Nov 23

Dacă (nu) s-a smintit

Portret 3
Dacă nu s-a smintit cu totul (ceea ce nu pot exclude), pentru Liviu Dragnea ar mai exista o singură șansă de a înțelege de ce face ceea ce face. În paranteză, „scrânteala puterii” încearcă și pe alții (poate pe toți), adică și pe aceea aflați în funcții mai mici, darmite pe cei cocoțați la vârful puterii. Pe fond însă, loviturile succesive (din care Congresul partidului e doar ultima dintre ele) pe care le aplică Dragnea sunt aproape fatale, nu vizează o singură țintă și au înscris motto-ul „după mine potopul”.
Nu mă pot preface că nu văd că, în aparență și pentru simțul comun, Congresul Extraordinar al PSD de la sfârșitul săptămânii trecute a fost un succes deplin (un triumf) pentru organizatorul și beneficiarul lui (Liviu Dragnea), pentru nucleul de putere din jurul său, pentru ceea ce încă ei mai numesc „partid democratic”. Îmi permit totuși să am un alt punct de vedere și să dau o altă interpretare la ceea ce am văzut, vedem și vom mai vedea încă o bucată de timp.
În opinia mea, urmându-l pe liderul său de acum , PSD a intrat pe un drum fără întoarcere, urmând a vedea și a înțelege care și a suporta consecințele. Suita de evenimente din ultimul an (plină de decizii arbitrare, neașteptate, stranii, contradictorii, contraproductive etc.), congresul de acum și alte câteva ce vor mai urma, vor avea o finalitate, asupra căreia punctele de vedere sunt divergente. Dar, cred eu, nu trebuie să ajungem până acolo pentru a vedea că:
1. Liviu Dragnea joacă cu tot potul pe masă (cariera, libertatea, familia, prietenii, fidelii, supușii, partidul etc.), totuși, fără variantă câștigătoare: dacă nu-i iese „pasența” cu justiția, martirajul nu-i va folosi la nimic, dacă îi iese „pasența”, cu cât e mai puternic în partid, cu atât e mai slab și mai puțin credibil înafara lui; cu cât strânge cercul fidelilor, cu atât crește cel al dușmanilor. Nu mai e mult până va plesni. Teoretic, drumul pe care a pornit duce fie spre temniță, fie spre dictatură. Pentru cea din urmă, am mai spus, nu-i nici cine, nici cu cine, nici cu ce.
2. Evenimente precum congresul (sau similare) ne arată un partid în descompunere liberă: nu mai există lideri ca alternativă, nu mai există personalități (fiind ignorate, minimalizate sau îndepărtate), nu există deloc viață de partid și proces de luare a deciziilor; soluțiile miraculoase le deține un singur om susținut de o masă indistinctă; delegații la congres păreau o „strânsură” dubioasă și supusă, aleși „pe sprânceană” pentru vot, iar reprezentanții regionali au fost numiți de la centru, nu de organizațiile teritoriale.
3. Prin deciziile luate și prin formele degradante de manifestare, este lovită în creștet social-democrația, pe care PSD (mai spune că) o reprezintă, sunt compromise grav ideea de program și de identitate politice (ideologice), de program de guvernare (încălcate repetat în picioare), sunt aruncate la coș noțiunile de competență, de merit, de valoare, prin promovarea (ironică sau batjocoritoare) a unor nulități în funcții politice cheie. La acest moment, PSD nu mai reprezintă ceva înafara unei persoane, a unor idei generale, împachetate destul de stângaci într-un mesaj populist cu termen scurt de funcționare și valabilitate.
4. Nu în ultimul rând (ci cred că în primul rând), mai puțin explicit, dar de cea mai mare gravitate, este distrusă, ca imagine, substanță și credibilitate, democrația. Cu foarte multă stăruință, prin populism deșănțat și manipulare ordinară, se aruncă la coș statul de drept (prin subordonarea justiției în numele unor fantome numite „stat paralel”) și constituționalitatea (prin „politizarea” CCR), se bagatelizează alegerile libere (prin încurajarea absenteismului și minimalizarea opoziției), este pervertită libertatea de exprimare (prin intruziuni și interferențe în sistemul media) și distorsionată libertatea economică (prin decizii și legi conjuncturale, politizate, neeconomice, păguboase, sinucigașe).
5. Prin ce fac și cum se pregătesc, Dragnea și PSD sunt pe cale să distrugă centenarul României mari. Pe de-o parte, nu par capabili a gândi și a pregăti cum se cuvine un asemenea eveniment major, pe de altă parte, încurajează, tocmai acum, criteriul segregării puterii, punând toate accentele pe o anumită parte a țării, creând disconfort și frustrare în alte părți ale ei. În loc de-a fi un „român isteț”, se comportă ca un „regățean prost”.
6. Ca și cum n-ar fi de ajuns, pe această cale va fi compromisă sigur președinția rotativă a UE, asigurată anul viitor de România. Tocmai acum când părem să contăm în Europa și în lume (NATO), tocmai acum când părem importanți cu ceva (prin poziție geostrategică). În loc de a gândi despre toate acestea, Dragnea vorbește despre China, Israel și … Rusia, pardon SUA.
Luând în considerare toate acestea, putem spune că s-a ajuns la un nivel atât de scăzut (derizoriu) al politicii, încât e imposibil să scape cuiva (mai devreme sau mai târziu) și nu poate scăpa tocmai exponentului principal. De aceea spun că, dacă Liviu Dragnea nu s-a smintit de tot, el încă amenință, șantajează, se roagă, negociază (pentru sine), vrând să arate cât rău poate să facă, dar și ce salvator poate să fie, doar-doar o scăpa.
Nu vrea mai mult pentru că nu poate, iar dacă crede că poate, sigur se înșală.
Și prostia, și ticăloșia, și (auto)închipuirea au demnitatea lor!

Nov 23

Alegeri europene (la noi acasă)

