May 07

De ce n-are Arthur coadă și… presa succes

Bune12
A trebuit să „moară un rege” ca să descoperim despre noi, toți laolaltă (cetățeni și media), lucruri noi, surprinzătoare, șocante, aduse parcă din alte lumi (de poveste). Altminteri, ignoranți am fi rămas pe veci! Și nici lacrimile nu ar fi fost aceleași! „Prohodul” gigantesc al defunctului „rege”, oficiat civic, politic, vag juridic și (intens) mediatic cu toate onorurile, vorbește despre starea și hibele noastre greu curabile.
Părem a fi într-o caricatură al cărui autor nu știm dacă este providența, întâmplarea sau un maestru comunicator/specialist PR. Și nici nu mai contează pentru pofta noastră de „povești nemuritoare”.
Căci trebuia să fie „un rege” (ca să atragă atenția), trebuia să fie neapărat un uriaș, superlativ (cel mai are urs din… România, Europa, lume etc.), trebuia să poarte un nume (iar Arthur a primul nume de rege ce îți vine în minte), trebuia să fie ceva tragic, profund, conflictual (un prinț care omoară un „rege” – și ce-i mai tragic decât moartea), trebuia să fie ceva fabulos (o acțiune de vânătoare „magică”, hiperbolică – un prinț „din Apus”), trebuia să fie ceva misterios (un urs din sălbăticie, rar zărit de căutătura omenească, „incert” vizualizat fotografic), trebuia să fie ceva „ireal” sau măcar, până una-alta, greu verificabil.
Nu prea are de-a face că prințul este de Liechtenstein și este real, iar „regele” este simbolic etc., nu prea contează rigurozitatea faptelor și a amănuntelor, contează că am stat gură-cască câteva zile asupra unui subiect, brusc și parcă întâmplător relevat și mediatizat, profund doar în semnificații, dar marginal în detalii și reprezentare. De fapt, un „subiect servit” (cum se spune în limbaj jurnalistic), ba chiar „la tavă”, de un ONG, iar „servirea subiectelor”, după orice teorie jurnalistică, face parte din practica defectuoasă a profesiei, orice s-ar spune. Aș vrea să fie bine înțelese lucrurile, din perspectiva mea: nu e rău deloc că a ieșit la iveală o practică de braconaj (vânătoare ilegală), nu e greșit deloc să fie popularizați și vinovățiile, și vinovații, în esența, sunt câteva beneficii certe aduse opiniei publice prin mediatizarea acestui subiect. Cauzele și efectele de profunzime, din păcate, sunt altele și nu se înțeleg la prima vedere. Și n-am nimic cu activitatea și strategia de promovare a ONG-urilor (ele au viața și rolul lor), mă interesează ce face presa și care este cea mai bună atitudine a media și a publicului în asemenea situații.
Ce am putut observa, la prima strigare: că un ONG, din zona de activitate a protecției mediului (Agent Green), generează, din propria inițiativă (fără a fi provocat de presă), un subiect de impact mediatic major, printr-o postare pe propriul site, cu un titlu ce ar putea stârni invidia jurnaliștilor: „Arthur, cel mai mare urs din România, împușcat de un Prinț austriac”. De precizat, un subiect gata documentat, cu acte reproduse la vedere, gata scris și gata ilustrat cu poze, inclusiv a ursului Arthur (mai puțin autorul fabuloasei fotografii?). Și bine pregătit și vorbit public, în etapa ulterioară.
Mă întreb cum ar fi fost și dacă n-ar fi fost mai normal și mai credibil ca subiectul/scandalul să fie anclanșat/declanșat în urma publicării unei investigații jurnalistice, făcute de jurnaliști de investigație profesioniști și independenți, subiect documentat și finalizat jurnalistic și apoi „judecat public”? Pentru asta, ONG-ul ar fi putut sesiza, mai întâi, presa sau presa ar fi putut descoperi subiectul întrebând. Între paranteze spus (cu titlu de recomandare), la cursul de jurnalism de investigație pe care îl predau le spun viitorilor jurnaliști să consulte întotdeauna, în cazul unui subiect, și ONG-urile cu activitate, date și competență pe acel domeniu.
Subiectul „ursului rege Arthur”, ucis de prințul austriac, este preluat treptat de toată presa și rostogolit pe toată părțile. Ore întregi (de știri și dezbateri) și pagini întregi (de informații, analize și procese de acuzație/intenție/deplângere) s-a tras de „coada ursului” și s-a vândut mediatic, zile la rând, „pielea ursului din pădure”, pe o sumă de informații date (nesubstanțial îmbunătățită). Media nu s-a deosebit cu nimic (și parcă se deosebește tot mai puțin) de reacția din rețelele sociale, de-a valma, cu toții, lacomi și disperați, asupra unui subiect, consumat până la sațietate și apoi până la oboseală și silă. Publicul, foarte reactiv și polarizat și el, „s-a aprins”, de-o parte sau de alta a baricadei, alimentat cu combustibil „refolosit” de media. Dintr-un asemenea consum/act mediatic, ritualizat în mod identic de toate formele și instituțiile de media, nu mai poate rămâne decât o „cenușă” inutilă și grețoasă, care crează respingere, atât față de subiect, cât și de rezolvarea problemei. Și cu asta s-a terminat, așteptăm alt scenariu, cu alte animale și alți prinți. Repet, nu mă apuc să reproșez ONG-ului cum a instrumentat subiectul și nici publicului care a reacționat așa. Știu doar că presa, care are o misiune și un rol în societate (în privința gestionării informației publice), poate face altfel și asta mă interesează.
