Monthly Archives: November 2022

Nov 04

Despre (in)cultura politică

Posted on by

Absenteismul masiv la vot, respingerea partidelor politice, asociat cu refuzul oamenilor de a se înscrie într-un partid, neimplicarea civică, pe fondul așteptărilor exagerate din partea „celorlalți”, acceptarea/agreerea autoritarismului în dauna democrației, neîncrederea generalizată, fără justificare explicită (în sisteme, state, instituții, grupuri, persoane, media etc.), scăderea continuă a reputației democrației liberale (bazată pe libertăți, deci), izolarea (în „turnul de fildeș”) și marginalizarea (insularizarea) și altele sunt semne ale unei culturi politice și democratice incomplete, îndoielnice sau nefinalizate în cazul țării noastre. Aceste constatări obiective (indicate de procesele de vot, de date statistice și de sondaje sociologice) sunt valabile atât în rândul populației mature, cât și, din păcate, în rândul tinerilor. Dacă în cazul celor mai în vârstă se poate imputa lipsa democrației, într-o bună parte a vieții lor, sau prostul exemplu mai apoi, în cazul tinerilor nu se putem invoca decât o educație deficitară și lacunară, inculcată noilor generații și practici politice defectuoase care nu au inspirat cele mai bune căi de urmat. Politica românească postdecembristă a fost „nesănătoasă” sau a fost chiar „bolnavă”, cum se exprima un proaspăt ministru demisionat, el însuși politician de vârf și pildă a acestui diagnostic maladiv.

Prin forța împrejurărilor și a preocupărilor zilnice, mă lovesc mereu de această realitate, a lipsei de apetență și de înțelegere față de politică, în general, și față de manifestările și înterpretările cotidiene ale acesteia, întrebându-mă neîncetat de ce și ce s-ar putea face pentru a schimba această stare nefirească. Căci nefiresc este să nu urmărești și să nu-ți înțelegi  lumea în care trăiești, în acest fel, calea către frustrare și conflict fiind mereu deschisă. Lumea în care trăim este și acum, a fost dintotdeauna și va fi una politică, căci numai așa pot funcționa societățile și numai pe criterii de organizare și putere pot conviețui oamenii laolaltă. Asta ne spune istoria și nu avem decât să luăm la cunoștință, iar faptul că am ajuns (și noi) la stadiul democrației liberale (cel mai avansat, nu și perfect), ar trebui să fie un stimulent pentru a încerca s-o înțelegem așa cum este. Politica e rea, politica e bolnavă, politica e mizerabilă, politica noastră e nefrecventabilă, rău famată etc. auzi mereu și ți se pare destul pentru a o respinge. Dar dacă tu o respingi, din toate pozițiile și încheieturile, atunci cine s-o facă? Răspunsul realist: se va găsi tot timpul cineva și o va face prost și doar în favoarea lui! Aceasta este morala, simplă și esențializată, a absenței din politică a fiecărui cetățean în democrațiile liberale.

Pentru că interacționez zilnic cu tineri, cu ciclul liceal încheiat și cu lipsă tot mai accentuată de educație politică și democratică în background-ul lor (ignoranță pe care o au și și-o recunosc cu sinceritate și franchețe mulți dintre ei), îi întreb firesc cum își explică și care ar fi cauzele. În paranteză spun, cei mai buni, mai inteligenți și mai maturi dintre ei simt limpede acest deficit și încearcă (prin eforturi proprii, prin mijloace formale sau non-formale de educație) să-l compenseze (aceasta fiind cea mai mare speranță pe care aș putea s-o am de la exponenții viitorului). Evident că vectorii educaționali implicați sunt mai mulți (familie, școală, societate, generație, modele sociale, civice, culturale etc.), dar mulți dintre ei s-au referit la școala din amonte, în sensul că programa școlară ignoră (implicit și explicit) componenta politică, civică, democratică, iar profesorii nu vorbesc cu ei despre asta, evită subiectul politică, sub pretextul că la școală nu se face politică. Și nu pot să nu mă opresc aici: la acest nivel au ajuns profesorii din România încât, dacă explică elevilor politică și democrația și societatea modernă, să înțeleagă ei înșiși sau ceilalți că fac politică? Adică atât de puțin generoși, de puțin obiectivi, de părtinitori și de slabi în a-și disimula propriile preferințe politice au ajuns încât mai bine ocolesc cu totul subiectul ca unul neimportant, secundar, decât să-l explice? Devine de necrezut și de neiertat cum neajunsurile, proastele politici ale statului, partizanatul politic etc. să taie linii despărțitoare între părinți și copii, între profesori și elevi, între elite și popor, părând că nimeni nu-și mai înțelege menirea!

Iar dacă nimeni dintre cei care ar trebui să facă educația politică (cel puțin) a tinerilor, n-o fac (și n-o prea fac), unii (puțini) vor căuta singuri să și-o facă la timp (ca pe ceva necesar și indispensabil adaptării și schimbării), alții (ceva mai mulți) vor învăța semnificația politicii risipind, rătăcind și greșind, iar alții (cei mai mulți) se vor lăsa duși de val, alimentând grosul oportuniștilor (cu un comportament mimetic), al frustraților (al celor total dezorientați) și al revoltaților (protestatari sau emigranți).

