. Alimentată cu informații și argumente, din cele adevărate amestecate cu cele false, lumea s-a obișnuit să nu fie de acord cu nimic și să se contrazică în continuu pe sine pentru orice.
Cea de-a doua cauză e de sorginte internă, capată forme politice și generează efecte locale și ține de propria „gospodărire” a problemelor în momentul delicat pe care-l traversăm. Nu doar că românii se contrazic din orice, dar guvernul însuși nu pare să fie de acord cu sine și țara stă într-o confuzie perpetuă. Unele manifestări sunt mai evidente și stridente, sar în ochi, altele abia se simt, într-o stare latentă.
„Nu-i nimic de râs”…
Se poate începe de oriunde, dar pandemia este un catalizator și un indicator al stării de „ruptură”, de răspântie și de „împărțire grea” a societății. Nicio știre nu este acceptată unanim ca și corectă, niciun anunț, nicio decizie și nicio măsură nu sunt bune. Înafara unei minorități (conformiste, credule, naive?), a existat tot timpul o majoritate pentru care covid-ul este fie o „prostie” (fără a putea spune clar de ce), fie o „conspirație” (fără a putea demonstra efectiv ceva). Cu vaccinarea, lucrurile sunt și mai evidente: dacă boala nu există (pentru unii), atunci vaccinurile nu sunt necesare, dar dacă, eventual, sunt necesare, atunci nu sunt bune (sunt experimentale, ineficiente), cu varianta, invazivă, că sunt administrate pentru a produce boala/covidul, a provoca alte boli grave (cu urmări imediate sau în timp) sau pentru control al populației (prin microcipare). „Nu-i nimic de râs”, toate astea sunt discuții „autentice” din spațiul public românesc.
Unul „hăis” și unul „cea”
Guvernarea actuală însăși este o mostră a contrazicerii prin definiție. Ea s-a format prin negarea esenței de sine: președintele țării (Iohannis) îi aduce la putere pe cei pe care i-a înfrânt în alegeri (PSD), un partid (PNL) își încalcă doctrina și propriul statut, făcând alianță cu adversarii lor; alt mare partid (PSD) își abandonează promisiunile, principiile, angajamentele, interesele pe termen lung pentru a intra la putere (la „ciolan”) etc.. În ciuda acestor „anomalii” politice flagrante, guvernarea odată constituită se dovedește prilejul unor contradicții și mai mari. În această formulă (cel puțin) bicefală, „puterea”, în întregul ei, dar și prin cele două partide mari ce-o alcătuiesc, este în același timp și la putere și în opoziție, cu nimic nu este de acord și se contrazice pentru orice. Este cazul vaccinării (ba necesară, ba nenecesară), al certificatului verde (ba obligatoriu, ba neobligatoriu), al măririi pensiilor (ba posibilă, ba imposibilă), a negocierii PNRR (ba convenită, ba neconvenită), a costurilor la energie (ba greșite, ba negreșite). Și putem continua cu desființarea SIIJ, reforma din justiție, MCV, reforma din administrație, pensiile speciale, mercurialul la alimente etc. Privind cu atenție, vom observa că nicio decizie nu este luată fără a fi contestată din interior, că nu există nicio temă majoră în acord, că guvernul își pune singur piedici și că trăim într-o situație conflictuală perfect schizoidă.
Pentru a se contrazice desăvârșit și definitiv, un parlamentar PNL propune (peste voința partidului și a șefului acestuia) ca vaccinarea să nu mai fie o condiție a obținerii certificatului verde.
La așa conducere, așa „supuși”
Un recent sondaj de opinie vine să așeze o ceață groasă peste dorințele și opțiunile concetățenilor noștri. În alegerile românilor, pe locul doi se află partidul AUR, cu peste 20%, fiind întrecut doar de PSD, 34% (în scădere), dar devansând PNL, 16,6% (la cel mai mic scor) și USR, ajuns la 12,5%. Trebuie spus că partidul aflat în această creștere spectaculoasă (AUR) este asimilat unuia extremist, naționalist și, mai mult, antieuropean și antivaccinist. Românii au dezavuat scandalurile din toamnă (prilejuite de criza guvernamentală), dar degustă cu plăcere scandalurile, care se țin lanț, ale AUR. Ca și cum n-ar fi destul (de contradictoriu), tot sondajul arată că 70% dintre români susțin apartenența/menținerea României la Uniunea Europeană (mai mult decât în septembrie 2021), iar 75% iar vrea ca UE să nu se destrame. Adică, pentru noi, e bună și UE, e bun și partidul care-o combate.
În fine, pericolul unui „război rusesc în Ucraina” a trezit frica unora dintre concetățenii nostri, dar și apetitul altora de-a compătimi statutul de „mare putere” al Rusiei, mișunând prin spațiul virtual tot felul de „idioți utili”, avocați de ocazie, suveraniști de doi lei și antiamericani de trei, animând un spirit de contradicție și o dezbatere fără sens, majoritatea românilor sunt antiruși „prin naștere” și se tem de amenințarea rusă în proporție de peste 60%.
E foarte clar că nimic nu e clar, că românul are un talent rar de-a nu fi de acord cu el, de-a nu se crede pe sine și de „a-și fura singur căciula”!