În primul rând, e evident și vizibil că se produce un proces de dezintermediere a informației, de „sărire” a presei, ca intermediar, în informarea publică și de adresare direct publicului, prin mijloace de comunicare proprii (site-uri, bloguri etc.) sau prin rețele sociale, de către cei care au interesul să o facă. Această dezintermediere, ocolire, „sărire” a presei, posibilă în era digitală și tot mai frecventă, vizează ajungerea mesajului de la comunicator direct la public, fără a fi analizat, interpretat, criticat, semnificat, evaluat etc., iar scopul este de a eficienta efectul dorit, a-l lipsi de bagajul, de obicei critic, al „intermedierii jurnalistice”, care va vedea și „părțile rele”, nu doar cele bune ale mesajului, așa cum și-ar dori emițătorul informației.
Ce face publicul într-o asemenea situație:
– Acceptă mesajul subiectiv/partizan/interesat, îl consumă așa cum este și trage singur concluzii?
– Sau caută nu doar informația brută, ci și analiza și expertiza pe care jurnaliștii o pot furniza, pentru a înțelege mai bine, pentru a vedea toate perspectivele și a trage concluzii mai temeinice?
Aici e marea problemă și punctul nevralgic al presei momentului: se pare că publicul, cel needucat sau prost educat media, în căutare de emoții și senzații tari, preferă mesajul direct, de la emițător, neintermediat mediatic, iar presa pare/devine inutilă în această situație. Pe de altă parte, e presa atât de conștientă și lucidă, dar și atât de convingătoare cu publicul pentru a-și justifica existența, necesitatea, competența în criticarea, medierea și echilibrarea informațiilor publice, pentru a fi cerută și căutată de către public? E un lucru la care, cred eu, trebuie meditat profund.
De aici rezultă că bătălia directă pentru știri/informații noi, distribuite cu maximă rapiditate, este sau va fi pierdută de presă, în condițiile în care „fiecare” (comunicator interesat) se poate „comunica pe sine” instantaneu, adică poate transmite informații direct (live pe Facebook), pe alte căi decât cele mediatice, indirecte. Aici sunt afectate toate instituțiile media, dar cu prioritate presa scrisă, apoi televiziunea șamd și nu vor reuși să țină pasul.
Rezultă că nu asta e calea pentru presă, ci a crea o diferență în tratarea informației și a o expune publicului pe care acesta să o perceapă ca pe o necesitate, ca pe o nevoie de care nu se poate lipsi. Această diferență (față de toate celelalte forme de distribuire a informației) este aprofundarea informației brute (emisă de politicieni, instituții, ONG-uri etc.), analiza și interpretarea obiectivă, în spiritul interesului public, a acesteia, perspectiva critică de bună credință și credibilă a jurnalistului, care nu există și pe care nu o găsește în altă parte. Doar așa convingi publicul să te caute și să te plătească, nu pentru știrile de flux pe care oricum le află dacă dorește. Ducând gândul mai departe, înseamnă că poate avea succes, în condiții de credibilitate, jurnalismul care oferă profunzime, interpretare, perspectivă, deci jurnalismul care sensibilizează probleme reale din societate (jurnalismul amplu, documentar, de reportaj și analiză), jurnalismul care sesizează și dezvăluie erori, greșeli, abuzuri din societate (jurnalismul de investigație) sau găsește soluții pentru rezolvarea acelor devieri grave (jurnalismul constructiv și de soluții).
Așa s-a întâmplat și în cazul „regelui Arthur”, presa a fost „sărită” și substitută, atât în alegerea subiectului, cât și în documentarea și promovarea lui, până la controlul impactului și al efectului public. Dar presa a fost mulțumită și s-a simțit confortabil, pentru că s-a ales cu un subiect pe cinste. Dar, ceea ce este mai important, ca și acest ONG, care se folosesc de presă (în cel mai bun caz) în pasul doi, fac tot mai mulți, politicieni, instituțiile, vedetele, ONG-urile etc. Iar presa, pe post de magafon, participând și amplificând „balul” altora, câștigă ceva facil (ecoul) pe termen scurt și pierde ceva (credibilitatea) pe termen lung. Și își uită propria misiune!
Presa profesionistă nu trebuie să se lase „angrenată”, ea trebuie să „angreneze”, să facă agenda după regulile ei, adică ale interesului public!