Select10
Cine s-ar fi gândit că și noi, românii, vom ajunge să fim interesați de alegerile parlamentare din Italia și nu dintr-un singur motiv, ci chiar din (cel puțin) două!? Sigur nu ne-am gândit la asta în urmă cu 10-11 ani atunci când țara noastră era acceptată în Uniunea Europeană și altul era trendul în România, în Italia și în Europa. Nu ne-am gândit la asta nici mai târziu când „venitu’ și plecatu’” din/în Italia erau lucruri normale, curente. Și politica era alta, Italia avea nevoie de forță de muncă românească (mai ieftină), românii aveau nevoie de locuri de muncă și de bani (mai mulți), iar „ecosistemul” a funcționat.
Astăzi lucrurile s-au schimbat (acceptăm mai greu asta) și am devenit atenți (volens nolens) la rezultatele electorale din peninsulă, spuneam, din cel puțin două motive. Primul este că un milion (dacă nu mai mult) de români au rezidența (parțială sau definitivă?) în Italia și nu e totuna cine câștigă alegerile, pentru ce va urma și pentru soarta lor. Iar scorul electoral, până la acest moment, nu arată deloc bine pentru ei, în nicio variantă. Poate că nu ne este foarte la îndemână să înțelegem ce se întâmplă acum în Italia (câteodată înțelegem greu ce se întâmplă la noi în țară), faptul că este o țară foarte îndatorată și cu o economie nerestructurată, cu o clasă politică învechită și prizonieră a propriilor interese. A treia economie din UE a rămas în urmă, și-a pierdut forța de tracțiune, iar problemele, accentuate de criză, au ieșit la suprafață sub forma dezamăgirilor și nemulțumirilor cetățenilor. Acesta a fost momentul (nu doar în Italia) de țâșnire și consolidare a mișcărilor populiste, și de stânga și de dreapta, de accedere către frâiele puterii, cu un discurs anti-imigrație, euro-sceptic (sau chiar anti-european), securitar și identitar, speculând la maximum o stare de spirit negativă a populației (a tinerilor). Acum a sosit momentul Italiei, dar încercări au fost peste tot, în Olanda, Franța și Germania nu au reușit, în Austria au reușit parțial, dar peste tot unde au fost alegeri bătălia principală s-a dat între pro-europeni democrați moderați (social-democrați, creștin-democrați, liberali) și populiști euro-sceptici (neo-naziști, neo-fasciști, extrema stângă). Bilanțul electoral italian, după scrutinul de ieri, arată cel mai rău din tot ce am văzut până acum, pentru UE și pentru destinul european al acestei țări importante.
Dacă luăm pe alianțe și familii politice, câștigătoare este centru-dreapta (aprox. 37%), un conglomerat format din mai multe partide (Forza Italia, Lega -Nord și Fratelli d’Italia), din care ultimele două sunt fie extremiste, fie fasciste, în orice caz anti-europene sau euro-sceptice. Chiar și așa, nu au majoritatea pentru a face guvern în lipsa unei alianțe greu previzibile. Alianța de centru-stânga (Partidul democrat și gruparea LeU – Liberi e Uguali) de-abia a trecut de 20% și nu poate emite pretenții de alcătuire a unui guvern, partidul fostului premier Matteo Renzi (Pd) fiind considerat unul din marii perdanți ai alegerilor. În ordinea partidelor, pe primul loc s-a situat M5S (Movimente Cinque Stele), înființată de comediantul Bepe Grillo, o grupare populistă, anti-sistem, speculativă, condusă acum de Luigi Di Maio, un tânăr politician de 31 de ani, care a obținut un scor de peste 30%, dar care nu-i permite nici lui să facă singur guvernul. După o campanie electorală dezamăgitoare (pigmentată cu violențe), au rezultat aceste trei grupări, aparent, incompatibile și care au respins orice înțelegere post-electorală. Nu voi intra în logica negocierilor (im)posibile, trag doar concluzia că orice bilanț general arată o majoritate anti-europeană în Italia (M5S+Lega+Fdi), ceea ce este lucrul care ne interesează pe noi și pe românii aflați în Italia. În discursul lor electoral a figurat și scoaterea țării lor din UE și o politică dură împotriva imigrației. Iar Matteo Salvini (liderul Ligii Nord), cea de-a doua stea în urcare a politicii italiene (și cel de-al doilea mare câștigător al alegerilor după Luigi Di Maio) a spus că va scoate din țară „în 15 minute orice imigrant ilegal”. Chiar dacă distanța de la vorbe la fapte este mai lungă, chiar dacă un „Exitalia” nu se poate face chiar așa ușor, problema rămâne.
A doua mare problemă a noastră ar fi chiar destinul și direcția Uniunii Europene după această sincopă italiană. Încă nu știm care vor fi strategiile, evoluțiile și mișcările post-electorale (câteodată diferite și surprinzătoare față de cele pre-electorale), dar o „problemă italiană” la nivelul UE deja există și nu mai e o bănuială, ci o certitudine. Ironia, întâmplarea sau, pur și simplu, potriveala a făcut ca tocmai ieri, în ziua scrutinului italian, să fie anunțată public alianța germană de guvernare (așteptată de 4-5 luni) dintre creștin-democrați și social-democrați. A fost ceva care n-a influențat opțiunile italienilor, dar a dat un semnal pozitiv, de stabilitate în UE, pusă în cumpănă și încercare la fiecare scrutin. Dintr-o știre esențială pentru pro-europeni, a rămas doar o știre bună care să echilibreze veștile proaste din Italia.
Pentru euro-sceptici însă Italia e exemplul de care aveau nevoie. Și aici mă întorc cu gândul la „ai noștri” și la manevrele lor stângace de eludare și păcălire a exigențelor UE, de încercare a profita de slăbiciunile Uniunii în scop propriu și de partid.
Nu exclud ca o parte din pesediști să-și frece palmele la această oră.

Nov 23

Hotu’ cu prostu’