Feb 04

„Mercato di riparazione”

Posted on by

shopping
Oameni pasionați (de fotbal) și temeinici, italienii (care au găsit pentru fiecare post din teren o denumire specifică numai lor – ex. terzino, regista, trequartista, mezzala etc.) au un nume și pentru perioada de transferuri din iarnă, ei îi spun „mercato di riparazione”, piața de reparații” din intersezon, a „cârpelilor”, cum s-ar zice mai pe românește, când echipele, când și cum pot, încearcă să înlocuiască ce nu merge sau să „completeze” cât pot ce lipsește. Se știe că nu-i o piață foarte generoasă, pentru că, fiind la mijloc de drum (de campionat, de ciclu), nimeni nu prea vinde și nu se aruncă în mari aventuri într-un timp scurt (pentru negocieri) și pentru ajustări/replieri (în cazul transferurilor reușite sau nereușite). Negoțul făcut sub presiune iese prost de obicei și „negustorii” tocmai de aceea sunt prudenți. Italienii fac și clasamente ale celor mai mari „lovituri” de iarnă, nu foarte multe și nu foarte mari.
Acest „mercato” a fost unul agitat și s-au înregistrat câteva mișcări importante: Liverpool și luat un atacant, Luis Diaz, de la FC Porto, Barcelona l-au luat pe Adama Traore de la Wolverhampton și, foarte probabil, pe Pierre-Emerick Aubameyang de la Arsenal. Everton și-a pus chiar antrenor nou, pe Frank Lampard, în locul lui Rafa Benitez. Și mai sunt și altele pe care nu le-am prins eu, dar pe care nu le scapă, ca un metronom, jurnalistul italian Fabrizio Romano (pentru cine-i interesat).
Eu însă am urmărit, cu un interes personal, special și sporit Seria A, unde protagoniste au fost Juventus și, în parte, Inter Milano. Practic, despre ele se spune că au transformat „mercato di riparazione” în „mercato di anticipazioni”, adică de început (anticipat) de ciclu. Pentru torinezi, care intraseră, cu antrenor nou și echipă veche, într-un „punct mort”, fără perspective, repararea/refacerea/revoluția lotului era vitală pentru a nu rata sezonul și a se face de rușine. Leadershipul lui Juventus a hotărât să „taie coada la câine”, cu risc, curaj și bani mulți. Astfel că Juve chiar a dat lovitura sezonului în Europa, ca preț, impact și dificultate a tranzacției, prin achiziția lui Dușan Vlahovic, de la Fiorentina, contra unei sume record a sezonului, de 70 milioane de euro plus bonusuri. Dificultatea acestui transfer (împotriva naturii) nu erau banii, în primul rând, ci presiunea timpului, faptul că se făcea cu Fiorentina (o tiffoserie înverșunată anti bianco-nero), mercantilismul și versatilitatea patronului, miliardarul americano-italian Rocco Commisso, și situația jucătorului, una din marile speranțe ale Europei, așezat în galeria tinerilor mari atacanți, alături de E. Haaland și K. Mbappé. Sârbul anunțase neprelungirea contractului, mai a avea un an de contract și deci declașase o „cursă sălbatică” pentru semnătură între granzii Europei. Deja în jurul său se contura spectrul