May 05

Despre știri false, dezinformare și educație media

Bune13
Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.
Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.
Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat, creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului, absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape” de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce este, ci ceea ce le place lor să fie.
Cum se poate ieși din acest „marasm”?
Într-un grup Facebook de educație media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală, virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică, democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung. Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști, activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional. Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional, cu implicarea explicită a deciziei politice..
În legătura cu asta și la același nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public, ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”, atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.
Sub presiunea momentului, a inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare). Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști. Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel (nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă, în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii, băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple concrete și explicații.
Recomand deci: https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/, https://www.antifake.ro/,

Mar 28

„Informația este un bun public”. Jurnalismul ca serviciu public

148315_couverture_Hres_0
Într-una din serile trecute, am avut un mic șoc, o tresărire, o bucurie amestecată cu un trecător „oftat”, o vagă revelație, însoțită de un ușor regret, descoperind existența unei cărți recent apărute. Trăiam senzația că cineva îmi confirmă un lucru prețios (și îmi părea bine), dar și simțeam că m-ar fi lăsat fără ceva (și-mi părea rău). Chestii absolut subiective și trecătoare…
În fond, de ceva timp (câteva luni) încoace, preocupat de soarta și „viitorul jurnalismului” (despre care scriu o lucrare), începuse să se înfiripe și să mă „domine” o idee/ipoteză/soluție, pe care am început s-o spun (mai mult sau mai puțin elaborat/spontan) studenților la cursuri. Vorbeam și încercam să argumentez, să mă conving pe mine și pe alții, că, aflat într-o criză atât de rea, fără perspective certe pentru viitor, fără modele de afaceri viabile, în pierdere de poziție, influență și credibilitate etc., jurnalismul ar trebui declarat și asumat ca „serviciu public”, spuneam eu, asemenea celorlalte servicii publice vitale (sănătatea, educația, siguranța, transportul, electricitate etc.), acel ceva necesar și obligatoriu, de importanță strategică pe care l-aș putea numi „informarea publică”, de același rang cu celelalte servicii enumerate. Sigur că nu sunt/nu eram într-un stadiu foarte avansat de argumentare și de elaborare a ideii și nici nu așteptam, cu adevărat, un feed back. Vorbeam viitorilor jurnaliști gândind cu voce tare, „bântuit” de o idee, ca și cum aș fi vorbit cu mine…
Poate că ar mai trebui să fac câteva precizări legate de „subiect”. Tema susținerii jurnalismului de către stat(e) nu e nouă, ea a apărut, pe ici pe colo, prin diverse simulări, cercetări și prognoze încă de la apariția primelor efecte ale crizei financiare (declanșate în 2008). Forma cea mai frecventă invocată a implicării statului în spijinirea jurnalismului a fost subvenția sau ajutorul de stat, concretizată prin sume acordate direct instituțiilor media (pe diverse criterii), sau acordarea de facilități fiscale ori de altă natură. Trebuie spus că aceste instrumente de ajutor au funcționat în unele țări, ca Franța, de pildă (la nivel de zeci de milioane de euro), chiar și în România (la Cluj) s-a încercat, fără prea mare succes, și s-a revenit în pandemie, media românească primind mai multe de milioane de euro ajutor. Chiar și în SUA s-a cochetat cu această idee a implicării statului, o țară mult mai „liberală” decât România și, în orice caz, decât Franța, unde „modelele socialiste” au avut întotdeauna mai mare căutare. În orice caz, în Statele Unite rolul statului în această criză, dacă nu a fost prezent, a fost substituit de societatea civilă (foarte puternică), care, prin diverse fundații și asociații de tip ONG, au sprijinit și sprijină în continuare presa independentă, ca o condiție a funcționării democrației liberale reprezentative. Mai spun aici două lucruri (înainte de a mă întoarce la povestea principală a mea): în niciun loc unde s-a practicat, indiferent de formula folosită (de stat sau ONG-ist), ajutorul financiar n-a „salvat” media, n-a redresat-o, nu i-a oferit o soluție pe termen mediu măcar, mai degrabă, a făcut-o spontan, punctual, pe termen scurt; în al doilea rând, niciodată, în niciun fel și nicăieri până acum nu s-a mers cu vreo soluție până la schimbarea structurii de proprietate în media, până la asumarea unui rol permanent din partea statului în sistemul media sau, Doamne ferește, să se pomenească măcar, fie și în sens de negare, cuvântul „naționalizare”. Dimpotrivă, aș spune că unii dintre politicieni (de la noi sau de aiurea), inconștienți ca de obicei, au început să le pară bine și să exulte că presa e slabă, că are probleme, că își pierde din încredere și credibilitate, că vor avea un critic mai slab și mai puțin… „O, sancta simplicitas!“