Portret 5
„S-a întâlnit hoțu’ cu prostu’ și au ajuns prieteni la cataramă”. Mărturisesc că eu am întâlnit pentru prima dată această expresie în armată, spusă de un tânăr locotenent debutant. Pentru el, „hoțu’” era „soldatul neinstruit” (fie el și terist), comod, profitor și speculant, iar „prostu’” era el, „comandantul de treabă”, naiv, înțelegător și conciliant. N-o zicea cu răutate, ci cu autoironie și umor, cu sens ușor dojenitor și educativ, gen „nu puteți întinde sfoară la nesfârșit, că se rupe”. Mintea mea de adolescent ardelean inocent n-a înțeles-o foarte lesne și poate că nici până astăzi nu i-am dat de capăt (până la ultimul înțeles). Pentru mine, a fost și a rămas o expresie improprie, golănească, de mahala, reprezentând o „prietenie” inacceptabilă, în esență, o înțelegere „imposibilă” și împotriva naturii, oricum ai lua-o. Cu tot umorul fin și morala socială incluse. Însă, cu tot moralismul meu plictisitor (de atunci), îmi dădeam seama că nu exprimă neapărat o realitate, cât un „joc de roluri”, iar azi, privind în jur, pricep că nu-i doar o distribuire de sarcini, cât că e vorba despre un (nou) „ecosistem politic”, în toată puterea cuvântului. Ecosistemul principal al politicii românești de astăzi.
Rămâne doar să identificăm rolurile!
Când „un nepriceput” vine la locul de muncă, e de așteptat ca el să producă gafe și stricăciuni. Acesta e Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. Fără îndoială, ea este „prostu” în acest nou sistem și nu e necesar un bilanț argumentativ, e prea evident. Rețin totuși un aspect: chemată la Bruxelles săptămâna trecută (pentru o spălătură de creier anti-Dragnea), ea se întoarce pentru a se exprima ca și cum „ar fi smuls” de la Jean-Claude Junckers promisiunea că vom intra (în curând, să zicem) în spațiul Schengen.
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Pentru Liviu Dragnea, nepriceputul e subordonatul perfect: nu va face de capul lui pentru că nu știe ce să facă, va face doar ce i se spune și va executa docil ordinele. Viorica Dăncilă se află în această situație, dar nu până-ntr-atât să nu știe ce rol joacă. Probabil că nu știe până când și cum o va face (asemenea lui S. Grindeanu și M. Tudose), dar (cu avatarurile cunoscute) întrebarea de fond rămâne:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
Tudorel Toader a scris un raport (de propunere) de revocare a șefei DNA care a făcut să-și „frece palmele” cu satisfacție întreg PSD-ul și să mustăcească șeful lui. Partidul i-a cerut ministrului Justiției (prin vocea altui „prost”) „să facă ceva”, iar el a făcut exact ce i s-a cerut. Stângace, ca de obicei, Viorica Dăncilă l-a caracterizat ca „amplu și bine argumentat”, dar s-a abținut de la altceva, în ideea „să se pronunțe legea, care e sfântă” (Curat sfântă, da’ umflați-o!). Pe cât de amplu, de acid și de retoric, pe atât de șubred juridic (potrivit juriștilor credibili) și de lipsit de posibile consecințe directe (revocarea L. Kovesi), rechizitoriul lui Toader a atras spre sine, ca un paratrăznet, atât furia străzii (care-i cere explicit demisia), cât și critica internă și europeană. Capătă sens încă o dată să ne întrebăm:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Liviu Dragnea (nu neagă nimeni asta) își face toate mendrele personale (juridice) prin intermediul partidului său (câștigător în alegeri și aflat în poziție democratică dominantă), în ideea în care, la urma-urmei, partidul va ieși (și el) învingător. În democrație însă (dacă paradigma rămâne neschimbată), victorie pentru partid înseamnă câștigarea alegerilor și obținerea/menținerea puterii, orice altceva e paliativ și se poate pierde cu rapiditate și ușurință. Ba e posibil ca întreg acest eșafodaj de „escape”, construit cu migală și răbdare de șeful PSD, să se prăbușească la prima lovitură dată de justiție. El simte asta și vrea puteri (re)înnoite în partid, convocând congresul. Dar tocmai acest lucru ar trebui să dea de gândit partidului în perspectiva alegerilor (nu foarte apropiate). Pe de altă parte, cum își poate închipui cineva că s-ar putea deconta acest pasiv electoral negativ (cumulativ), căci faza cu schimbarea premierului e uzată și nu mai are efect. Acestea sunt motivele pentru care ne putem întreba iarăși:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
În această ecuație politică a momentului, în rolurile descrise, aparent, avem un „prost” iremediabil (V. Dăncilă), un „cal breaz” tărcat (hoțu’/prostu’ Tudorel Toader), un „hoț” continuu neprins (Liviu Dragnea) și un partid (PSD) cu semnul întrebării. Dar unde-i țara în tot acest joc? Sigur că din orice parte ai privi, cel mai mare „prost” este poporul, care fie nu înțelege, fie nu-l interesează, fie n-are ce face. Prostu’ perfect, prostu’ absolut! Paradoxul e (și o confirmă istoria) că nu poți lua poporului niciodată și nicicum ultima șansă. Așa că din hoțu’ absolut te poți transforma oricând într-un păcălici al istoriei! În fine!
Întrebarea dramatică este însă nu dacă sau când, ci cum am ajuns să vorbim despre țara noastră și despre conducătorii ei în acest fel? Cum e posibil să fi ajuns la un nivel politic atât de scăzut (cel mai de jos în ultimii zeci de ani), cum a fost posibilă o atât de pronunțată și evidentă involuție a vieții politice și o degradare a standardelor democratice în ochii tuturor?
Cum? Cu (ne)grijă, cu (ne)atenție și cu (ne)păsare!

Nov 22

Pseudocomunismul cu față democratică

Select11
Cine și-ar fi putut închipui că, la nici treizeci de ani de la prăbușirea comunismului, în țara noastră, își vor face apariția forme hibride ale acestuia, un soi de pseudocomunism, o „corcitură democratică” ce, pur și simplu, ne oprește istoria. Mai mult de atât, acest vodevil democratic, la care suntem martori mărturisitori, seamănă cu o pseudodictatură, în care se impune voința unui singur om (interesele lui, dorințele lui, poftele lui), susținut din spate de un întreg partid (cvasiunic). Și, sigur că da, totul ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar fi cât se poate de real, atât de real că nici nu mai băgăm de seamă. În toată această punere în scenă a puterilor unui singur om, înconjurat de o liotă de „tovarăși de drum” lacomi, inconștienți și lași, la care asistăm de circa un an de zile, mai lipsea pseudo-Congresul. Iată că vine și ăla.
„La viitorul Congres, Dragnea va fi reales”.
Din două una: ori Liviu Dragnea „s-a stricat la cap” și-și închipuie că piesa asta ieftină, ce se cheamă conducerea unei țări, poate fi dusă până la capăt; ori țara „s-a stricat la cap”, și-și închipuie: fie că așa e bine și că așa trebuie, fie că și-a pierdut încrederea și „energia democratică”, adică motorul care ține în viață acest mecanism imperfect de putere care este sistemul democratic.
Până una-alta, suntem în această paradigmă, încercând să înțelegem ce și de ce ni se întâmplă și până când.
Sunt convins că Liviu Dragnea n-a vrut să se ajungă aici și nu-și închipuia că se va ajunge atât de departe. Omul nu-i un strateg, un plănuitor, o minte strălucită și diabolică. Nici vorbă. În fond era atât de simplu, avea un CV vulnerabil (ca atâția alți politicieni), niște probleme de justificare a averii (ca majoritatea demnitarilor), niște fapte indexate penal (ca mulți alții) și doar trebuia să scape de ele și să-și vadă liniștit de conducerea partidului și a țării…
Obs.: Stăm și ne gândim acum, în slăbiciunea și nimicnicia noastră, dacă n-ar fi fost mai util și mai pragmatic să-l fi făcut scăpat cumva pe Dragnea (ca pe atâția alții) și să ne fi văzut mai departe de democrația noastră amărâtă?! Ne-a trebuit anticorupție „până la blană” și iată ce pățim! Anticorupția, s-a dovedit, nu face casă bună cu sărăcia și cu democrația șubredă, cu lipsa de spirit civic și de educație politică elementară! Democrația înseamnă implicare, prezență, veghe continuă în spațiul public, putere prin cointeres, unitate și diversitate!
Declicul invers l-am făcut noi, poporul, cetățenii, prin acel catastrofal rezultat electoral din decembrie 2016 și mai ales prin absența la vot, formă maximă a dezinteresului și dezimplicării față de actul de exercitare a puterii. Aici Liviu Dragnea s-a inspirat din Viktor Orban, la fel de șocat de faptul că a câștigat și de cum a câștigat alegerile din Ungaria în 2010. La fel de brusc (peste noapte), aureolat de victorie, Dragnea, ca și Orban, a schimbat planul inițial (moderat, rațional), ticluind un altul, în secret, pentru sine (fără știrea partidului și surprinzându-și tovarășii). Însă Ungaria a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre iliberalism, iar România a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre pseudocomunism. Diferența e majoră și tragi-comică: Viktor Orban croia un plan pentru beneficiul Ungariei și pentru sine (de lider regional neconvențional), Dragnea avea un plan exclusiv personal, ca să-și scape pielea, punând/lăsând țara în poziție de offside (politic, economic, financiar, social, geostrategic etc.). Și încă ceva: promitea fraierilor din partid că-i va scăpa și pe ei de pușcărie, iar altora, care nu apucaseră, că va fi liber la furat.
„Marele conducător” nu credea în ruptul capului că, din poziția de forță în care ajunsese (din „prostia noastră democratică”), nu-și va putea negocia viitorul juridic și politic. De aceea, a început cu o „glumă politică sinistră” (numită Sevil Shhaideh) și cu o „extravaganță populistă” (numită program de guvernare), în care nici el și nici secretarele lui (devenite miniștri) nu puteau crede. N-a fost băgat în seamă și a urmat episodul Sorin Grindeanu, cu Ordonanța 13 și cu marea revoltă populară din ianuarie-februarie 2017, dar cu același rezultat. Cu aura de învingător și cu promisiunile „la purtător”, Liviu Dragnea și-a creat în partid instrumentele de control a deciziei pentru a-și urma planul. Au fost aruncate pe piață tot felul de „năzbâtii”, numite idei de guvernare, reforme sau revoluții, doar-doar Iohannis, „sistemul” și țara se vor speria și se vor îndupleca să-l accepte. „Duc țara la sapă de lemn, o scot din Europa”, amenința Dragnea în subsidiar (pe sub mustață), acompaniat de corul credulilor săi, iar noi, ăștia, nu și nu! Iar dacă Sorin Grindeanu a fost ce-a fost, iar Mihai Tudose n-a ajuns pentru a-l crede, s-a ajuns, ironia sorții, la Viorica Dăncilă, ca ultimă escală (posibilă) în această suită-coborâtoare a prim-miniștrilor români „de strânsură”. Și totuși, fără niciun rezultat, negocierea n-a avansat deloc. Dimpotrivă! Așa că e necesar congresul să-i reconfirme poziția pentru a-și putea continua jocul!
Pentru mine e foarte clar: Liviu Dragnea n-a vrut să iasă așa, n-a vrut să externalizeze conflictul, a descoperit un joc (întâi necesar, apoi plăcut, acum periculos), dar din care nu știe cum va ieși. Pentru că nu seamănă cu nimic (nu-i democrație, nu-i dictatură, nu-i iliberalism), iar țara e la mâna unui singur om și a unui singur partid, i-am zis pseudocomunism.
Dar nici măcar asta nu e! Nimic nu e!
De aceea trebuie să dispară!
Primul care știe și poate face asta e acum partidul!