periculos al sutei de milioane de euro, pe de-o parte, și spectrul de-a pleca liber de contract, pe de alta. Vlahovic a fost (super)ofertat, o dată generic de City, de două ori (cu sumă crescută) de Arsenal și de Tottenham (din câte știu eu), dar a refuzat, spunând că vrea să rămână în Italia. Aceasta a fost șansa și „fanta” pe care s-a insinuat negocierea cu Fiorentina a lui Juve, dar și antecedentele reușite cu Bernardeschi și Chiesa (Cuadrado, tot fiorentin, având o altă poveste mai complicată). Juve s-a ales, astfel, cu atacant mare speranță pentru fotbalul sârbesc, european, juventin etc. Dintre protagonistele Seria A a reacționat doar Inter care l-a achizițiomnat pe Felipe Caicedo, de la Genoa, pentru a-și întări atacatul și presează până în ultimul moment pentru Gianluca Scamacca, de la Sasuolo, marea speranță a fotbalului italian. Însă cel mai tare transfer al Inter-ului este Gosens de la Atalanta, un jolly-joker de bandă de mare eficiență.
Pentru Juventus, Vlahovic în atac nu era suficient, căci penuria de goluri era legată de „piatra de moară” de la mijlocul terenului, incapabilă, în actuala alcătuire (Bentancur, Rabiot, Arthur, Ramsey, McKennie, Bernardewschi), cu tot transferul lui Locatelli, să mai producă fotbal eficient, ofensiv și chiar defensiv. Semăna cu o „moară stricată” ce măcina în gol, iar în ultimul meci pe San Siro „reușise” să nu trimită niciun șut pe poartă. Pe evoluția de până acum, fără speranțe de schimbare, riscau să nu prindă locul 4 în campionat, de UCL, și un parcurs scurt în actuala ediție a ligii. Ce s-a întâmplat ieri a fost un „hocus-pocus”, o „vrăjitorie”, sau o acțiune, probabil, bine pregătită, cu trei transferuri și jumătate antamate într-o singură zi: Bentancur și Kulușevski dați la Tottenham, cumpărarea lui Denis Zakaria de la Borussia Mönchengladbach și negocierea avansată pentru uruguaianul N. Nandez de la Cagliari. De subliniat, toate legate/dependente una de alta, un „lanț” a cărui continuitate făcea posibilă următoarea mișcare. Am fost foarte prins în acest carusel, l-am urmărit pe toată durata zilei și am rămas uimit și satisfăcut că a fost posibil.
La acestea, se mai adaugă două mișcări de azi, „eliberarea de Aaron Ramsey (una din „țepele” trecutului” – venit gratis, salariu mare, rezervă-parazit), care va pleca la Glasgow Rangers, și achiziția lui Federico Gatti, Frosinone, cel mai valoros fundaș din Serie B.
E limpede că Juventus are ambiții (ca întotdeauna), dar și nostalgii (după cei mai buni zece ani din istorie). ”Elvețianul” Zakaria (1,91 m, 81 kg) pare a dori să refacă un tipar (cu mijlocaș de tip Vieira, Pogba, Matuidi), genul de jucător lungilă-lățilă, măturător în defensivă și distribuitor în ofensivă, de care se leagă cele mai mari succese, a cărui lipsă s-a simțit atât în atac, cât și în apărare, cerut, de altfel de antrenor. De-acum Allegri nu mai are scuze, de vină va fi numai el.