Când educația formală se dovedește incompletă și insuficientă, e de văzut cine și cum face educația politică a tinerilor și e de interes, de pildă, ce fel de informare și inițiere politică fac influencerii, care sunt urmăriți și urmați, în general, în opiniile și concluziile lor de către Generația Z, de pildă, dar nu numai. Astfel, părinți, profesori, adulți și politicieni vor putea afla că se face „politica” generației pe Twitch (ce-o fi „Twitch politics”!), Instagram, Reddit, Tik Tok etc., că sunt influenceri care îmbină gamingul cu activismul politic de stânga (pe Hasan Piker și Steven Bonnell zis Destiny mi i-a confirmat fiul-meu, părând mirat că întreb despre ei) șamd. Rămâne de asemenea de interes ce „educație politică” fac la noi, pe canalele lor, Faiăr Silviu, Nichita sau Tudor Dunks. Încercăm să înțelegem, dar mi s-a părut interesantă și de urmărit inițiativa a doi tineri, un proiect simplu (dar și elaborat) de educație politică intitulat „Politica la minut”, desfășurat pe mai multe rețele sociale (Instagram, Tik Toc, dar și Facebook). E de revenit.

Nov 04

Gașca să trăiască

Posted on by

Mi-a venit și stăruit în minte acest cuvânt tot auzind niște reclame pe fondul muzical al unui hit al anilor trecuți, dar mi-am dat seama apoi subit că „gașca” e o realitate românească profundă și o formă de organizare socială mai tare ca orice altceva. Și nu glumesc și nici nu blufez (cum ar zice Putin)!

Sunt niște lucruri rostite în spațiul public românesc, scrise prin cărți și consemnate în studii de specialitate, de pildă, precum că partidele din România sunt organizate ca niște „triburi”, care așa se alcătuiesc și așa și funcționează. Mai pe românește, ca niște „găști” de interese politice, care își împart puterea pe criteriul „interesului de gașcă”. E o întreagă poveste aici. Intrarea în partid se face într-un fel anume, care n-are nimic de-a face, de pildă, cu valoarea, priceperea sau meritul. Ba, dimpotrivă, odată ce s-a statornicit „un șef de gașcă”, accesul se face pe bază de ascultare, servilism și supușenie în raport cu acesta. Iar el, la rândul lui, a fost cândva (n-avea cum altfel) vreun „secretar/șofer personal”, „purtător de geantă” sau „colector de scame” ale șefului de dinainte. Ierarhia tot așa funcționează și răsplata tot așa se face, nu după străduință, calificare și rezultate, ci după „mieroșenie”, „gudureală” și „neieșire din cuvânt” în raport cu „șeful de gașcă”. În jurul acestuia se cam „uscă” totul, nici un vlăstar nu mai dă mugur verde, și face ca șefia lui să fie „pe viață” sau cât se poate de mult. Șamd

Rămânând tot în zona de sus (a politicii), întotdeauna a existat la noi o gașcă feroce (o haită) pe lângă toate funcțiile importante, bunăoară, în jurul președintelui țării, care a făcut și a dres, de obicei, ce a dorit (mai puțin la Emil Constantinescu, unde gașca n-a lucrat pentru, ci împotrivă). De pildă, gașca prezidențială de acum înstăpânește acum educația și serviciile și le ține strâns pentru sine, nu se știe în ce scop.

Dar găștile nu există doar sus, le întâlnim peste tot, la toate nivelurile. Ele funcționează cu succes în economie, și în orice industrie, în comerț etc., se bazează „pe relații”, pe interese (ascunse) și pe relația cu alte găști. Cine nu face parte din nicio gașcă sau din care trebuie, rămâne pe dinafară, n-are acces la resurse, n-are acces la relații, n-are intrare în „piețe”.

Sunt cunoscute găștile din sănătate și din industria medicamentelor, care dezvoltă niște circuite ascunse de relații și bani care devorează pur și simplu sistemul, un fel de „gaură neagră” în care intră întruna resurse, dar care nu ajung niciodată, cât trebuie, cum trebuie și la cine trebuie, adică la bolnavi.

Ce să mai spunem atunci despre găștile din justiție, înhăitate cu cele din politică și economie etc., și care împreună alcătuiesc cupluri de putere infailibile. Ele își fac simtiță prezența de jos în sus (la nivel local) și de sus în jos, începând cu CSM (ales mai mereu „pe sprânceană”), trecând prin înaltele parchete sau cele speciale și care mereu au făcut ravagii (atât cât citim prin presă măcar). Aproape nimic în țara asta greșit nu s-a făcut fără „girul” justiției, care a fost mereu o „pavăză”.

Dar găștile și conclavurile din educație, începând cu cele mici (din sala profesorală), trecând prin diverse „repartiții” de posturi și ajungând în „eterata” lume academică, unde invidia și mâncătoria ating cote rocambolești, iar găștile împart stipendii, funcții și grade? Cu cât „societatea” e mai înaltă, cu atât găștile sunt mai încrâncenate, mai feroce și mai „heitărești”. Nu contează nimic altceva decât pricopseala și supraviețuirea, iar „altele” sunt puse în plan secundar.

N-o să ocolesc că există găști și în presă și încă de două feluri, să zicem, interne și externe. Cele interne sunt cele din interiorul comunității profesionale și sunt purtătoarele diferitelor interese (patronale, economice, politice), atunci când instituția nu este în sine o gașcă. Cele externe sunt forme asociative de instituții media pe bază de interese comune și care instrumentează acțiuni specifice (partizanat, propagandă, dezinformare etc.), un fel de „carteluri” profesionale care nici nu trebuie să fie înțelese explicit între ele pentru a-și deturna profesia și a o vinde pentru diverse avantaje.

Dar ce găști există în Poliție și în alte instituții de forță ale statului, e principiul fundamental de funcționare al lor, de autoprotejare și de promovare! În poliție, de pildă, nimeni nu ajunge în funcție mare sau în grad înalt dacă nu face parte din gașca cuiva, dacă n-a dus geanta șefului, nu e implicat într-o „combinație” sau nu are o „bubă mare” în cap.