Miercuri seara, întâmplător, am descoperit că în Franța, pe la mijlocul lui februarie în acest an, a apărut cartea „L’information est un bien public: Refonder la propriété des médias” (Informația este un bun public: Reconstrucția proprietății media), scrisă de o autoare celebră, Julia Cagé, și de un avocat parizian Benoît Huet. Acesta a fost micul incident cultural care m-a tulburat, căci am înțeles foarte repede despre ce e vorba și de nivelul elaborat/avansat la care se găsește „ideea” în abordarea autorilor francezi. Altfel spus, pe scurt, mi-ar fi plăcut să fi scris și publicat (și) eu cartea în cauză. Mai vreau să adaug că Julia Cagé (coordonator de doctorate de Harvard și profesor de economie la Science Po Paris) nu e un autor străin de problemele jurnalismului, iar eu am găsit-o și consultat-o în cercetările mele anterioare la momentul în care documentam/fundamentam cursul meu de Crowdsourcing și crowdfundingul (pentru Media Digitală).
(Fac o paranteză, ce ar putea părea o divagație, dar nu e. Julia Cagé, autoarea celebră care a lansat această „bombă revoluționară” pentru media, e soția nu mai puțin celebrului Thomas Piketty, autor al best-seller- ului internațional „Capitalul în secolul XXI”, economist francez și istoric al economiei, critic iconoclast al (neo)liberalismului, specializat pe probleme legate de avere și de inegalitatea veniturilor. Această propunere îndrăzneață, de a numi informația un bun public și a propune o reformă o structurii de proprietate în media, nu vine din bun senin și pe nepregătite. Volumele Juliei Cagé anterioare anticipează cumva acest ultim pas (fără a scădea deloc valoarea surprizei): „Sauver les médias. Capitalisme, financement participatif et démocratie” (Salvați media. Capitalism, crowdfunding și democrație), 2015; „L’information à tout prix” (Informația cu orice preț), 2017; „Le prix de la démocratie (Prețul democrației), 2018. O propunere bine argumentată istoric și temeinic susținută de date economice.)
Și-acum să vedem cum gândesc cei doi autori francezi reformarea și salvarea sistemului media, în condițiile date, dominate de regulile pieței (profitului) și a lipsei totale de control a jurnaliștilor (adică a celor ce fac) și a cetățenilor (a celor pentru care se face). În starea actuală, decidentul principal, unic și ultim (patronul media) nu are nimic de-a face nici cu jurnalismul (ca profesie și reguli), nici cu informarea publică (conținut jurnalistic profesionist și responsabil), nici cu rolul sau misiunea democratice ale jurnalismului în societate. Propunerea autorilor, care capătă forma unei „legi pentru democratizarea informației”, vrea să schimbe raporturile de forțe, de proprietate, de putere, de decizie și negociere dintre cei trei actori principali: patron media, jurnaliști și cetățeni, în sensul în care controlul decizional și indepedența editorială să fie altfel asumate și distribuite. „Am scris această carte pentru a înarma jurnaliștii, a înarma cetățenii, a înarma legiuitorul, astfel încât, mâine, cu legea în mână, să avem condițiile pentru a proteja independența jurnaliștilor și a păstra mass-media pluraliste”, spune Julia Cagé. Lipsa de reguli și de protecție editorială este evidentă și funcționează peste tot la fel, nu doar în Franța: „Cum pot cetățenii să aibă încredere în mass-media dacă nicio regulă clară nu împiedică un acționar să intervină în funcționarea redacției sau să concedieze un jurnalist pe care nu-l place?”, argumentează autoarea.
Cheia de rezolvare și punctul de pornire este de a schimba regimul informației și al însemnătății acesteia în contextul informării publice: „Credem că informația este un bun public. Deoarece este un bun public, acesta trebuie finanțat din bani publici” (Julia Cagé). Formula concretă aleasă, a guvernanței democratice (mai difuză și flexibilă, de dispersare a autorității/deciziei între entități care nu aparțin sferei guvernamentale, a actorilor autonomi/autohtoni, a societății civile, a mediului de afaceri, a jurnaliștilor și cetățenilor) ar oferi câmp de lucru și de negociere pentru a asigura dezideratul final: independența editorială, conținut de calitate. Din câte se înțelege și din asigurările explicite ale autorilor, este vorba despre o reașezare și redistribuire a proprietății și autorității: „această lege privind democratizarea informațiilor are ca scop îmbunătățirea funcționării acestor mass-media. Nu vrem să naționalizăm mass-media, ci să stabilim garanții pentru independența acestora” (Julia Cagé).
Guvernanța democratică ar fi asigurată, mai întâi, prin prezența a cel puțin jumătate dintre angajați în Consiliile de Administrație ale organizațiilor media, dintre care două treimi să fie jurnaliști. În al doilea rând, directorii editoriali (executivi), propuși de către Consiliile de Administrație, să fie validați cu cel puțin 60% prin votul tuturor jurnaliștilor. Mai rămâne de precizat (din această schiță, sumară prezentare a cărții/legii) care este implicarea publicului (decizională, financiară) și cum se face: „Trebuie să repunem cetățenii în centrul jocului. Luăm sumele care sunt cheltuite acum pentru ajutoare pentru presă, le împărțim la numărul de cetățeni adulți și în fiecare an acordăm fiecărui cetățean un voucher de independență de 10 euro, pe care îl poate aloca media alese de el” (Julia Cagé). Cu alte cuvinte, în noul sistem, cetățeanul alege ce citește/consumă și-l plătește pe cel pe care l-a ales (aplicând voucherul), statul este implicat în susținerea media, dar nu prin intermediul politicienilor (bănuiți, pe drept cuvânt de tratament preferențial, partizanat etc.).
Nici autorii și nimeni nu cred că pot pretinde că a fost inventat sistemul perfect (gata de aplicat), este un punct de pornire și o formulă de inițiere a unei dezbaterii, dar se face în jurul acestui punct nodal, la care trebuie să ne gândim: este sau nu este informația un bun public?
Este informarea publică corectă o necesitate în societatea noastră?
Este jurnalismul o profesie de interes strategic pentru viitorul democratic?