Feb 04

Cu „războaiele” în/pe cap

Posted on by

Select9
Multă (prea multă) lume vorbește despre „război” și nu crede că e lucrul cel mai bun. Și eu ca toți ceilalți am simțit impulsul și aș avea motive s-o fac, cam după fiecare știre (de la răsărit de noi), după fiecare amenințare, pretenție sau negociere ratată, după fiecare comentariu malițios, în urma fiecărei intervenții de troll (pro-ruș sau pro-NATO) pe care îi vedem agățați de toate „gardurile” rețelelor. E drept că sunt mai mulți dintr-o categorie decât din alta și mai provocatori și agresivi unii decât alții. Vorba troll-ului rus, „dacă nu acum, atunci când”.
N-am făcut-o până acum, ba chiar am evitat intenționat cuvântul și subiectul „război” din mai multe cauze raționale, dar și dintr-o mică superstiție, aceea că dacă nu vorbim, nu se va întâmpla, iar un război adevărat ar fi ultimul lucru pe care ni l-am putea dori. Lăsând asta la o parte, îmi dau seama că dacă și eu vorbesc despre război (și azi și mâine și poimâne), și tu vorbești mereu despre el și toți o facem în fiecare zi, atât de firesc va părea, că acesta chiar se va produce într-o zi.
Spuneam că am avea temeiuri serioase să ne „aventurăm” omenește în analize, discuții și comentarii și „bârfe” despre război și tot atâtea motive (și cam tot acelea) să n-o facem, pentru că ne-am putea face rău, pentru că cei mai mulți dintre noi n-am trăit experiența directă a unui război, nici de aproape, nici de departe, nu ne prea pricepem și am putea să greșim grav (poate).
Iată câteva din aceste motive „rationale”:
• La modul general, suntem/eram, trăim/trăiam, combatem/combăteam, chiar fără să știm, chiar fără să vrem, într-un „război informațional” mondial în toată regula, fără un „câmp de bătălie” bine stabilit, fără o singură miză, fără combatanți vizibili și fără un deznodământ clar. Era și este, înafara oricărui context anume, „războiul” pentru atenție, influență, dezinformare, bani și putere, unul cu implicații economice și politice și cu valențe digitale. Pe care îl facem cu toții, cu rezultate îndoielnice și nu vom ieși degrabă din el.
• Suntem, totodată, conjunctural, și într-un „război informațional al pandemiei”, o „infodemie”, o superinflație de informații despre pandemia COVID-19, din cele adevărate, amestecate cu cele false, informații juste compromise de cele incomplete, tendențioase sau rău-voitoare, foarte multe și foarte greu de ales și de deosebit unele de altele. O confruntare dură și cinică cu multor tipuri de interese, de la cele sanitare și medicale, la cele economice și politice și până la cele geopolitice și împărțirea zonelor de influență. E nevoie de cap limpede și de miltă cumpătare.
• Pe lângă astea, suntem acum, aparent, în proximitatea temporală (iar pentru noi, chiar spațială) a unui „război la propriu”, cu puști, tunuri, tancuri, avioane și drone, cel prin care Rusia amenință Ucraina, dar, de fapt, amenință vecinii (pe noi) și NATO. Pretextul este cunoscut și dezvoltat în ultimele luni, de când sute de mii de militari ruși s-au mișcat la granița estică și sudică a țării vecine, Ucraina. Acest „război fizic” presupune, este însoțit, în sine, obligatoriu, de un „război strategic al dezinformării” între combatanți interesați, reali și posibili. E o iluzie să credem că nu suntem parte.
• Un război fizic declanșat printr-un atac al Rusia asupra Ucrainei, ar însemna, automat (potrivit declarațiilor), cel puțin, declanșarea unui „război economic” de sancționare și intimidare a Rusiei, care s-ar răsfrânge în prețuri, în inflație, declanșarea a tot felul de crize etc. Iar de la războiul economic și informațional până la cel cu „arma în mână” extins nu-i decât un mic pas. Și lista nu e închisă. Iar consecințele se vor răsfrânge și asupra noastră.
Cu „războiale pe/în cap”
Așadar, cel puțin patru „războaie” avem pe cap, în curs sau potențiale, niciunul local, niciunul fără implicații generale și globale, niciunul fără să ne influențeze viața oamenilor în mod nemijlocit. În orice caz, peste puterile oricărui om de a le cuprinde, înțelege și stăpâni. Căci s-a văzut că nu suntem în stare (vorbim ca indivizi și ca țară) să facem față, simplu, „războiului dezinformării”, am ratat lamentabil în fața „infodemiei” de coronavirus și atunci cum le-am înțelege pe „celelalte”, mai complicate, mai cinice și mai dure.
Și pentru că „s-a evaporat” subiectul Djokovic, și pentru că „s-a subțiat” plagiatul premierului Nicolae Ciucă, „războiul” a devenit subiect pentru presă și deci pentru publicul larg, inclusiv cel din rețele. Cu foloase îndoielnice pentru omul de rând în lipsa informației acurate, a interpretării corecte și a educației media, ca fundal general.
Nu mă cert cu publicul, dar „războiul” nu e unul dintre acele subiecte din care să se înfrupte, e prea grav și prea serios pentru a fi tratat, înțeles și discutat oricum. Și mă gândesc mai ales aici la prezența și activismul foarte multor troli, bine instruiți și foarte bine plătiți, la energia, inițiativa și rezultatul tăcut a multor „idioți utili” (aflați în treabă), la analiști și „specialiști” de conjunctură în războaie, la neatenția, superficialitatea și ignoranța noastră a tuturor, care „facem războaie” fără să ne dăm seama.
Cât de simplu și cât de complicat ar fi să avem un public bine informat, jurnaliști profesioniști și specialiști buni și responsabili.
Căci, precum informația se dovedește a fi cel mai tare glonț, ea poate fi și cel mai bun scut împotriva „războaielor”.