Nici nu știi care sunt mai periculoase pentru societate și pentru progresul ei. Și mai putem adăuga destule, dar încă una trebuie menționată, pentru că e foarte puternică, e bine poziționată, puțin vizibilă, lipsită de scrupule și, prin asta, periculoasă și dispusă să sacrifice orice pentru a nu pierde Puterea. E acea combinație securisto-comunisto-financiară postdecembristă care s-a instalat la putere din anii 90 și a păstrat, indiferent de context, frâiele principale ale puterii. E una din cele mai grele moșteniri ale comunismului și nu sunt semne că am scăpat de ea.

În fine, pentru a nu se crede că am căzut în admirația găștii, reproduc ce înțelege DEX-ul prin gașcă, să ne lămurim. În limba română, gașca este un „grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății”.

Într-o formă sau alta!

Nov 04

„Frăția” italiană

Posted on by

După ce s-au umplut ecranele de știri, comentarii și semnale de alarmă, (nu doar italienii, ci) toți românii au/am devenit „specialiști” în alegerile din Italia și alegători versați. Așa să fie? Mă tem că nici pe departe și că există șanse mari ca istoria să se repete și la noi în țară, iar asta începe să fie o știre reală, chiar dacă suntem încă departe de alegerile propriu-zise. Multe lucruri și învățăminte ar fi de tras din scrutinul italian, au făcut-o alții și nu e loc pentru toate, dar un pic de luare-aminte nu strică. Cu ce ne inspiră pe noi românii aceste alegeri? Sunt câteva!

Italia e un exemplu de cum o criză economică generează o criză politică și de cum o criză politică, odată pornită, provoacă o criză politică și mai mare. Simplu spus, Italia se confruntă cu două crize economice, una structurală, începută și neterminată de zeci de ani, și una a momentului, care e a tuturor țărilor, mai ales, energetică, a prețurilor etc. Diferența e că la ei criza e mai mare și că italienii sunt mai sensibili și mai „mofturoși” decât alții, suportă mai greu.

Cât privește criza politică, din nou, sunt într-o criză  continuă și constantă (e țara cu 67 de guverne în 76 de ani), dar și una de sistem, căci aproape nu mai au partide „vechi”, iar cele cu rol principal acum sunt noi și speculative (ba pe populism, ba pe naționalism, ba pe conservatorism, ba pe suveranism, ba chiar pe neo-fascism) și cu o volatilitate înspăimântătoare. De pildă, cel care lua 4% în 2018 (Frații Italiei – FdI), acum e marele câștigător cu peste 26%, marele învingător de atunci Mișcarea Cinci Stele (30%), acum a scăzut la jumătate (15%), iar Liga Nordului, ce contabiliza 18% atunci, acum a scăzut cu zece procente.

Dar nu atât cifrele sunt cele mai importante, ci semnificația din spatele lor și cauzele care le generează. Toată lumea a reținut că a câștigat centru-dreapta, spun ei, extrema dreaptă, spun alții, fasciștii sau post-fasciștii, spun specialiștii, o coaliție ce a strâns o majoritate suficientă de peste 40%, formată din „Frații Italiei” (condus de Georgia Meloni, noua vedetă a politicii italiene), „Liga Nordului” (Matteo Salvini) și mai vechiul (învechit în rele) „Forza Italia”  (Silvio Berlusconi). Cei trei au devenit „spaima Europei” sau „bucuria lui Putin”, printr-un anunțat program conservator, suveranist, antiimigrație, eurosceptic (cel puțin), apropiat istoric și simbolic (deocamdată) de poziții fasciste. Dar acum nu asta contează, căci încă n-au făcut nimic și vom vedea ce vor face, important e cum s-a ajuns aici și care e modelul care s-ar putea răspândi și în alte părți, inclusiv la noi.

Așa e mereu în momente de criză, toate lumea e nemulțumită, toți critică și foarte ușor se găsesc vinovați, iar în politică se întâmplă asta prin excelență. În toată Europa sunt semne de criză și toți „suferă” de ceva, iar pandemia și apoi războiul din Ucraina (cu explozia prețurilor) a pus capac la toate. Vinovatele peste tot, până a ajunge la Putin și „la războaie”, sunt guvernele în funcție (bune sau rele, nu contează), iar vedetele sunt „băgătorii de vină și de seamă”, în general, populiștii, naționaliștii, suveraniștii, conservatorii, care au răsărit ca ciupercile, sunt foarte agresivi și monetizează politic pe spaime și promisiuni. Iar Putin e preferatul lor (nu explică de ce) sau partidele sunt preferetele lui Putin (pe bani sau pe influență). Nimic nu-i întâmplător”

Italia cu un guvern de dreapta (încă nu știm cât de la dreapta) nu e prima țară suveranistă din Europa și UE, există un club deja al consacraților „opoziționiști” (Ungaria și Polonia), dar există o tendință în Europa de a da credit celor din opoziție, indiferent ce spun/promit/contestă și fără a judeca prea mult la soluțiile propuse/promise. E prea mare ușurința cu care se dă votul, atunci când se dă, căci Italia a consemnat cea mai scăzută prezență la vot (64%) din ultimii șaptezeci de ani, ceea ce indică slăbiciune și neîncredere. Dar și lipsa altei oferte contează. De pildă, stânga italiană clasică („Partidul Democrat”) n-a reușit să coalizeze centru-stânga, automarginalizându-se, iar Berlusconi (bunga-bunga) a jucat la oportunism și cinism maxim (el fiind cheia alegerilor anticipate).