Nov 22

Din „lucan” în „lucan”…

Select10
Subiectul vedetă al acestor sărbători (din Ajunul Crăciunului, în special) a fost dezvăluirile despre medicul Mihai Lucan, chirurg cunoscut, transplantolog cu renume, fost director al Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal din Cluj-Napoca și proprietar al Lukmed, o clinică privată din același domeniu. Dacă cei care au instrumentat dosarul penal al chirurgului clujean ar fi fost procurorii DNA, s-ar fi putut zice că e o acțiune de PR (reușită) a Laurei Codruța Kovesi. N-a fost așa, căci acțiunea judiciară aparține DIICOT, dar, poate din întâmplare sau din premeditare, cu știință sau fără de știință, procurorii au „dăruit” românilor (și străinilor), pentru aceste sărbători, un obiect de aducere-aminte și subiect de luare-aminte despre noi și țara noastră. Aveam nevoie de asta, după un an atât de greu și atât de greu încercat, în care, dacă nu chirurgul Mihai Lucan a fost eroul (național) principal, atunci el reprezintă tipologia care ucide România.
Am ales că vorbesc (la acest sfârșit/început de an) despre profesorul Mihai Lucan din două motive: unul de ordin personal și altul de ordin simbolic.
Cel de ordin personal ține de o amintire a mea de acum mai bine de 17 ani. Am mărturisit-o, de-a lungul timpului, de câteva ori în cercul apropiaților și o mai zic, din când când, cu titlu de exemplu, viitorilor jurnaliști, atunci când vine vorba de amenințări și șantaje prin care (inevitabil) trec ziariștii de investigație. Am trecut, în perioada în care eram jurnalist activ, prin mai multe situații de acest gen, mai mult sau mai puțin periculoase (c-așa-i când scrii despre partea ticăloșită a societății), dar nu m-am plâns niciodată și n-am făcut mare caz, pentru că, har Domnului, nu mi s-a întâmplat ceva grav. Așa-i și cu Mihai Lucan! Când citesc ce-au pățit alții cu el, întâmplarea mea pare inocentă, nu-i cea mai gravă, dar e tulburătoare și de mare actualitate acum.
Era în vara anului 2000, iar Mihai Lucan se înscrisese în APR (Alianța pentru România), partidul lui Teodor Meleșcanu (rupt din PSD), o perioadă a „tragerii sforilor” între alegerile locale și cele generale. Subiectul de care mă ocupam punctual atunci era anunțata numire a soției lui în fruntea filialei din Cluj a Curții de Conturi a României. I-am solicitat o discuție cunoscutului chirurg clujean, pe care, în mod surprinzător a acceptat-o. Așadar, a coborât în biroul de la parter (de pe str. Clinicilor) direct din sala de operație, cu mănușile pline de sânge și cu masca medicală pe gură (ce impresie!). Între timp, a răspuns și unui telefon, finalizat cu ordinul clar de „coaseți-l”. Discuția a avut loc în picioare și a fost scurtă, căci, mai întâi cu voce mieroasă m-a întrebat ce vreau. Când a înțeles rapid care e subiectul, a curmat brusc conversația și a schimbat violent tonul. Mi-a spus direct, dezinvolt, fără jenă, teatral și amenințător să nu-l mai caut cu din astea și apoi a adăugat, ca final, să mă ferească Dumnezeu să ajung eu sau cineva din familie acolo, la el, să am nevoie de el. Sigur că mi-a trecut un fior rece pe șira spinării, m-am speriat un pic, dar nu-mi mai amintesc exact ce vorbe i-am spus. Apoi, eu mi-am scris materialul (cum am vrut eu), soția lui a ocupat funcția (cum a vrut partidul), iar transplantologul premierolog și-a urmat cariera fulminantă (cum a vrut el), așa cum rezultă acum din dezvăluirile procurorilor. Ce ghinion!
Ca jurnalist, întâlnești multe tipuri de specimene umane, dar genul Lucan a fost unic pentru mine. Nu-l cunoșteam atât de bine atunci (ca mulți alții) și am luat pe moment amenințarea ca pe o glumă (proastă), însă n-am uitat și îmi dau seama, din ce am auzit și văd acum, că Mihai Lucan nu glumea. Din păcate, nici eu, nici alți jurnaliști, nici factori de decizie și responsabili n-am avut discernământul, puterea și curajul să-l oprim, tolerând ceea ce azi a căpătat dimensiunile unui „monstru” al sistemului medical românesc. Și ar exista și astăzi fără curajul și determinarea deputatului Emanuel Ungureanu, adică cineva care-l cunoștea prea bine pentru a putea să tacă și avea și calitatea de a duce la bun sfârșit niște acuzații la adresa unui personaj atât de bine protejat cum a fost Lucan.
Pe de altă parte, câți alți „lucani” nedenunțați mai există în Cluj și în România!?
În sistemul medical și în alte sisteme!?
Câți ca el țin prizonieră și sufocă o țară!?
În baza unor interese personale și a unor relații oculte, moștenite și create în ultimii 27 de ani!?
Iar în felul acesta, personajul „Lucan” capătă valoarea de simbol. Din probele adunate în dosar, din mărturisirile unor oameni care l-au cunoscut direct, din dezvăluirile presei care au curs în aceste zile, constatăm că ne aflăm în fața unei tipologii de tip criminal, în fața unei structuri organizate în tip mafiot și în fața unor fapte de un cinism extrem, pe care mai degrabă ficțiunea (filmică) decât realitatea ni le pune în față în mod obișnuit. Când descoperi la tot pasul mici/mari „fabrici de făcut bani” personale, ce sens mai are să vorbim atunci despre reforma unor sisteme sensibile și vulnerabile în România (precum cel de sănătate), despre educație și profesori sau despre etică medicală. Ți se taie cheful de reforme când îți dai seama că totul trebuie luat (din nou) de la zero.
Astfel că din „lucan” în „lucan” (mai mari sau mai mici) ajungem la Dragnea, vârful de acum al acestui sistem.
Un proces necesar pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim și a ne fixa mai clar reperele esențiale.