Feb 04

Între „țeapă” centrală și „mântuire” locală

Posted on by

DSC_0165
Ciclul electoral actual s-ar putea dovedi cel mai mare „bluff politic” al perioadei postdecembriste, unul din acelea în care politicienii semnalizează stânga și o iau dreapta (sau invers) sau promit că pornesc în grabă înainte și o iau degrabă îndărăt. Acel ciclu care, fără alegeri intermediare, promitea o guvernare lungă și coerentă și recuperarea deficitului de modernizare a țării, acumulat prin tot felul de „frâne” de tipul „Dragnea & comp” – Dăncilă etc.. Și când colo ce să vezi, nici n-a cântat cocoșul de trei ori că programele și legămintele și promisiunile electorale au fost abandonate și trădate pentru mize, planuri și angajamente care n-au fost explicate niciodată. Pornind, aproape legați la ochi, către un „adânc necunoscut”!
Ce-am putut constata după mai puțin de un an de guvernare de „dreapta”?
Că „părintele” mult râvnitului „guvern al meu”, odată ce l-a avut, l-a făcut „praf” în opt luni, prin supra-implicare în PNL, prin manevre politice greșite și prin „meșterirea” prostească a relației cu USR. Pe de altă parte, PNL s-a dovedit doar un „ghem” de interese, un conținut amorf, ținut laolaltă de o „coajă” pusă de alții. Iar USR a jucat rolul ageamiilor în politică, fie că au fost scoși de la putere prea ușor, fără ca ei să vrea, fie că s-au scos singuri de la putere, tot fără să vrea, dar prin calcul greșit. „Marele comandant reales” al nației pare acum genul „c…-n drum și fuge-n tufă”, după ce-a „încurcat borcanele”, a pierdut încrederea și orice garanție a bunei guvernări, a dat puterea pe mâna „inamicului” politic (ceea ce nu face nimeni niciodată). De frică, din comoditate, din lipsă de imaginație și soluții, „a băgat capul între umeri”, a întors spatele, „și-a pus palma-n f..” și a spus „descurcați-vă singuri de aici înainte”!
Ce putem constata după două luni de guvernare a „Marii Coaliții”?
Ce puteam bănui și ce se putea anticipa: lălăială continuă și amânare, confuzie în program și bâjbâială în execuție, arătat cu degetul și băgat vina unul pe altul, ridicat din umeri. Dar mai ales „instalat la putere”, acea operație „dulce” pe care politicianul român ar eterniza-o să poată. Adică, ar vrea să tot înceapă (să-i pună el pe-ai lui în funcții), iar începutul să nu se mai sfârșească niciodată. Se vede treaba că nu contează și nu le pasă de nimic pe cine pun, de ce pun, nu dau socoteală la nimeni, dar spun că guvernează. Nicio problemă concretă și reală nu mi-aduc aminte să fi rezolvat ceva în acest timp: nici legat de pandemie și de criza sanitară, nici de certificatul verde, nici legat de sistemul de sănătate și educație; doar căutări, ezitări, acuze, tânguieli, plânsete. De problema energiei nu mai zic, suntem într-o criză fără orizont, iar despre strategie, nici vorbă. Justiția face pași înapoi, îndreptarea erorilor PSD făcute anterior întârzie, CCR „bagă lemne” pe focul „suveranismului” de tip maghiaro-polonez.
Dimpotrivă, ies mereu la iveală „slăbiciunile” statului, un stat construit pe relații și pile de partid și „peticit” cu oameni de bunăcredință, ca să nu curgă „cârpele” de pe el. Aflăm în aceste zile din cine se compune și cum funcționează Poliția română (de parcă nu am ști), de „putregaiul” (după cum se exprimă însuși ministrul de Interne) care a crescut acolo și e cultivat cu sârg. Sau de „Poliția locală”, acele „sluji” docile ale primarilor, care, plătiți cu bani grei, nici nu știu și nici nu vor să facă nimic pentru cetățeni.
Sunt șanse să se întâmple în viitor ceva fundamental diferit sau de o altă calitate a guvernării? Eu cred că nu! Singurul lucru bun ce s-ar putea întâmpla, în opinia mea, ar fi această alianță să se rupă cât mai repede și să dea startul altei competiții politice, altminteri țara se duce în jos prin „nemișcare”, trasă în jos și mai tare de această „piatră de moară” tot mai grea, care este AUR, ce „oblojește” și capitalizează atât „nefacerile”, cât și „nemulțumirile”.
Mulți, și dintre cei care au dorit ”Marea Alianță” și dintre cei care n-au dorit, știu că nu prea e de așteptat mare lucru de la guvern (programe coerente, proiecte mari, modernizare statutului și a instituțiilor lui etc.). De fapt, ăsta era și marele proiect liberal, să-l pună pe Florin Cîțu „șef” la partid și la guvern și să le „împartă” daruri în teritoriu. Mă tem că atât a mai rămas și din guvernarea actuală, o „bătălie” cruntă pentru influență și pentru resurse, atât între partide, cât și în interiorul acestora. O „jumulire” continuă a bugetului pe bucăți, fără cap și fără noimă, în pofida angajamentelor, a fondurilor europene și a PNRR, la care strâmbă din nas. Cheltuirea banilor nu după plan, ci după interese personale, de gașcă, de partid. Căci cine va lua mai mult, va câștiga alegerile viitoare! Și altă socoteală nu există!
Iar Clujul e și el o mică Românie (cum ar putea fi altfel?), prins în angajamente și promisiuni foarte mari și cu la fel de mari îndoieli că vor putea fi onorate. Dincolo de guvernul central, care la momentul acesta este o „coajă goală”, avem o Românie „teritorială” săracă și frămândă de dezvoltare și puține resurse pentru a o sătura. Doar speranțe și amăgiri.
Când guvernul n-are susținere destulă, nu face nimic important, doar „cheltuie”, pentru că e „prea slab”. Când are susținere prea mare, e fudul și iar doar „cheltuie” și nu face nimic important, pentru că-și „permite”. La noi nu e bine niciodată!