Aici societatea, publicul, cetățenii mai ales trebuie să-și spună cuvântul.

Feb 13

Google va plăti 76 de milioane de dolari presei franceze pentru conținut

Bune13
Urmăresc cu cel mai mare interes procesul de finanțare (susținere financiară) a presei, pentru că este cel care ne poate oferi un indicator (cel mai sigur) al independenței și calității media din România. Aici (la capitolele finanțare și finanțare vrs. calitate) sunt și cele mai mari probleme și nu doar la noi, ci în lumea întreagă. De aceea, există o cursă, o căutare neîncetată și o febrilitate în a găsi noi surse și noi modele de afaceri pentru presă, printre care și acela de a convinge publicul să plătească conținutul, în condițiile ridicării standarelor calitative și ale credibilității la cele mai înalte cote.
Din acest punct de vedere, trebuie să ne punem întrebarea cât de sănătoasă și cât de vulnerabilă este media românescă și ce eforturi face în găsirea unor surse noi de supraviețuire, înafara celor bine cunoscute sub formă de „dă-mi”, fie că cel vizat este partidul, statul sau clickbaitul.
Pot spune (pe scurt) că o parte (minoritară) a presei românești este sănătoasă, caută resurse, dar nu o duce prea bine financiar și că n-a găsit modelul sigur, pe fondul unei slabe receptivități și educații media a publicului; o altă parte, aș spune că este curabilă, se poate îndrepta și însănătoși, prin întoarcere la reguli și standarde profesionale, încercând să se schimbe și să facă altceva/altcumva; pentru o altă parte (și nu neînsemnată) sunt în dubiu în privința capacității de revenire a ei (poate da, poate nu), căci procesul de deprofesonalizare este foarte avansat și „alte interese” (decât cel public) au pătruns organic în structura și funcționalitatea lor; iar o altă parte din media noastră cred că este definitiv pierdută pentru jurnalismul profesional, nici nu mai caută (alte resurse), nici nu-și pune problema, considerând că are asigurată supraviețuire prin resurse care n-au de-a face cu profesia.
Discuția, nu uităm, este despre (re)surse de finanțare noi, despre credibilitate și audiență și despre recâștigarea publicului.
Printre aceste noi resurse sunt luate tot mai mult în calcul acele (ipotetice) plăți pentru conținutul mediatic pe care „giganții digitali” le-ar datora producătorilor, deoarece utilizează acel conținut ce produce trafic și le aduce câștig (am abordat acest subiect în câteva postări anterioare). Problema era și este cum poți convinge/negocia/obliga niște „mastodonți” financiari/juridici/„politici” să plătească (dacă ei nu vor), altfel decât prin reglementare și obligativitate creată legal. Și am prezentat pe scurt cazul/modelul Franței (reușit) și cel al Australiei, care vrea să impună acea lege care să aducă la masa negocierii Facebook, Google etc. Și mai este în lucru modelul UE, care vrea să generalizeze la nivelul uniunii o legislație de tip coercitiv, prin care creeze pentru media din fiecare țară a uiunii posibilitatea de a negocia cu uriașii Big Tech acele dorite și necesare plăți.
Aici noi, poate mi se pare mie, suntem la nivel de „gură-cască” (sau pară-mălăiață?)!
Și pentru a vedea că nu sunt doar speranțe, vorbe, promisiuni, o știrea Reuters de azi spune că Google se angajează să plătească către presa franceză 76 de milioane de dolari „pentru a încheia un litigiu referitor la drepturile de copyright desfăşurat pe parcursul a peste un an”. Nu intrăm în toate detaliile, cazul este mai complicat, cu ramificații juridice și doar o parte (un anume sindicat) va beneficia de acești bani, dar reținem, cu titlul de simbol și cu valoare de semnal, pe fondul contextual descris mai sus, că au „început plățile” către presă. (detalii aici https://s9.ro/1d1u)
Acești bani nu sunt de la statul francez, nu sunt ajutor, sunt bani (aproape) câștigați în instanță pentru drepturi de autor de către presa franceză de la Google pentru conținutul media utilizat în interes lucrativ propriu.
Poate cineva să spună că Google sau Facebook nu utilizează și conținut media românesc în traficul lor?

Jan 31

Când vor ajunge banii de la Facebook (și) în România?