România pare a se afla pe același val, al nemulțumiților (oricât de justificat), care votează/ar vota contestatar cu cine apucă, mai ales cu populiștii și naționaliștii ce le spun ce vor ei să audă. Și așa cum italienii (nemulțumiți de la natură, conservatori și pricinoși), în lipsa altor oferte politice, votează pe cei care critică și pe moda momentului, așa par și românii, foarte ușor dispuși să stea acasă (ca și cea mai cruntă pedeapsă pentru politicieni) sau să dea votul unor aventurieri politici, unor „sforari” (trași de ațe) sau unor partide de mucava tricoloră.

În Italia, iată, s-a întâmplat ceea ce părea improbabil ceva vreme în urmă, să fie dat jos un guvern condus de un tehnocrat (Mario Draghi), o eminență recunoscută în economie, și să fie instalat un guvern (neo/post)fascist, primul după Al Doilea Război Mondial, condus de o femeie (prima din istoria Italiei), desigur, într-un context mai mult decât discutabil. Și să nu uităm că în Italia trăiesc foarte mulți români, aceeași care ar putea avea de suferit cu noua guvernare italiană naționalistă și aceeași români care (unii) au votat AUR (nici nu știu bine de ce) la ultimele alegeri. Ca să fie tacâmul complet!

Nov 04

Cum putem scăpa de „oboseala știrilor”

Posted on by

Cine n-a căzut victimă „oboselii știrilor”, mai ales în condiții de pandemie și apoi, și mai și, în condiții de război informațional, dar și fizic, de o vizibilitate, cruzime și intensitate cum nu s-a mai văzut în istorie? Răspuns corect: fiecare dintre noi și toți laolaltă!

Asta deja o știm și o simțim, o știu și au demonstrat-o oamenii de știință, nu e nimic nou. E acea senzație în care, din cauza intensității și șocului continuu provocat de știri (informații, fotografii, filmulețe, transmisiuni directe etc.), peste care vin altele și tot așa, nu mai avem, treptat, de la un moment dat, nici atenție și nici sensibilitate pentru receptarea lor, indiferent cât sunt de noi, de importante, de dramatice sau tragice. Ba mai mult, cum arată și ultimul Raport Reuters despre știrile digitale, pe acest fond, se produce un fenomen specific de „evitare a știrilor”, având ca motivație complementară (conștientă sau subconștientă) frica de realitatea prezentată sau „senzația de disconfort” pe care aceste „noutăți” le pot provoca. La aceste motive, care generează șovăială în consumul de știri, se poate adăuga politizarea excesivă sau partizanatul sau „afilierea politică”, care provoacă senzația de neîncredere sau neputință. Și cu asta intrăm într-o situație nedorită și paradoxală pentru media, căci „știrile online, cu dorința lor perpetuă de a ține ochii ațințiți pe ecrane, își subminează fără să vrea propriile obiective: să ofere noutăți și să țină publicul informat” (https://s9.ro/1od7). E ipostaza la care nu știu cât de mult gândesc managerii noștri media și editorii de știri atunci când își fac bilanțurile și la care, socotesc, meditează și mai puțin cei de la televiziunile de știri care mizează cel mai mult pe breaking news și elemente emoționale la nesfârșit.

Cum spuneam, acest fenomen îl trăim cu toții (indiferent de vârstă, profesie, apetență pentru știri etc.), dar de această obositoare presiune a știrilor (și neputință de a mai impresiona) li-e frică unora mai ales (Zelenski, de pildă), care crede că Ucraina va rămâne astfel „pe dinafara atenției” (ceea ce i-ar fi fatal pentru sprijin), iar pe aceasta mizează (și încearcă să profite) alții (Putin, de pildă), care crede că astfel Rusia, prin uzura atenției, va scăpa din „chingile sancțiunilor” și va câștiga războiul prin „oboseala” țărilor UE și NATO. Cu toate că, referindu-ne strict la războiul din Ucraina, aceasta a fost unul din efectele dorite ale acțiunilor militare rusești (distrugerea, atacarea civililor, grozăvia vizuală, înspăimântarea etc.) și ale propagandei rusești (de amplificare și grăbire a „oboselii”), acest proces, omenește de înțeles, n-a avut nici viteza dorită de Putin și nici rezultate pe care sconta în economia războiului. Ba, am putea zice că, dimpotrivă, aceasta a fost una din socotelile greșite ale strategilor ruși sau ale lui Putin personal.

Ieșind din această paradigmă, nimeni nu ne-a scutit de „oboseala știrilor” și de efectele ei și este în sine ceva perturbabil și dăunător. De pildă, de la supraîncărcare și „prea multe știri”, oamenii ar putea trece, cum spuneam, să consume „mai puține știri” sau „prea puține știri”, lăsând pe dinafara și pe cele care le-ar fi utile sau necesare. De aceea, pe drept cuvânt, se pune întrebarea cum s-ar putea reveni la normalitate.

Prima soluție, care este și cea mai simplă, dar nu ușor de pus în practică, se referă la „limitarea dispozitivelor digitale”, adică un mai bine măsurat acces la smartphone, tabletă, laptop etc., adică tot ceea ce ne transpune, cu foarte mare ușurință, în lumea digitală, unde suntem asaltați cu foarte multe informații, pe foarte multe căi și din care ieșim cu mare greutate (acesta fiind, de altfel, principiul de funcționare al internetului). Mai simplu spus, ca să nu fim invadați de prea multe informații, să nu le dăm ocazia/calea/canalul să o facă. În mod și mai specific, ar însemna „limitarea consumului de știri”, care îi poate ajuta pe cititori să nu se simtă copleșiți, să fie mai selectivi cu informațiile și mai atenți la anumite probleme. Așa cum recomandă specialiștii, consumatorii de știri trebuie să fie capabili să se sustragă stării de „alertă permanentă” pe care media actuală o induce prin „discursuri de criză, imagini catastrofice, scandaluri politice și știri violente”. Un alt remediu ar fi accesarea/consumul/citirea sistematică a unor articole sau materiale (audio-video) sau eseuri în format mare (de mare întindere sau de lungă durată), cu două efecte posibile pozitive: cunoașterea în profunzime și înțelegerea unor subiecte și, pe de altă parte, exersarea unei practici care „ajută la cultivarea atenției”, atât de mult încercată și vizată în era digitală. Căci trăim, chiar dacă nu ne dăm seama, în epoca „economiei atenției”, toți doresc să obțină atenția noastră (căci face bani), doar că și noi trebuie să ne cultivăm/privilegiem propria atenție.