Feb 04

Cu ce a greșit Novak Djokovic

Posted on by

Djo1
Mărturisesc că în preferințele mele sportiv-tenisistice, Novak Djokovic a fost întotdeauna foarte sus, practic, pe locul doi, după Roger Federer, iar de când elvețianul e pe jumătate retras, se află pe locul întâi. Asta pentru a se ști că din punct de vedere sportiv n-am nimic împotriva sportivului sârb, dimpotrivă, am admirație și respect pentru toate realizările lui excepționale în tenis. Deși se declara cu mândrie și sârb și ortodox, Djokovic nu făcea paradă gratuită cu asta și nu a amestecat politica cu sportul, din câte am văzut și am înțeles eu. Cu toate că tentația era mare, problemele din Balcani, mereu „ascuțite”, iar Serbia lui natală, un teren de dispute a geo-influențelor est-vest. Nole și-a văzut de sport, de trofee și de performanțe.
Primul scandal serios de care îmi amintesc s-a produs în 2020 (tot) din cauza pandemiei, atunci când sârbul, sfidând regulile și restricțiile generate de pandemia coronavirus, a organizat în Serbia un turneu de tenis, care s-a sfârșit prost, cu infectarea bulgarului Grigor Dimitrov (și a altora) și multe controverse cu privire la poziționarea sportivului sârb față de pandemie. Cu toate că scandalul a trecut, au rămas semnele de întrebare și abținerea totală a lui Nole de a comenta situația sa medicală, vaccinarea sau nevaccinarea, știindu-se totuși destul de clar că este împotriva vaccinului. Cu diplomație și cu tact, spun eu, a reușit să evite conflicte deschise în ceea ce privește restricțiile și participarea lui la turnee. Și asta trebuie să fie și meritul lui.
Însă toată lumea știa (și aștepta cu interes) că se apropie un moment delicat pentru Nole, turneul Australian, și confruntarea cu un sistem și niște autorități foarte ferme (inflexibile) în raport cu pandemia. Sârbul n-a vorbit niciodată despre această tensiune. Însă, în 4 ianuarie, lumea sportului a aflat că Djokovic a obținut o dispensă de la vaccinare, o scutire de la autoritățile australiene pentru a participa la Openul al cărui mare protagonist este. Nu s-a prea știut cum, dar acum am aflat că este vorba de o dovadă a faptului că ar fi trecut prin boală în ultimele șase luni (una din situațiile care permiteau acordarea acestei dispense în lipsa vaccinului). Dar, la momentul sosirii în Australia a jucătorului sârb (în cursul zilei de ieri), autoritățile l-au blocat pe acesta timp de nouă ore, nu au recunoscut validitatea probelor prezentate și, în final, i-au refuzat accesul în țară și la turneu. Nole se află acum într-un hotel de refugiați, cu onoarea pătată, așteptând decizia justiției australiene.
Scandalul Novak Djokovic la Australian Open nu e gata, dar pentru campionul sârb e deja târziu (în opinia mea)! Căci, indiferent de context (convingeri personale, credințe, temeri, interese, influențe, politică, greșeli, vinovați sau vinovății etc.), Nole avea datoria/obligația, față de sine, față de performanțele sale sportive și față de fanii lui, să-și protejeze imaginea, să nu devină un simbol nedorit sau fals, să nu intre într-o „luptă” care nu cred că era a lui, să fie mai înțelept sau chiar mai ferm în decizii, de un fel sau altul. Nole avea și inteligența să facă altfel, avea și banii necesari și putea avea oamenii potriviți să-l consilieze. N-a făcut-o și a incasat-o! Restul sunt foarte multe detalii (pro sau contra), care nu mai au nicio importanță.
A vrut Djokovic să devină „idolul” antivacciniștilor mondiali? Eu cred că nu! A vrut să se ia la „trântă” cu guvernul australian (printre cele mai ferme în impunerea măsurilor anticovid)? Eu cred că nu! A vrut el să forțeze limitele, îndemnat de unii sau de alții! Din nou crede că nu! Eu cred (și continui să cred asta) că Novak Djokovic a dorit cu orice preț să participe turneul care i-a adus celel mai multe satisfacții (nouă titluri) și să atingă/bată noi recorduri (celel 20 de titluri de Grand Slam). Doar că acest „orice preț” pentru el însemnează un lucru, dar pentru alții, altceva. Și nu el face regulile.
Neparticipând la turneu, ar fi rămas ca un om ferm, cu principii, care (din diferite motive) nu vrea să se vaccineze (asta se știa deja). Forțând lucrurile și limitele și vrând să fie „excepția”, s-a transformat (fără de voie, cred) într-un simbol și un „lider de opinie” nedorit (probabil). Iar „accidentul” a cărui protagonsist a fost va fi capitalizat politic în fel și chip.
Orice ar face, a devenit un „lider politic” al unui curent și, cu siguranță, a pierdut simpatia unei părți a suporterilor lui (sportivi) și a câștigat-o pe a altora (nesportivi). A vrut el asta? Iar în spatele său se aud deja strigăte „de luptă”, ale tatălui său și ale președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić. Și urletele de entuziasm ale multor altora.
O fi bine pentru „asul tenisului” Novak Djokovic?