Nov 22

Întoarcerea tatălui rătăcitor

poza-site-1
La moartea Regelui Mihai, ca printr-o minune, România s-a simțit asemenea fiului care și-a pierdut tatăl.
Acel părinte pribeag și înțelept, alungat de istorie, ce suferă cu demnitate părăsirea familiei. Acel părinte ce așteaptă răbdător și cu încredere să se întoarcă și să se regăsească pe sine și pe ai lui. Acel părinte, niciodată dojenitor, care n-a încetat o clipă să iubească, să creadă și să spere, în pofida tututor evidențelor.
Acel copil orfan, dezrădăcinat și dezmoștenit, ajuns pe mâna stăpânilor, străin în propria casă, rău crescut și prost educat. Acel copil ce nu-și cunoaște (și recunoaște) tatăl, dar trăiește grația de a-l descoperi chiar pe ultimul lui drum. Acel copil care, căindu-se, dobândește dreptul la iertare și privilegiul de a se cunoaște și înțelege mai bine pe sine.
În mod miraculos, România zilei de 16 decembrie 2017 (a înmormântării Regelui său) a dat în lacrimi, dar nu pentru a-și deplânge soarta mizeră, ci pentru revelația regăsirii și a conștientizării marii și tragicei pierderi părintești. La plecarea din această lume, Majestatea Sa face un mare și ultim cadou patriei pe care a iubit-o neîncetat, darul împăcării și al identificării.
Am fi putut crede că nu se va întâmpla niciodată!
Haideți să credem că a trait atât de mult (peste vârsta obișnuită a unui om) în așteptarea acestui moment!
Haideți să credem că nu eram încă pregătiți pentru a-l conduce pe ultimul drum!
Haideți să credem că a avut el și înțelepciunea și răbdarea asta, luptându-se cu vârsta, cu suferința trupului și cu multele boli morale ale lumii pe care o lasă în urmă, așteptându-ne pe noi să ne trezim!
Din păcate, prin plecarea sa, nu dispare doar un om, ci se îngroapă o țară și o Românie pe care n-am cunoscut-o și n-o vom cunoaște niciodată, nefăptuită, dar pierdută pentru totdeauna. O lume pe care Majestatea Sa a trăit-o prin crâmpeie, dar care la noi (cei mai mulți născuți sub comunism) n-a ajuns decât ca o poveste, aflată (mult prea) târziu, a unei iluzorii domnii. Pentru Mihai I, viața regală a însemnat prima înscăunare (la vârsta juvenilă de nici șase ani), a doua înscăunare (la vârsta adolescentină de 19 ani), singurul moment de glorie (la 23 august 1944), abdicarea forțată (la 26 de ani). Apoi exilul nesfârșit și asumarea condiției de rege fără țară și de tată întreținător de familie, ce nu vrea să trăiască din mila rudelor sale „împărătești”. Cât de greu am înțeles cu toții că Mihai nu a avut nici o altă țară, nici o altă familie, nici o altă origine decât cea a locului în care s-a născut și a copilărit și unde ar fi vrut/trebuit să domnească.
Cât de puțin am știut de toate acestea și cât de puțin ne-am gândit la ele în toți acești (27 de) ani de libertate, în care am fi putut s-o facem. M-am întrebat (și am întrebat și am fost întrebat) ce-am fi avut de câștigat prin redobândirea regalității. Cu siguranță, n-am fi (re)câștigat averea pe care Regele Mihai n-a dus-o cu sine niciodată (când a plecat din țară). Poate nu am fi fost, neapărat, mult mai bogați și mai prosperi ca țară. De bună seamă, Regele nu venea cu o baghetă magică, să ne transforme, peste noapte, pe noi, metehnele și năravurile noastre, nu ne putea face, brusc, mai buni, mai europeni, mai nobili. Dar, sunt sigur, am fi dobândit ceva mai multă demnitate (față de noi și față de alții), ne-ar fi fost rușine să facem tot ce-am făcut în toți acești ani (de hoție, de dezmăț, de dezbinare), am fi împrumutat un pic de umilință și cumpătare de la cel care a fost toată viața un exemplu de demnitate, echilibru, înțelepciune și bunăcredință față de ceilalți.
„Trădat de toți, loial tuturor”, a spus cineva despre Regele Mihai și aceasta cred că este marca acestui personaj tragic al istoriei europene și românești contemporane. L-a trădat tatăl său, l-a trădat Ion Antonescu, l-au trădat politicienii români importanți și apoi comuniștii. A fost trădat de W. Churchill și de familia regală britanică, „abandonat” de toate familiile regale înrudite, construindu-și singur, în demnitate și suferință, un destin de om obișnuit, care trăiește, pe ascuns, cu regalitatea și țara domnită în suflet. Iar când s-a întors după mulți ani, a fost întors din drum de două ori de niște fricoși și niște nemernici, care nu se gândeau decât la ei și la binele lor.
Și ce a înțeles să facă după toate astea?!
Nu și-a vorbit niciodată de rău tatăl (deși a suferit cumplit din cauza lui), nu a purtat resentimente față de cei care l-au forțat să cedeze tronul, nu a adus reproșuri celor care l-au trădat, nu a avut niciun gând rău față de poporul care nu-l mai recunoaștea, a pus totul, resemnat și înțelept, pe seama fatalității istoriei și a slăbiciunii oamenilor, oferind o pildă rar întâlnită peste timp.
Scepticii ar spune că nu poți pierde ceva ce n-ai avut niciodată, nici măcar ceva ce doar ai fi putut avea. Cei mai mulți dintre cei care au lăcrimat la trecerea sa nu pot zice că au avut rege, ca să plângă după el, căci erau oameni de toate vârstele, printre care și mulți tineri. Așadar, poate că plângeau după ceva ce ar fi putut avea, dar n-au avut niciodată.
Ceva din care poate a mai rămas o fărâmă!