Cu siguranță, mai există și alte căi, dar ultima propusă aici este cea a „jurnalismului de soluții”, a jurnalismului care nu doar prezintă realitatea așa cum este, ci și surprinde schimbarea acesteia, oferind căi posibile de contracarare și rezolvare a problemelor și de ieșire din fatalism sau imobilism. Sau, cum spune o fostă jurnalistă, să cultivăm acele subiecte „care oferă speranță, sens și demnitate”.

Nov 04

La moartea Reginei

Posted on by

Pornesc aceste gânduri, care ar trebui să fie pioase, de aducere aminte, de regrete și de tristețe (ca la moartea oricărui om), de la observația cuiva din spațiul public că se face prea mare tam-tam pe monarh și monarhie, că prea sunt toți „regaliști”, că prea se dau toți de „ceasul morții” de părere de rău și că fac pe experții și că se bagă singuri în seamă. M-a surprins, vă spun, și m-a mâhnit această atitudine, acum la aproape o zi după moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Pentru că, dimpotrivă, mie mi-a plăcut asta, mi s-a părut la locul lui că s-au umplut rețelele sociale și televiziunile și site-urile de tot felul cu amintiri, omagii și condoleanțe aduse reginei, căci au creat atmosfera și starea ce mi se păreau potrivite la un asemenea eveniment, ținând cont de rolul, profilul și amplitudinea persoanei dispărute.

Nu așa se cere, ca celui mort să i se ierte totul, să se vorbească frumos despre el, indiferent cine a fost și ce-a făcut!? Chiar de către oricine!

Cu atât mai mult cu cât regina Elisabeta a II- a a fost cineva și a făcut multe, a fost, cel puțin, cel mai longeviv monarh din istorie, iar dacă nu din toată istoria, atunci sigur din cea a Marii Britanii și a ținut ridicat steagul regalității din lumea întreagă fără reproș. Putem spune, pentru contemporaneitatea noastră, că a fost cel mai important reprezentant de oriunde al monarhiei constituționale ca formă de organizare politică și socială.

Mă străduiesc să găsesc cuvintele potrivite (pentru un neistoric) pentru a aduce vorba și a sublinia care este semnificația și valoarea de simbol pe care o acord eu regalității, reginei acesteia și apoi persoanei care a întruchipat vreme de 70 de ani coroana britanică. Pentru unii, din zilele noastre, regele/regina este simbolul „puterii fără de putere”, al aristocrației „degenerate” sau golite de sens, dar cu „ascendență”, ce ocupă locuri privilegiate fără de merit și fără să exercită o influență în rău sau în bine pentru treburile țării. Cu alte cuvinte, un fel de „paiață cu ștaif”, cineva care doar reprezintă, dar nu conduce, care veghează fără să supravegheze sau care privește tâmp spectacolul sau circul puterii adevărate care guvernează. Pentru alții, monarhia este un lux, o cheltuială necuvenită și la care s-ar putea renunța. În fine, pentru mulți e un semn al anacronismului și al inadecvării la realitatea politică a zilei și, trebuie să recunoaștem, aceste idei și dezbateri au scurtcircuitat și societatea britanică și lumea din jur. Multe alte lucruri rele se mai pot spune, cu temei sau fără, despre monarhie. Regalitatea britanică însă și-a dovedit trăinicia, este un factor de echilibru, stabilitate, neutralitate și purtare cu demnitate a funcției și a poverii acesteia, iar regina Elisabeta a II-a este chiar simbolul acestei „rezilienței monarhice”, cea care a dat consistență tronului regal prin sobrietate, discreție, abținere, întelepciune în momente critice, un element de reprezentativitate pentru popor și de neamestec în „mizeria politică” a timpului sau a momentului. Orice se putea întâmpla, în țară sau în lume, știai că pe regina Marii Britanii o găseai tot acolo, la fel, un reper de neclintit și care va reacționa întotdeauna ca „un rege”. Iar când a vrut să transmit ceva a făcut-o cu fermitate și discreție cum numai o regină își permite să facă. A fost un model comportamental și moral, având a se lupta toată viață cu atitudini și ipostaze atipice, nepotrivite, nedemne chiar în propria comunitate/familie regală.

Într-o lume atât de schimbătoare, de fluidă și de nesigură, în care instituțiile (fie ele și fanion) și persoanele sunt bântuite de neîncredere, de pierderea prestanței și a credibilității, reperele sigure și simbolurile capătă sensuri și roluri noi. Regalitatea așa cum a înțeles-o Elisabeta a II-a (care nici măcar nu trebuia să fie regină și nu a fost pregătită pentru asta) este un asemenea reper și simbol, nu doar pentru lumea de ieri, ci și pentru cea de mâine.