Feb 04

Cum eșuează puterea în opoziție și opoziția în putere

Posted on by

Bune1
O putere de 70% într-o „democrație neconsolidată” e calea sigură spre abuz și spre eșec (sau anarhie) într-un stat deja eșuat (după cum s-a exprimat însuși președintele lui). Nu mai discutăm din nou cauzele constituirii acestei coaliții monstruos de mari dintre PNL și PSD, „moderată” de UDMR.
Existența unei majorități atât de mari (și eterogene, compozite) și a unei opoziții atât de mici creează tentația celor de la putere să-și facă singuri opoziție. N-ar fi asta o problemă dacă motivele ar fi bunacredință și buna guvernare și nu demagogia, „chemarea populistă” și obsesia a se diferenția de „ceilalți” de la putere. Așa zișii „partenerii” sunt, la maxim, cu ochii și urechile la „coechipier” și la ce se întâmplă societate pentru a-și face punctajul politic propriu, ignorând aproape guvernarea la care sunt părtași „ocazional”.
Certificatul verde este unul dintre exemple: PSD vrea să fie, pe față, și la putere (să gestioneze pandemia și vaccinarea), vrea să fie și în opoziție (să capitalizeze politic nevaccinarea și nevaccinații). PNL pare că ar vrea, dar nu știe, nu poate (sau îi convine), să impună certificatul la locul de muncă, măsură cu care se chinuie de luni de zile. Rezultă o bălmăgeală cumplită și semnale confuze către populație de natură a crea și mai mare neîncredere în măsurile luate. PSD mai ales vrea să fie „și cu sufletul în rai și cu slănina în pod”. PNL-ului nici asta nu-i prea reușește!
Apoi, nici n-au apucat profesorii să protesteze (sindicatele nu primiseră semnalul), că proiectul de buget a „cârmit” brusc și neanunțat, într-o dimineață, spre o creștere a salariilor profesorilor (să fie primit). Ca de obicei, vor intra în „joc de glezne” polițiștii și alți bugetari, la a căror semnale „puterea” nu poate să rămână „nesimțitoare”. Și cu asta o seamă de „proiecte de guvernare” s-au făcut praf, dacă au existat vreodată cu adevărat.
Un act de guvernare al unei țări se planifică, se structurează, printr-un program de guvernare și o proiecție de buget, în lipsa cărora nu există guvernare propriu-zisă, ci doar administrare, un fel de „lălăială” a tuturor pentru toți. O „partitură” la care fiecare, după cum îi convine, mai adaugă câte o notă (de plată) distrugând „muzica”. Și atunci, dacă deciziile se iau după cum bate vântul, la ce mai servește o majorititate de 70%? La nimic!
În aceeași dimineață, s-a renunțat brusc la supraimpozitarea celor „bogați”, a firmelor mari, o inițiativă UDMR susținută de PSD, dar neacceptată de PNL. E limpede că a fost un troc, cum au fost și altele și cum vor tot fi de acum înainte, că așa arată o guvernare a unei mari coaliții care merge în toate direcțiile și care-și pune piedici singură.