Sep 07

Untold-ul, negrăitul dintre bași, bani și voturi

Select5
Când toată țara vorbește despre Untold, când se discută despre un eveniment de interes general, când stai în Cluj și ai contact cu sfera publică, e greu să nu scrii și tu despre el. Mărturisesc că, după două ediții de festival, n-am publicat un cuvânt (nici de bine, nici de rău) și n-am fost departe nici acum. Însă, după acest nou maraton nocturn, lucrurile par schimbate și presiunea asupra tuturor (organizatori, edili, participanți, simpli cetățeni, jurnaliști, militanți, activiști social media etc.) pare să fi crescut vizibil, deci, stând deoparte și abținându-te, pare a nu vrea să-ți spui părerea într-o (deja) chestiune controversată, a nu ști ce să zici sau, dimpotrivă, a fi interesat în vreun fel și a sta pitit pe după părerile celorlalți. Am auzit și afirmații (mai mult sau mai puțin ironice) că dacă nu vorbești despre Untold (la Cluj), nu exiști. Nici cu asta nu sunt de acord și tare m-aș fi abținut tocmai din acest motiv! Voi „tăia” nodul gordian, încercând să stau cât mai departe (cum am fost de fapt), să nu intru în logica partinică (îmbrățișată tot mai accentuat), cu dorința de a trage niște învățăminte care să fie utile, mai ales, clujenilor (de toate felurile) și administrației, care trage foloasele, dar va trage și ponoasele.
Acest mega-festival, de uriaș succes comercial și de imagine, e un compozit greu de separat, incluzând în sine (într-o ordine mai mult sau mai puțin întâmplătoare) un Untold politic (ca suport și ecou) și unul administrativ (ca beneficii și prejudicii, directe și indirecte), un extins conclav muzical (updatat la nivel mondial) și un eveniment social unic (pentru Cluj și pentru România), prin structură și proporții, un Untold citadin (prin timp și loc de desfășurare și implicații), o demonstrație de forță a comunității muzicale, din țară și din lume (prin mulțimea și eterogenitatea participanților), dar, în viziunea unora, și un eveniment satanic, loc de desfășurare al unor ritualuri de magie neagră (ce depășesc câteodată închipuirea). La acest cocktail (conceptual), adăugați o participare efectivă de circa 100 de mii de oameni (peste 300 de mii cumulate în cele patru nopți de festival), din care (potrivit oficialilor) cam 25% sunt străini, iar o treime ar fi cetățeni autohtoni dinafara Clujului, cu toate consecințele care decurg de aici.
Ar fi imposibil de gestionat acest imens dispozitiv uman fără o mașinărie organizatorică corespunzătoare, iar acest lucru n-ar fi fost posibil (în nicio situație) fără implicarea administrației locale. Istoric, lucrurile stau așa: în prima ediție (pornită din nimic și fără certitudini), Primăria a fost implicată direct, iar succesul a fost atât de mare și de copleșitor, că nimeni n-a avut chef și răgaz să se gândească la altceva: dacă e bine, ce e bine, ce-ar putea deveni, care sunt implicațiile etc. Pentru ediția a doua (ca eveniment semi-privat), atenția și energia au fost concentrate pe confirmare și oportunitate, nu pe detalii calitative sau implicații potențial negative. De aceea, au cam fost ignorate punctele de vedere opuse și criticile abia mijite. Deja pentru ediția a treia (cea de acum), lumea (clujenii) a început să se dezmeticească, să apară tabere și oponenți, iar festivalul începe să-și dea primele examene de maturitate. Nu știu (dar ar trebui) dacă va fi și cazul organizatorilor.
Observ după festival un Cluj obosit, încântat și mulțumit, pe de-o parte, nervos și bombănitor, pe de alta. Care-o fi proporția? Nerelevantă, vor zice unii, importantă ar fi tendința și formarea unei mase critice capabile să se opună și să schimbe/îmbunătățească ceva în desfășurarea marelui concert nocturn. Voi spune deschis poziția mea: în aceste patru nopți, pe mine m-a obosit, mai degrabă, zăpușeala și așteptarea fiului meu (pe la orele 4, 5, 6…) de la concerte. Din zona în care locuiesc (Gheorgheni), nu se (prea) aude zgomotul, nu m-a deranjat deloc ambianța muzicală, iar prin zona restricționată, am evitat să trec. La fel de sincer o spun că, dacă aș locui în apropierea locației festivalului, m-aș fi simțit deranjant, ignorat, sfidat, exclus. Aceasta e întrebarea: câți dintre clujeni sunt afectați direct și nemijlocit și câți nu sunt nederanjați deloc, indiferenți sau toleranți la gălăgie și la deranjul nocturn sau diurn provocat de eveniment? Nu garantez un răspuns, dar cred că proporția ultimilor este, la acest moment, covârșitor superioară. Dar asta nu e totul, căci Primăria are o dilemă (pe care trebuie să și-o asume): câți clujeni ar trebui să se simtă ignorați/sfidați/excluși ca să ia în considerare serios nemulțumirile lor și să încerce să facă ceva sau să ofere compensații. Cu cât cifra lor ar fi mai mică, cu atât mai bine. Acesta ar fi marele semn de civilitate urbană și de progres în relațiile citadine ale unui oraș cu pretenții europene. Uman, suntem obligați să-i înțelegem pe cei (mulți sau puțini) care suferă; pragmatic, înțelegem poziția administrației locale care, evident, nu poate mulțumi, la acest moment, pe toată lumea și merge pe varianta pierderilor mai mici.
Așa cum spuneam, festivalul nu este doar muzică și atmosferă…
Untold-ul nu e doar bași, ci și bani. Nu e numai bani, ci și voturi…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din luna august 2017