Căci paradigma contrară o vedem imediat alături. Crede cineva că „empireul” puterii rămâne gol, că cineva nu vrea, nu ocupă sau nu încearcă să uzurpe „locul” lăsat liber al regelui? Priviți în jur și veți vedea că nu! Și atunci „tronul” se ocupă cu tot felul de intruși (indiferent cum se numesc, președinți, prim-miniștri, secretari, dictatori, generali, ayatolahi etc.), care devin regi fără de nume, împărați fără coroană, „dumnezei pământești” fără mitră șamd. N-au nevoie de „ascendență”, căci pentru ei contează doar cea a banilor, iar dacă o invocă cineva, atunci o cumpără. Nu se revendică aristrocrației, căci n-o înțeleg, poate doar celeia parvenit-financiare, putând a fi (și sunt, de cele mai multe ori), în fond, niște „derbedei”, nu doar fără ștaif,  ci fără educație și fără scrupule. Cam asta conține, dacă privim cu atenție, noul „empireu politic” din care „regele a plecat”.

Spun acestea fără a fi un „regalist” manifest sau militant, ci doar ca om căruia moartea reginei Elisabeta a II-a i-a produs întristare, amintiri plăcute, o stare neobișnuită și o imagine pe care ți-ai dori-o de la un Suveran, dar pe care o găsești atât de rar în ziua de azi. Care ar fi problema atunci că toți „experții”, „narcișiștii”, „piariștii”, toată „plebea” și „neofiții” spun o vorbă bună (care cum se pricepe) la moartea reginei Elisabeta a II-a?!

Nov 04

Presiunea educației apasă (și) asupra președintelui

Posted on by

Orice am face și am zice, legile educației (pentru preuniversitar și universitar), subiectul principal al acestor zile (în preajma începerii noului an școlar), se află într-un context și o ecuație politică cât se poate de clară. Și nu au ca „autor” și „țintă” pe ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, așa cum pare, ci președintele Klaus Ioahannis însuși, ca destinație finală. Căci președintele țării, de două ori ales, a promis, nu o dată, ci de două ori, o „Românie educată” și acesta putem zice că a fost pilonul programului său prezidențial. Iar „România educată”, acum spre finalul celui de-al doilea mandat, ar trebui obligatoriu să se reflecte măcar în aceste păcătoase legi ale educației, fluturate acum pe sub ochii tuturor. E marele pariu al președintelui înainte de-a cădea în dezamăgire cruntă, uitare veșnică, „blestem” peste timp, cine știe, în ochii votanților lui!

Și de aici începe comedia o/erorilor!

Am zis că legile educației, ca orice legi, sunt politice, asumate politic, indiferent cine le face și n-are cum să fie altfel. Cum s-a ajuns aici, cum, după un mandat și jumătate (prezidențial), nu s-a făcut nimic concret, iar când s-a pus ceva pe hârtie (un proiect de lege), este elaborat pe ascuns, este pus în dezbatere pe timpul vacanței și în mod controlat, este contestat din toate încheieturile și de către toți, nici nu respectă viziunea proiectului (are adăugiri proprii), iar ministrului care și-l asumă i se cere demisia politic, dar și civic printr-o petiție semnată deja de zeci de mii de persoane (intelectuali, profesori etc.)? „Meșteșug” românesc, fără îndoială!

Mai întâi, în primul mandat prezidențial, Iohannis a invocat (pe drept cuvânt) că n-are guvern care să-i implementeze politicile, programele, promisiunile, visele. Era vremea regimului Dragnea și a guvernelor PSD, continuu schimbătoare. Președintele n-avea „guvernul meu” și „ministrul meu” pe care să-l pună la lucru. Pentru „România educată”, a creat un organism consultativ, cu tot felul de idei și viziuni, nu foarte vizibile și validate public neapărat. Ultimele alegeri parlamentare i-au furnizat (cel puțin în prima fază) un „guvern al său” și „un ministru al său”, pe care să-l mandateze, să-l dirijeze, să-l susțină etc. pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Și așa a (re)apărut în joc, odată cu guvernul Cîțu, acest jolly-jocker universitar și „balama politică”, dublu academician îndoielnic, rector de universitate și profesor acuzat de plagiat (nerezolvat), Sorin Cîmpeanu, actual ministru al Educației și fost ministru prin mai multe guverne. Bun la toate și pentru toate. Nici că se putea un ministru mai controversat, mai contestabil și mai puțin credibil pentru opinia publică, dar perfect pentru politica românească, unde, dacă nu ești șantajabil, nu ești bun de nimic. Acesta se pare că a fost omul ales de președintele Iohannis să-i ducă „România educată” la un liman. Care este limanul și de ce, asta-i întrebarea la care încă nu există răspuns pentru nimeni?!

Gestionarea cu rezultate cunoscute a crizei pandemice, a suspendării cursurilor, a învățământului online și măsurile controversate luate pentru reluarea activităților educative normale nu au contat în niciun fel, contestările la adresa ministrului Cîmpeanu s-au lovit ca de un zid. Și se pare că a mai contat ceva când a venit la conducerea PNL și a guvernului Nicolae Ciucă, cu un alt val de contestări și cu suspiciunea lipsei integrității academice în cazul tezei acestuia de doctorat. Modul în care ministrul Cîmpeanu a făcut „jocurile murdare” pentru a-și proteja șeful (de guvern) i-au crescut cota de încredere, dar nu în opinia publică, ci în rândul susținătorilor lui politici, în frunte cu președintele Iohannis. Aceste prevederi suspecte legate de doctoratele plagiate sunt cuprinse și în corpul legii și contestate vehement, compromițând legea în întregul ei și credibilitatea acesteia.