Un alt mare episod al duplicității guvernamentale este mitingul antivaccinist eșuat/reușit (depinde de unde privești) al AUR și „atacul” simbolic la adresa Parlamentului. Fără îndoială, PSD a „tresărit” la acest subiect și nu-i lăsa inima să permită AUR-ul să se titularizeze singuri pe subiectul antivaccinist. O și mai mare „bătălie” se duce în „sufletul” ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, între medicul și omul de știință și politicianul, convertit la politicianism, în care s-a transformat de când e ministru și om de partid. „Tribulațiile” unuia s-au transformat în ipocrizia celuilalt, încercând să devină „creativ” (cu legea certificatului verde), dar reușind să pară doar fățarnic în încercarea străvezie, de altfel, de a împăca „capra” protejării populației cu „varza” antivaccinistă.
Mitingul acesta antivaccinist neautorizat (altă dandana!), în care abia s-au „împins” porțile Parlamentului că acestea s-au și deschis, provocînd o „breșă” în funcționarea statului și un „pericol” simbolic, pica de minune ministrului Rafila, încercând să impună procedura de „asumare a răspunderii” pe legea certificatului verde. Adică o „spălare pe mâini” și o derobare a răspunderii față de o problemă esențială pentru țară, cum este securitatea medicală. Pare că nu a reușit (sau dimpotrivă), dar bătălia nu e încheiată, să vedem legea, să vedem forma finală votată etc.
Apoi, în doar câteva zile, a urmat episodul grevei celor de la CFR pentru mărirea salariilor. Iar ceea ce dimineață nu era posibil din punct de vedere bugetar, a devenit posibil, pentru ministrul Sorin Grindeanu, după-amiaza. Putem crede oare că abia aștepta să cedeze? Nu știm, dar știm sigur că banii promiși ceferiștilor vor veni de la investiții, adică de acolo unde se articulează o guvernare.
Proliferarea „fenomenului Șoșoacă” (cu întregul cortegiu de scandaluri zilnice pe tema pandemiei) este o altă fațetă a duplicității și populismului ce domină scena politică românească. Pe de-o parte, este „tolerat” (deși aduce deja prejudicii diplomatice și de imagine), pe de altă parte, servește ca oglindă și amplificator de teme politice actuale. „Succesul” acesteia îi face se regândească actul de guvernare, adică să-l altereze.
Exemplele ar putea continua și vor continua în aceeași manieră, fără nicio îndoială, cei de la putere încercând, chiar dacă frizează absurdul, să ia și beneficiile puterii și caimacul opoziției.
Acesta e jocul, nu știm dacă vor reuși (în politică, totul e posibil), dar asta creează cel puțin două obligații rezonabile pentru bunul simț al democrației (cea dinafara sistemului de putere): o vigilență sporită a cetățenilor față de gesturile „stranii”ale acestei guvernări incoerente și o „opoziție creativă” și eficientă a opoziției parlamentare, care acum pare scoasă „din joc”.
Peste toate, e nevoie și de o presă de încredere, fără de care totul poate părea altceva.