May 26

Mai tare ca moartea

DSC_0176
Întrebarea apăsătoare care plutea în aer după dezvăluirile senzaționale ale Gazetei Sporturilor despre sistemul de sănătate (și confirmarea oficială a informațiilor) era ce-ar putea urma ca și consecințe. E drept, firma Hexi Pharma, locul falsificării dezinfectanților, fusese închisă, ministrul Sănătății își înaintase demisia, parchetul începuse o anchetă „in rem”, se dispusese retragerea substanțelor din spitale etc., dar toată lumea simțea și stia că nu acestea trebuie să fie „adevăratele urmări”. Părea, cel puțin, că factorii responsabili (politici, administrativi, judiciari etc.) și instituțiile corespunzătoare se pregătesc, se repliază (trag aer în piept) pentru ceva grav, important, nemaivăzut, fundamental. Pe de altă parte, devenise la fel de clar că nu un om sau un grup oarecare de indivizi „veroși” trăgeau sforile pentru „marea înșelătorie” din sănătate, ci că era vorba despre o defecțiune majoră (uriașă) de sistem, cuprinzând oameni, instituții, interese, complicități, protecție, ignoranță, iresponsabilitate, boală și moarte. „Norii” erau prea negri, prea grei și prea jos pentru a putea fi evitată „o furtună” în societatea românească și aceasta era întrebarea: ce va fi, cum va fi, cum se va termina. Și iată că în loc de răspunsuri, primim întrebări și mai grele, iar în loc de vinovați și vinovății, avem parte de „mistere”. Moartea lui Dan Condrea, patronul Hexi Pharma pare a pica „la țanc”.
În teoria comunicării funcționează un principiu, după care un fapt negativ de imagine poate fi eliminat sau ameliorat printr-un alt fapt de (cel puțin) aceeași intensitate sau una mai mare, prin distragerea atenției. Scriu aceste lucruri la mai puțin de o zi de la moartea tragică a lui Dan Condrea, prezumtivul creier al afacerii dezinfectanților diluați din spitalele românești. E și momentul și cazul dezvoltării tuturor scenariilor posibile legate de sfârșitul șocant și surprinzător al „inamicului public nr. 1” al acestui moment. E și ușor de făcut și de justificat. N-am nicio îndoială că urmează o anchetă, că vor urma niște concluzii, că presa va informa și va specula (aproape) la infinit pe acest subiect, în folosul publicului sau în cel propriu. Pe mine mă interesează (și asta ar trebui să intereseze și publicul) cum rămâne cu „sănătatea românească”, ce se va întâmpla în sistem, cum vor fi tratați/vindecați oamenii de acum înainte și cum se vor cheltui banii. Iar pentru asta, în opinia mea, sistemul, descoperit și „vulnerabilizat” în urma dezvăluirilor din presă, trebuie curățat și „eliberat” de microbul corupției, se pare, unicul și adevăratul stăpân, dincolo de oameni și instituții. În cele ce urmează, nu voi încerca să îmbogățesc „scenarita”, alimentată la greu prin informații reale sau date „pe surse” ori prin imaginație bogată. Am senzația clară însă că niciun scenariu, nicio anchetă (oficială sau jurnalistică), nicio expertiză (tehnică, criminalistică, toxicologică, medico-legală etc.), nicio concluzie (a poliției, a parchetului, a justiției etc.) nu vor lămuri lucrurile așa cum ar trebui, cum ar fi firesc și așa cum așteaptă lumea să se întâmple. Aceasta este, în opinia mea, cea mai importantă consecință a morții lui Dan Condrea și în fața căreia nu mai are nimeni ce să facă. Celelalte decurg în mod firesc, dar sunt de importanță secundară și mai ales vor lăsa nedezlegate o serie de „mistere” din multele ce macină societatea românească.
În aceste condiții, încerc să anticipez care ar putea fi lucrurile cel mai grele și mai grave ce pot urma acestei dispariții neașteptate a unui om, devenit foarte mportant:
Să se transfere atenția publică de la un fapt de interes național/strategic (sănătatea publică), la unul de interes personal, juridic sau chiar monden (din păcate). Vinovați ar putea fi instituțiile statului (prin lipsă de transparență sau profesionalism), persoanele influente și interesate (foarte multe), presa prin supramediatizare, „foame de senzațional” și lipsă de discernământ;
Să se reverse întreaga vinovăție a unui sistem (vast, sofisticat, multi-ramificat) asupra unui singur om (mortul). Vinovați ar putea fi oamenii din justiție și cei influenți și interesați care gravitează în jurul problemei, la cele mai înalte niveluri;
Să se mușamalizeze cazul prin invocarea dispariției martorului și inculpatului principal. Asta va depinde de independența procurorilor, de interesul și motivația justiției de a ajunge la „un capăt”, de sprijinul „politic tacit” de care va beneficia, de presiunea care va veni din partea societății civile. Vinovați ar putea fi „milioane de români” indiferenți, „sute de mii de bolnavi” resemnați, „zeci de mii de asistente, surori etc.” complici, „mii de medici” iresponsabili sau corupți, „sute de politicieni” la curent cu dezastrul, „zeci de miniștri ai Sănătății” de mucava, „toți premierii și președinții” României din ultimii 15-20 de ani.
Să continue, sub alte forme, cu alte interfețe și cu alți protagoniști, „drenarea” pe canale obcure a banilor din sănătate. Acesta este pericolul cel mai mare și iminent, căci nu doar că vor fi făcuți scăpați vinovații pentru afacerea dezinfectanților (nu singura și, probabil, nu cea mai mare și mai gravă), dar aceștia se vor replia, se vor consolida și vor continua să domine situația.
Să fie „sănătatea românească” chiar fără de leac?!
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 24 mai 2016

Nov 14

Capătul drumului

DSC_0176
Tot ce se întâmplă în aceste zile nu cred că e despre persoane, partide, funcții, averi, influență sau putere, cred că e despre țara noastră și despre noi toți. N-a trecut decât o săptămână de când scriam despre cercul vinovat al complicității, delăsării și acceptării (dintre autorități, oameni cu bani și cetățeni), că acesta s-a spart odată cu accidentul din Clubul „Colectiv”, care a dus la moartea a zeci și rănirea a sute de oameni nevinovați. Și a plesnit prin „veriga slabă” care este întotdeauna mulțimea, publicul, cetățenii, cei mulți și îndeobște lipsiți de putere. Sub valul emoției și al durerii și sub spectrul morții, schimbarea a fost bruscă și (se vrea a fi) uriașă. N-a trebuit decât un miting de protest cu 30 de mii de oameni la București pentru ca guvernul Ponta să cadă (evident, sub amenințarea unor mișcări mai ample), primarul incriminat Popescu Piedone să-și dea demisia, iar ministrul Oprea să fie îndepărtat. Dar pentru acei oameni abia „porniți” și cu nemulțumirea în suflet, n-a fost destul și, pe fondul succesului facil obținut, au continuat mișcările de protest, extinse la nivelul întregii țări. A fost sesizată prezența în stradă a foarte multor tineri și, de la o seara la alta, de la un miting la altul, de la un oraș la altul, mulțimea protestatarilor s-a radicalizat, nerevendicând doar schimbarea unor persoane, ci a întregului sistem, a clasei politice, eradicarea corupției, instaurarea meritocrației etc. Un program ad-hoc care seamănă cu o revoluție. „Revoluția” de acum pare una specială, căci se vrea a trece prin persoana președintelui țării, Klaus Iohannis. E punctul nodal în care a ajuns societatea românească în aceste zile și clasa politică, deopotrivă.
Misiunea președintelui, de a face ceva ce n-a făcut nimeni, e una aproape imposibilă, chiar utopică, pentru unii. Dincolo însă de „optimiștii” schimbării radicale și de „echipa de zgomote” (care a trecut acum și în rețelele sociale), susținută de cei care nu vor nicio schimbare (pentru că lor le convine așa), asistăm la „un meci istoric” pentru România al cărui rezultat nu-l cunoaștem. Ambele părți (căci despre două tabere simbolice este vorba) beneficiază de premise favorabile și defavorabile. Acum nu putem decât să le inventariem. De precizat că la acest moment nici miza nu e foarte clară, nici taberele nu sunt cristalizate, nici regulile nu sunt stabilite, important e că/să luptăm.
De partea președintelui și a dorinței de schimbare stau:
1. o parte importantă din societatea românească, în special, cei tineri și cei activi din punct de vedere profesional, economic și social. Există masa critică în societatea românească care dorește, chiar și difuz, schimbarea de paradigmă, o transformare din temelii a rânduielilor proaste din țară;
2. precedentul favorabil, victoria neașteptată/neanunțată a lui Iohannis în alegerile prezidențiale din 2014. În mentalul colectiv rămâne impregnată această „urmă”, succesul venit ca un „miracol”, care dă încredere și menține „moralul trupelor” la un nivel de combativitate;
3. capitalul de încredere, chiar dacă diminuat, pe care îl deține președintele țării în rândul populației. Klaus Iohannis a devenit erou fără voie, chiar dacă dorește schimbarea și a anunțat-o în programul său electoral. Fără să fi avut o prestație fără cusur, soarta îi oferă (nu pentru prima dată) o ocazie în care să arate că vrea și că poate. Faptul că e neamț, o altă croială de om, diferit în tot ce face, încăpățânat, s-ar putea să fie cartea lui câștigătoare;
4. imprevizibilitatea mulțimii, ce se poate coaliza subit, consistent și decisiv. A fost suficient atunci identificarea unui mobil palpabil (blocarea lui Victor Ponta în 2014) pentru a produce marea surpriză; 5. sprijinul american (și european), tot mai evident, în favoarea schimbării, a eradicării corupției, a curățirii societății românești de zgura proastelor rânduieli, a metehnelor autohtone, tot mai greu suportabile, în interior și înafara țării.
Îi stau împotrivă și se vor opune schimbării:
1. clasa politică actuală, titulara funcțiilor și privilegiilor de tot felul, lacomă, atotputernică și conservatoare. Aceasta nu va pleca de bunăvoie și nu va ceda niciodată fără luptă;
2. o parte din societatea românească, cea nesigură pe ea, mai săracă, temătoare, pasivă și asistată social. O asemenea componentă există mereu în societate și nu-i mare lucru de făcut. Se trezește greu și rar și reacționează întotdeauna emoțional;
3. lipsa unui orizont clar al schimbării și al unei căi accesibile, simple, ușor de înțeles. Votul este o asemenea cale, dar acum votul nu se pune, iar căile sunt difuze, complicate, politice, neomogene, de durată, greu de urmat și acceptat;
4. „singurătatea prezidențială”. Klaus Iohannis pare a fi fost lăsat singur și încărcat cu toată greutatea unei decizii și a unui proces extrem de dificil. Clasa politică (pe față sau pe dos) se va împotrivi schimbării, iar sprijinul nu poate veni decât din mulțime/stradă, care este eterogenă, capricioasă, nesigură, manipulabilă;
5. posibila lipsă de anvergură personală a președintelui însuși, ce ar putea fie să șovăie și să piardă încrederea oamenilor, fie să încerce, dar fără forță și pricepere, și să eșueze.
Se spune că în dragoste mai important e drumul, nu capătul lui. Mă tem că și-n politică.
Acest articol a fost publicat și n ziarul Monitorul de Cluj din 10 noiembrie 2015