Bune1
Știrea relevantă pentru industria media (a producătorilor de conținut, de știri) este că Serviciul „Facebook News” (un fel de divizie de știri a colosului digital) s-a lansat și în Europa (până acum funcționând doar în SUA), mai precis, transmite știri preluate de la The Guardian, Daily Mail, Financial Times, dar și de la alte publicații și grupuri englezești, urmarea fiind că toate acestea vor primi bani pentru conținutul produs. Justificarea Facebook este că inițiativa ar fi destinată „sprijinirii industriei în construirea de modele de afaceri durabile”. Lansarea în Europa chiar acum este considerată o mișcare strategică a „giganților internetului”, ca răspuns la presiunea care vine din partea organizațiilor de știri și a politicului (statelor).
Căci această noutate apare într-un moment global delicat (descris într-o postare anterioară), al unui conflict deschis între statul australian și marile platforme digitale (Google, Facebook) exact pe tema conținutului de știri. Bunăoară, guvernul australian a elaborat un proiect de lege prin care acești „jucători globali” să fie obligați să plătească conținutul media (pe care îl folosesc) celor care îl produc. În aceste condiții, Google chiar a amenințat că va retrage serviciile motorului de căutare din Australia.
Așadar, deschiderea/concesia arătată anterior Franței, iar acum Marii Britanii în acordarea de sprijin financiar editorilor locali de știri de către Facebook pare a fi o „cedare inteligentă”, benevolă, o soluție convenită/amiabilă înafara politicului, a guvernului sau prin intervenția/sub presiunea unei legi. Bineînțeles că, în varianta australiană, legea conferea poziție și putere de negociere producătorilor locali, aflați în netă inferioritate în raport cu „giganții globali”. De aici și conflictul deschid și senzația de amenințare reciprocă între Google și statul australian.
Însă această tendință, prin care o parte din resursele financiare acumulate de marile platforme sunt redistribuite just (în parte, cel puțin) și către producătorii de conținut, va continua și trebuie să continue. Doar că în lipsa unui cadru legislativ, cum se vede, fiecare negociază cum poate. Cu sprijinul consistent al UE, Franța a obținut o victorie ca un „cap de pod” (producătorii francezi primind bani pentru știrile lor), dar planul este că prin Directiva drepturilor de autor, UE să obțină/impună același lucru pentru toate țările uniunii. Acesta ar fi scenariul potrivit căruia „acei ceva bani” de la Google și Facebook etc. ar putea ajunge și la producătorii români de știri. Și cine nu ar dori asta?
Poate că beneficiarii reali/ultimi, adică cititorii/consumatorii (care își „iau știrile” de pe Facebook etc.) înțeleg mai greu aceste manevre, rostul și efectele lor, cu senzația că nu-i privește direct. Fals. Raționamentul este exact invers.
Până una-alta, Facebook etc. „nu face știri”, acestea sunt făcute de instituții media care ajung, prin intermediul rețelelor, la cititori. Deci calitatea, autenticitatea, veridicitatea știrilor depinde de producătorii lor, de starea lor financiară, de resursele pe care le au la dispoziție. Or, de unde să aibă resurse financiare dacă publicitatea (ca principală sursă de venit) este luată de platformele globale? Se văd două soluții:
1. ca publicul însuși să plătească conținutul media digital – ceea ce nu se prea întâmplă sau se întâmplă într-un procent mic (sub 10% media mondială); poate va crește în viitor prin educație media
2. ca platformele înseși, care utilizează acest conținut, să cedeze o parte din câștig acestor producători de conținut – exact fenomenul despre care vorbim aici.

Vrem știri bune, adevărate, utile, relevante? Ele costă, nu pot fi produse gratuite, iar să le folosească toți, cu beneficii (atât platformele, cât și cititorii), fără ca nimeni să plătească, este o situație inacceptabilă și care nu poate să dureze.
Iar cel mai prost dintre scenariu dintre cele posibile este slăbirea (sau dispariția, la extrem), jurnalismului, cel care mai poate face ordine în dezordinea comunicațională globală, dominată de „industria atenției” și de fenomeul „fake news”. Iar perdanții principali n-ar fi alții decât oamenii simpli, lipsiți de putere, mulțimea, cetățenii, adică publicul care are nevoie de informație corectă, adevărată, utilă.

Jan 31

O problemă vitală pentru presă și de „mare viitor”: plata pentru conținutul media