Iar pe surse se știa că se lucrează „pe furiș” la o nouă lege a educației, încununarea unei „domnii”, a unei alianțe și a unei susțineri care devenea suspectă. Mie mi s-ar fi părut mai corect ca noile proiecte de lege să pornească de la viziunea inițială („România educată”, eventual), să fie trecute public prin „grila” unor specialiști în educație (universitățile mari se plâng că n-au fost consultate) înaintea apariției oricărui text de lege, ce ar fi permis, transparent, stabilirea unor principii, a unor priorități, a unor obiective de comun acord stabilite între protagoniștii educației, adică elevi, profesori, părinți și decidenți politici și administrativi, în cele din urmă.

Nu intru în substanța legilor, foarte mulți au făcut-o, specialiști în educație, actori și beneficiari ai acesteia, concluziile acestor intervenții și dezbateri despre noile legi dinafara procesului consultativ oficial (restrictiv, superficial, parțial, controlat, netransparent etc.) sunt cunoscute și majoritatea sunt negative. Sunt implicat și eu direct în procesul educativ, sunt interesat de consecințe și am urmărit cu interes aceste „consultări paralele” (oficiale și neoficiale), aparent, un „dialog al surzilor”. În fond, mediul universitar este un dublu beneficiar al unei prezumtive legi mai bune a educației, direct și indirect. Direct prin prevederile expresse ale legii  referitoare la învățământul universitar și indirect, prin furnizarea unei „materii prime de calitate”, facultatea aflându-se la capătul de sus al traseului educativ-formativ și dorind a primi subiecți bine educați. Din această poziție, universitatea este și un bun loc de observație, din care se vede foarte clar calitatea actului educativ din amonte, cât de bine pregătiți sunt elevii care ajung la facultate și care a fost și este evoluția acestora. Evident, tot mai slabă de la un an la altul.

Cei mai radicali analiști/critici au spus despre legi (în lipsa încrederii, a bunei-credințe dovedite și a consultărilor simulate/trucate) că sunt fie cu dedicație (pentru a-l salva pe premierul Ciucă de plagiat), fie de mântuială (ca să fie ceva), fie din amândouă aceste motive sau sunt pe cont propriu de ministru, dar că sunt, pur și simplu, o caricatură. Nici nu cred că sunt și pot fi doar atât, o fi existând un grăunte de bună-intenție, doar că a fost instrumentată atât de slab, de deficitar și a fost încărcată greșit, încât pare un simulacru și un alibi cu alte mize decât binele educației.

Spuneam la început că este o decizie politică și doar așa se poate rezolva, tot politic. Ministrul Sorin Cîmpeanu, primind o temă sau două de rezolvat, a făcut cum s-a priceput, în principiu, nesatisfăcător (dacă toți spun asta), poate chiar pe „mustața proprie” și cum l-a tăiat capul, „ca să fie bine”.

Ce se poate întâmpla mai departe:

  • Ministrul însuși să schimbe legea, să recunoască că a greșit, să-și pună cenușă în cap, spășit etc. Nu prea cred în acest scenariu, nu convine nimănui până la capăt. E puțin probabil.
  • Să impună legile cu forța, cumva, dar e greu și improbabil, căci PSD stă pitit, deocamdată, așteaptă și, în funcție de evoluție, va reacționa politic oportunist, sunt convins.
  • Mai există și varianta de „a se face că plouă”, să treacă legile în pofida contestării conținutului și a procedurii, dar ar fi ceva provizoriu, instabil, fiind posibile proteste, greve etc., adică bătăi de cap nedorite.

Însă responsabilul moral al acestui „aranjament” nereușit este președintele Iohannis (cum am arătat) și tot el are puterea de a rezolva problema „amiabil”, în regim de urgență sau temporizând (amânând) votarea legii:

  • De urgență ar fi să instrumenteze demiterea lui Sorin Câmpeanu (ca o remaniere) și răspunderea va cădea asupra acestuia. Dar ce va zice atunci ministrul și cum vor spăla imaginea politic?
  • Soluția temporizată ar fi să amâne votarea legilor și să asigure o ieșire treptată din scenă a inițiatorului ei, iar apoi să ajusteze conținutul acestora, ținând cont și de ce spun experții și ce cere societatea civilă.

Va face așa ceva?

Dacă nu o face, nu mai are nici măcar un punct de sprijin și justificare pentru electoratul care l-a făcut președinte de două ori, iar consecințele țin de imagine și de istorie. Are la pasiv trădarea propriului electorat (sau aducerea la putere a adversarului politic) care nu se uită niciodată.

Dacă o face, mai poate șterge din emoția negativă foarte pregnantă pe care a generat-o, știindu-se că și în politică ultima impresie contează.

Nov 04

Viktor Orbán: „slugă la doi stăpâni” sau stăpân la două slugi?

Posted on by

Am așteptat (chiar dacă eram prin concediu) să se facă măcar un pic de lumină, să se clarifice și să se identifice o „ieșire” rezonabilă în urma declarațiilor programatic rasiste ale lui Viktor Orbán făcute la Băile Tușnad în România (de altfel, binecunoscute). Putea rămâne așa, aici, în miezul Europei și în plin război? Agresivitatea și rostirea deschisă a unei chestiuni rasiale din acest discurs universaliza tema și o dezlega practic de orice context istoric sau teritorial, făcând-o „problemă” de dezbatere europeană (cel puțin) și globală, în cele din urmă. În obișnuitul său spici de vară din acest an, Viktor Orbán părea că nu mai poate de grija ungurilor (care se „corcesc” ca rasă), de grija unei Ungarii Mari (că e prea Mică?), apoi de grija Europei că-și pierde identitatea, esența (și puterea), de grija creștinătății că se duce „pe sfârlă” (și pe Coran), în fine, de grija întregii lumi, în care războiul declanșat de Rusia în Ucraina e doar o mască a celor de mai sus temeiuri mult mai grave pentru el. De aceea era important să știm, să aflăm, să înțelegem cum vor reacționa ceilalți și cum se vor poziționa, pentru că problema ne privește pe toți.

