Dacă „Dosarul transferurilor” este o colecție de „bombe”, atunci, din cele opt, cazul Gică Popescu este „bomba” cu schepsis. Nimeni nu s-a mirat că frații Becali au ajuns la pușcărie, n-a fost o surpriză că George Copos sau Cristian Borcea au ajuns după gratii, la fel, ceilalți șefi din fotbal. În fine, pe Mihai Stoica te mirai să nu-l bată cineva cu parul, dar mai degrabă pentru nesimțire și tupeu, nu pentru corupție. Dar Gică Popescu? El părea din filmul fotbalului, din cel al „generației de aur”, al competiției de înalt nivel și performanță. Când colo, iată-l și pe el „în lot”, printre „titularii” pușcăriei. Adevărul este că tot ceea ce a făcut Gică Popescu după renunțarea la fotbal nu cadrează deloc cu statura ridicată în carieră. De aceea, fotbalistul și omul nu trebuie judecați laolaltă, nici de aceeași ochi, nici cu aceeași măsură. Pe scurt, pe cât de valoros, de merituos și de galonat a fost jucătorul Gică Popescu, pe atât de neinspirat și de anost a fost impresarul, omul de afaceri și managerul cu același nume. Nu rețin niciun transfer de senzație, o descoperire sau vreo ispravă în zona impresariatului, n-a făcut „gaură în cer” la Târgoviște, nici mari afaceri și, mai ales, n-a ajuns președinte FRF, ținta sa supremă. Pe de altă parte, nu era obligatoriu ca marele fotbalist să fie „la fel de mare” după aceea. Mulți dintre „marii foști” nu simt neapărat nevoia să exceleze în altceva, ca antrenori, ca impresari sau ca manageri. Pe unii, pur și simplu, nu-i interesează (se mulțumesc cu banii), alții nu se consideră sau nu sunt potriviți pentru alte activități asociate fotbalului. Dar asta o înțeleg ei de capul lor sau le spune cineva mai deștept, iar ei au înțelepciunea să-l asculte. Unii nu ascultă de nimeni, fac ce vor ei și ajung bețivi și derbedei, vezi Paul Gascoigne, alții își urmează chemarea și ajung și mai mari, vezi Michel Platini. Și la noi sunt destule exemple. Cu toate astea, nu lipsa de viziune sau de adecvare, nu alegerile profesionale, făcute la un moment dat, sunt reproșul de căpătâi ce li se poate aduce acestor foste mari glorii sportive. În fond, i se poate întâmpla oricui. Marea greșeală a lui Gică Popescu vine din altă parte.

Fotbalistului născut în Calafat i-a mers bine până s-a servit de calitățile native, fizice, talent fotbalistic și cel „oltenesc”, de lider. De celelalte, bani și transferuri, în tot acest timp, s-au ocupat, prin delegație, frații Ioan și Victor Becali. Ar fi ajuns „Baciul” atât de mare, la FC Barcelona, de exemplu, fără sprijinul, asistența și relațiile acestor impresari? Greu de spus, posibil, nu. Dar, profesional și moral vorbind, cât de îndatorat și până când trebuie să-i rămână jucătorul impresarului său? Aici e zona sensibilă a profesionalismului neluat în seamă de niciuna dintre părți. Căci, la drept vorbind, transferul bun este o afacere de tip win-win (cu dublu câștig) și nu ceva cu „veșnică recunoștință”. Gică Popescu nu era o „marfă proastă” pe care s-o vândă Becali la suprapreț pe „piața neagră”. Și totuși! După agățarea ghetelor în cui, multimilionarul în euro Gică Popescu nu s-a făcut nici antrenor, nici manager, nici altceva decât …impresar. Pentru mine a fost clar de atunci că nu lui, ci fraților Becali le folosește această nouă ipostază, ei aveau nevoie de imaginea, seriozitatea, faima și relațiile lui Gică Popescu. Nu cred că am fost singurul și e imposibil ca cineva din anturajul fotbalistului să nu-l fi prevenit în această privință. Pe de altă parte, e de crezut ca marele fotbalist să nu fie la curent cu „metodele” de lucru ale fraților Becali, adică ilegalități, evaziune, corupție, înțelegeri „la negru”? Cert este că din recunoștință, „din obligație”, din lipsă de curaj, din lăcomie sau din lipsă de judecată (adică prostie), Gică Popescu „căpitanul” a cedat „banderola” impresarilor  săi.  Nu mai contează ce a crezut Gică Popescu atunci (despre foloase sau pericole), contează că  el n-a fost bun ca impresar și, mai ales, că s-a „înhăitat” cu frații Becali, a intrat într-o „categorie” inferioară și a fost asimilat acestei lumi, de factură interlopă, de care nu l-a mai putut desprinde nimeni, nici avocații, nici procurorii, nici judecătorii. Asta a fost marea lui greșeală că n-a spus nu la momentul potrivit. Din pușcărie, Ioan Becali își asumă vinovăția și pentru Gică Popescu, dar e tardiv și inutil. El ar fi putut face altceva, chiar în spiritul „onoarei mafiote”, să se folosească de el, dar măcar să nu-l amestece direct în „marile mizerii” ale fotbalului. Pentru ei însă a contat mai mult „cârdășia” și șantajul și mai puțin „onoarea”. Gică Popescu nu și-a pătat doar imaginea proprie, ci și cea a fotbalului românesc. N-au fost departe să pățească la fel Ilie Dumitrescu și Gică Hagi, „salvați” de mai multă minte sau de un alt tip de personalitate.

A scoate acum „inocentul” din „banda de derbedei” și a-l grația e mai complicat. Dacă clemența ar dori să facă o diferență pe care justiția n-a putut s-o facă între condamnați, atunci e inutil: toată lumea a făcut-o deja. Grațierea folosește strict persoanei fizice Gică Popescu. Nu spală imaginea sa morală, nu face mai curat fotbalul românesc, nu are nimic izbăvitor. E doar politică!