Bune1
Australia „la cuțite” cu Google
„Google amenință că se va retrage din Australia dacă codul de conduită, care impune gigantului tech să plătească companiilor media pentru conținut, va fi aprobat” (https://s9.ro/1cb7); „Guvernul australian vrea sa oblige Google si Facebook sa plateasca pentru stirile utilizate” (https://s9.ro/1cb8); „Google Search ar putea dispărea din această țară, dacă o lege votată deja de Guvern este pusă în aplicare” (https://s9.ro/1cb9);
Am reprodus trei titluri din media românească (sunt alte mii în cea internațională) care enunță o problemă tot mai grea și mai arzătoare și nu doar în Australia, ci peste tot în lume acolo unde a ajuns internetul și, odata cu asta, „giganții” acestuia, printre care și Google, cel mai mare motor de căutare cunoscut.
Problema, pe scurt (și pe înțelesul tuturor): pentru presă, principala sursă de venit a fost și este (încă) publicitatea, acea publicitate care a început să fie absorbită/preluată tot mai sigur și masiv de către „giganții internetului”, lăsând tot mai mult media fără această resursă de bază. Se întâmplă asta pentru că acești operatori uriași de pe internet sunt mai eficienți în actul de promovare (a ceva) și mai ieftini decât orice organizație media, oricât ar fi ea de mare. Pe de altă parte, aceeași operatori (de tip Google, Facebook) folosesc conținutul media (al știrilor, de pildă), care le crește traficul și eficiența financiară. În același timp, se afirmă/invocă/se argumentează că, în egală măsură, prin utilizarea conținutului mediatic de către aceste platforme, sunt câștigați și producătorii de conținut media, pentru că devin astfel mult mai accesibili, mai vizibili și mai frecventați. Aparent, o afacere de tip win-win, cu ambele părți câștigătoare.
Însă această armonie a mers și merge până la un loc, acolo unde ajungem la bani, la cine o duce bine (și cine rău) și la tendințe. Căci, simplificând lucrurile, „giganții” par/sunt tot mai bogați (desigur, nu doar pe seama conținutului media), iar organizațiile media (producătoare de știri) sunt tot mai „sărace” (desigur, nu doar pe seama „giganților”). Puse sub presiune, marile platforme de pe internet fie s-au făcut că nu văd/înțeleg, fie au zis că nu-i treaba lor, fie au minimalizat fenomenul, fie chiar au încercat să ajute presa, oferind sprijin financiar (paleativ) în diverse feluri.
La început, cred, toți operatorii media (mari și mici) s-or fi bucurat de beneficiile motoarelor de căutare și ale rețelelor sociale, până când și-au dat seama și au simțit (pe pielea lor) că munca lor devine (tot mai) gratuită că nu pot monetiza și că, oricum, nu pot rivaliza cu acești „uriași digitalo-financiari) sub nicio formă. Desigur că cei mari și puternici din media au încercat să negocieze cu acești „noi jucători” pe piața conținutului media, cu mai mare sau mai mic (de obicei) succes. Oricum, și-au dat seama că nu au mari șanse de câștig, că nimeni nu se poate lipsi de motoare și de rețele, indiferent de preț.
De aceea, presa, fiind o instituție strategică pentru democrație și pentru politică, indispensabilă în informarea corectă a cetățenilor, a apelat la ajutorul statului pentru a putea negocia cu așa numiți „giganți digitali”. Iar statul o poate face cel mai eficient într-un singur mod, elaborând și impunând legi care să reglementeze ceea ce piața pare că nu mai poate face.
Și așa am ajuns la subiectul de azi și la criza din Australia.
Dacă ați înțeles bine, statul australian vrea să impună prin lege un cod de conduită „care obligă platformele să negocieze plăți către companiile de presă”. Mai clar, „guvernul australian considera ca Google si Facebook ar trebui sa recompenseze publicatiile media australiene”. Reacția Google nu s-a lăsat așteptată, acesta amenintând că, dacă această lege va fi votată de Parlament, va retrage motorul de căutare din Australia, iar Facebook că va elimina știrile din feedul său pentru toți utilizatorii australieni. „Conflictul” este destul de grav și de avansat, căci Google a transmis un ultimatum guvernului australian, iar premierul Scott Morrison a declarat, explicit, într-o conferință de presă că guvernul nu va răspunde amenințărilor. Sumele aflate în joc sunt de ordinul miliardelor de dolari și se estimează că Google colecteaza 47% din totalitatea publicitatii online din Australia (alte detalii financiare în link-uri).
Deznodământul acestui diferend global foarte actual are sens nu doar în Australia, ci în toată lumea, deoarece care instituție media din lume (mare sau mică) n-ar vrea să poată negocia cu Google și să primească bani pentru conținut de la aceasta?
Cu atât mai important cu cât există un precedent important în Europa, o concesie „strategică” făcută presei din Franța, dar abia în fața unui gest de mare solidaritate, se spune.
Cine are mai multă dreptate? Media și jurnaliștii/producătorii de conținut, aflați în profundă criză, vor spune că ei.
Cine va câștiga? Nu știm, dar suntem siguri că ne aflăm în fața unui tip de conflict (stat vrs. „giganți digitali”) tot mai frecvent, tot mai puternic și tot mai evident.
Un „conflict al viitorului”!

Jan 21

Integritate și independență pentru jurnaliști

2
Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.

Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!

Jan 15

Viitorul jurnalismului/Jurnalismul viitorului

Select3
• „Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate”/”Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale”/„Furnizați informații de context profunde/realiste”
• „Monitorizează și examinează guvernul”/„Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri„/”Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice”