În paranteză fie spus, se poate observa că premierul Ungariei nu face asemenea declarații provocatoare și scandaloase la el în țară, preferă să le facă în altă parte, o face sistematic, an de an (la Băile Tușnad de obicei), iar „alegerile” nu sunt niciodată întâmplătoare. Obține mai multe lucruri deodată prin asta: își scutește țara de un șoc politic și mediatic, evitând premeditat a face din Ungaria o țintă, delocalizează „conflictul”, plasându-l în alte zone favorabile lui, dispersează tezele dorite într-un spațiu suficient de precis și îndeajuns de ambiguu pentru a obține efectul (politic) dorit, apoi face pe inocentul invocând (el sau alții) că a fost răstălmăcit. Iar UDMR îi ține isonul și îi ia partea, transferând greutatea unor asemenea declarații riscante, malițioase, tulburătoare, scandaloase într-o zonă neutră, culturală, personală, spirituală. Scenariul e prea străveziu pentru a sta în picioare, inclusiv politic.

Vreme de circa o săptămână, autoritățile românești „au tăcut chitic”. Argumentul inexistenței unei traduceri integrale a discursului de la Băile Tușnad „ține” doar pentru presa săracă și independentă din România, nu pentru cea „dependentă” (nici ea n-a avut „traducerea”?) și nici pentru autorități, căci, sunt absolut convins, serviciile secrete românești au făcut „relatări” extinse de la fața locului. Cum să-i spunem: atitudine șovăielnică (într-o situație clară și imposibil de ocolit), lipsă de viziune și curaj, frica de a nu tulbura „balta de interese” de la putere etc.? Prima reacție a statului român, printr-o poziția scrisă a ministrului de Externe Bogdan Aurescu, întârziată și ea, a fost una slabă, vagă, generală, „de serviciu”, i s-a spus chiar „lemnoasă”, inadecvată și disproporționată în raport cu faptele. Cred că merita mai  mult chiar și Aurescu, agățat și el de proprii stăpâni politici (nu de interese de stat strategice). La îndemn și semnale europene (s-a spus), a reacționat foarte târziu și președintele Klaus Iohannis, ceva mai clar și cerând explicații UDMR, aplaudaci ai tezelor lui Viktor Orban. Ar fi fost obligația primului-ministru al țării, Nicolae Ciucă, să reacționeze cu fermitate primul, dar cine s-o facă când acesta nu iese din ordinul „șefului” de la Cotroceni. Reacția lui Ciucă, venită în urma tuturor, a fost de genul „a treia zi după scripturi”, moale, fără atitudine și nerv, o „copie” scoasă la comandă din sertar, așa cum pare toată guvernarea. Ce să mai spui atunci de reacția lui Marcel Ciolacu, liderul PSD, care s-a dat „lovit”, evitând să se pronunțe, de parcă covid-ul anihilează și funcția gândirii, și a poziționării politice și a demnității. Ciolacu, de fapt, în loc de-a reprezenta țara, proiectează noile înțelegeri la guvernare cu UDMR, atunci când actuala coaliție (cu un PNL complet consumat și uzat) se va fi dezmembrat.

Să spunem că la provocarea lui Viktor Orbán au luat poziție fermă toți cei importanți și care contează, de la americani (cea mai dură), la europeni (ceva mai moale) șamd, o atitudine de respingere și condamnare, cum era și firesc. Veți zice că, în fond, nu s-a întâmplat nimic grav, nu s-au generat fapte, nu există consecințe directe acum, de ce atâta agitație și atenție. Așa pare, doar că în politică și în asemenea vremuri, lucrurile nu merg așa. Aceste exerciții repetate, ispitiri și declarații malițioase, ca forme ale unui „război hibrid generalizat”, probează o atitudine și o capacitate de înțelegere și de absorbție a unui „conflict”, mai mult sau mai puțin simbolic. E bine să te poziționezi corect și să ieși curat ca țară din aceste „clinciuri” politice într-o vreme tot mai volatilă și neclară. Asupra motivațiilor și mizelor reale ale lui Viktor Orbán n-o să insist foarte mult, el încearcă, pur și simplu. De la electoratul maghiar a luat încrederea totală ca politician, de la UE a luat rofitul strategic și banii, de la ruși (vrea să) ia gazul și benzina ifetine. În situație de status quo, el nu mai are nimic de câștigat, de la europeni și americani nu mai poate primi bani și privilegii (dimpotrivă), pacea nu-i folosește la nimic, de la război mai are o „speranță”. E limpede că și lui (ca aproape oricărui politician care are prea mare succes) puterea i s-a urcat la cap și îi smintește judecata dreaptă sau realistă. Nici oamenii cei mai apropiați (care au plecat de lângă el), nici „dușmanii” nu-i pot schimba această gândire. Dar cine l-ar putea opri pe cineva atins de „morbul puterii”? Nimeni! Fiecare pasăre pe limba ei piere. Nici Vladimir Putin nu pare a dori să pună capăt războiului, nici Viktor Orbán nu pare a ști să se oprească. Pentru acesta din urmă, e o mare încercare ce face, dorind să fie nu slugă la doi stăpîni (UE și Rusia lui Putin), ci, probabil, stăpân la două slugi (aceiași), mult mai mari și mai puternici decât el fiecare dintre ei. Are vreo șansă până la capăt să reușească? Mă îndoiesc din toate puterile!