Nov 05

Promiscuitate

DSC_0174
Încerc și eu, asemenea celor mai mulți dintre români, să înțeleg ce s-a întâmplat vineri seara în București 30 de morți, 140 răniți), cum a fost posibil, cum am reușit (din nou) să ne facem „de minune” în întreaga lume într-un mod atât de tragic, de absurd și de grotesc. Așa cum am putut constata (răsfoind presa și internetul) și cum ne puteam aștepta, o parte din concetățenii noștri au găsit răspunsuri. Bunăoară, pentru fataliști, în grozăvia de la Clubul „Colectiv”, cu siguranță, e mâna sorții, ghinion absolut și nimic altceva. O mână de oameni au murit și mulți alții au avut de suferit pentru că se aflau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Pentru fundamentaliști, de bună seamă, la fosta fabrică de încălțăminte bucureșteană „și-a băgat dracul coada”, iar faptul că se interpreta „muzică satanistă” acolo, că era aproape Halloween-ul și că se cânta chiar atunci piesa „The day we die” nu sunt simple coincidențe. Nici nu-i foarte greu, în asemenea momente de maximă emoție, să faci legături directe între lumea reală, a percepțiilor senzoriale, și cea transcendentală, ce excede rațiunea umană. Pentru militanții politici, fără nicio îndoială, „de vină”, nemijlocită, pentru moartea celor 30 de oameni sunt fie pesediștii, în frunte cu Ponta și Dragnea, fie liberalii lui Blaga și Gorghiu, fie chiar președintele Iohannis (din oficiu) etc. Aceștia fac ce fac întotdeauna în momente din care ar putea trage un profit: basculează vinovăția în mod net, tendențios și premeditat, într-o singură parte. Iar dacă nu sunt foarte vizibili încă, e doar pentru că nu e momentul potrivit. Mai există și stirpea anti-instituționaliștilor, pentru care tot răul se explică prin instituții, indiferent care și la ce nivel (Guvern, Parlament, Primărie, Consiliu Județean, ministere, Ambulanță, SMURD etc.). Pentru ei, aparatul administrativ, în general, e „un monstru tentacular” menit să încurce lucrurile, nu să le facă să funcționeze. În fine, cu titlu de inventar, mai reținem „misticii politicii”, care, din interes disperat, cred în propriile mistificări. De pildă, pentru activiștii UNPR, incendiul tragic de la fosta fabrică de încălțăminte „Pionerul” e urmarea unui „atac terorist”, cum apărea în comunicarea internă a partidului imediat după incident. Sunt de înțeles cumva, încearcă să-și salveze președintele (Oprea) și primarul lor principal (Popescu Piedone), printr-o tentativă grosolană de manipulare.
Pot părea necuviincioase aceste gânduri (și chiar sunt) cu atâta moarte și suferință cruntă în jur, dar ele se află totuși în mintea noastră, ne macină, ne domină, ne dau ghes, uneori împotriva voinței noastre. Nu sunt doar necuviincioase, ci și nedrepte și neadevărate, căci niciunul dintre cei enumerați mai sus nu poartă singur vinovăția faptelor întâmplate. Există în limba română un cuvânt care le leagă și le explică pe toate și se cheamă PROMISCUITATE. Fac apel la primul înțeles din DEX al acestui cuvânt oribil care spune că este un „amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios”. Țara noastră, societatea în care trăim, „Românica” noastră asta a devenit, o țară dubioasă și contradictorie, cu un comportament nepotrivit, dar pe care nu-l mai vedem decât în momente dramatice. Iar promiscuitatea nu este doar personală, ci s-a extins și la nivel instituțional ca un fel de râie. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile statornicite dintre o firmă organizatoare de evenimente și Primăria care-i eliberează avizul pentru un spațiu impropriu? Cum putem numi relațiile dintre cele două entități cu toate celelalte instituții care trebuie să avizeze, la rândul lor, acest tip de activitate publică cu risc (Direcția Sanitar Veterinară, Agenția de Mediu, ISU – Pompieri) decât promiscue? Un fel de mizerie birocratică unanim consimțită, ilegalitate dusă la rafinament și imoralitate pe care n-o mai sesizează nimeni, fiind deja obișnuită cu ea. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile dintre niște patroni lacomi și inspectorii care sunt obligați să-i verifice și șefii lor, deopotrivă? La aceștia putem adăuga artiștii și promotorii de evenimente, dar și șpăgarii și protectorii lor etc. Toți știu că nu sunt în regulă, că e ilegal, imoral și periculos ce se întâmplă, însă nu fac nimic. Dar nici societatea, publicul, consumatorii, cetățenii nu reacționează și nu mai au sensibilitate pentru asta, pentru că s-au obișnuit cu ea. Dacă ni se pare firesc ca o școală primară să funcționeze fără aviz de mediu (fără apă, fără WC igienic), de ce ni s-ar părea suspect ca un spectacol cu 400 oameni să aibă loc într-o „cușcă” din subsol cu o capacitate de 100, cu o singură ieșire activă și un singur instinctor pentru incendii.
Cum putem numi altfel decât promiscuitate când un adjunct de partid (Dragnea) își scoate adversarul din joc (Ponta), îi ia puterea și funcția din partid, apoi, din „prietenie”, îl mai ține în capul cabinetului controlat de el pentru a-i se sparge în cap „oalele” guvernării? Și-l va da jos cu prima ocazie. Iar acesta consimte cu plăcere. Cum putem numi altfel decât promiscuitate când premierul unei țări, în gura mare, îl face „surda din horă” pe președintele țării, apoi este primit a doua zi de către acesta, iar amândoi să vorbesc, după aceea, despre „respect” reciproc?
Apărut și în Monitorul de Cluj din 3 noiembrie