În ultima întâlnire din acest semestru, am prezentat masteranzilor de la „Managementul Instituțiilor Media” (chiar în cadrul cursului de Management media) datele unui studiu despre rolul jurnalismului (raportat la viitorul jurnalismului), efectuat cu 1100 de profesori de jurnalism din Europa. Punctul de plecare și justificarea acestei ample cercetări au fost criza profundă în care se află jurnalismul, manifestată prin lipsa/diminuarea resurselor financiare, degradarea actului jurnalistic (prin abandonarea normelor deontologiei), pierderea vizibilă a credibilității, prestigiului și audienței în rândul publicului, precum și dificultatea în găsirea unor soluții viabile de redresare etc.
Mai mult de atât, autorii sondajului socoteau că reînnoirea/inovarea jurnalismului sunt concentrate mai ales pe mijloacele tehnologice și pe cele financiare ca posibil a oferi căi de izbăvire, dar și că, în acest moment, aceste două suporturi nu par a fi suficiente sau nu par a oferi soluțiile așteptate, în condițiile în care tehnologia, într-o continuă evoluție, generează mai degrabă instabilitate, iar modelele de afaceri căutate/găsite sunt infirmate și perturbate constant.
De aici s-a născut ideea de a căuta soluții nu în exteriorul, ci în interiorul jurnalismului, pornind de la premiza că ar fi necesar/ar fi potrivit/ar fi salvator să fie regândite din temelii obiectivele acestuia. Cu alte cuvinte, în interiorul culturii profesionale, să se caute rolurile jurnalistice ca „înțelegeri normative despre ce este jurnalismul și ce ar trebui să facă” și acestea se ocupe locul central în procesul de reînnoire și inovare a jurnalismului.
Poate ar mai trebui clarificat de ce au fost aleși pentru studiu profesorii de jurnalism și nu, de pildă, jurnaliștii activi sau managerii ori patronii media. Cred că e destul de simplu de explicat și de înțeles: pentru că aceste categorii distincte sunt părți (prea) implicate direct și activ, dependente, prin urmare, subiective în a se pronunța transparent, neutru, vizionar asupra propriilor lor probleme critice. Pe de altă parte, (fără a face/fi pro domo) profesorii de jurnalism sunt (cel puțin în tradiția europeană) foști jurnaliști cu experiență, adică buni cunoscători ai mediului jurnalistic, sunt, în al doilea rând, părți empatice, interesate și responsabile (ca educatori/formatori dedicați) pentru prezentul și viitorul jurnalismului, iar, în al treilea rând, sunt cercetători avizați, aplicanți, prospectivi ai domeniului jurnalistic. Cu alte cuvinte, ar avea și interesul și distanța necesară și priceperea/îndreptățirea de a se pronunța în privința ecosistemului din care fac parte (sau de care sunt legați organic).
Dacă nu a fost destul de clar ce se căuta, întrebarea sondajului nu lasă urmă de îndoială:
„Am dori acum să cunoaștem părerea dvs. personală despre care ar trebui să fie direcția viitoare a jurnalismului. Ne interesează în special ce credeți despre importanța viitoare a mai multor sarcini pe care jurnaliștii profesioniști ar trebui să le îndeplinească. Față de situația de astăzi, în următorii zece ani, importanța următoarei sarcini pentru jurnaliștii profesioniști ar trebui să fie (variante de răspuns): 5. Mult mai mare 4. Mai mare 3. La fel ca acum 2. Mai mică 1. Mult mai mică”.
Voi reproduce în continuare cele 18 sarcini/roluri jurnalistice propuse spre evaluare repondenților și punctajul obținut de fiecare (din maximum de 5 pct.):
a. Obțineți cu rapiditate informații pentru public-3,38
b. Evitați subiectele care nu pot fi verificate – 4,19
c. Monitorizează și controlează guvernul – 4,00
d. Fiți drepți/corecți cu cei defavorizați – 3,85
e. Oferiți divertisment și relaxare – 2,55
f. Prezentați abuzuri sociale – 3,88
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi – 2,39
h. Oferiți analiză și interpretare a actualității – 4,20
i. Monitorizați și examinați activitatea companiilor – 4,01
j. Oferiți oamenilor obișnuiți șansa de a-și exprima opiniile -3,45
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde – 2,43
l. Oferiți informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice – 4,04
m. Concentrați-vă să aduceți cele mai noi știri – 3,01
n. Furnizați informații de context profund – 4,26
o. Monitorizați și examinați organizațiile societății civile – 3,80
p. Motivați oamenii să se implice social – 3,67
q. Tratați publicul ca și consumatori și nu ca și cetățeni – 2,04

r. Îndreptați-i pe oameni către soluții posibile pentru problemele din societate – 3,80
Se pot face multe comentarii și analize a acestor rezultate obținute de la peste o mie de repondenți din diferite țări din Europa. Ele pot fi și e bine să fie obiectul atenției și dezbaterii publice. Împreună cu realizatorii studiului, voi prezenta aici datele esențiale/cheie rezultate.
Cel mai mic punctaj (sub 3 pct.), adică nerecomandate ca importante, sunt patru roluri jurnalistice, cu punctajul corespunzător:
d. Oferiți divertisment și relaxare (2,55),
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi (2,39)
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde (2,42)
q. Tratați publicul ca pe consumatori și nu ca pe cetățeni (2,04).

Dacă înțelegem corect, acestea ar fi sarcinile cărora jurnaliștii ar trebui să le acorde cea mai mică atenție, timp, preocupare, prioritate în sumarele lor zilnice.
Șase dintre sarcinile propuse spre evaluare au obținut peste patru puncte și înțelegem că acestea ar trebui să câștige importanță în următorii zece ani. Trei dintre ele sunt legate de funcția de control/examinare (opoziție, „câine de pază”) a prestației puterii îndeplinite de jurnalism, iar acestea sunt (cu punctajul aferent):
c. Monitorizează și examinează guvernul (4,00),
i. Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri (4,01)
l. Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice (4,04).

Însă cel mai mare punctaj au obținut următoarele trei roluri și ele sunt legate de funcția analitică a jurnalismului, cea de interpretare, cercetare și aprofundare:
b. Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate (4,19),
h. Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale (4,20)
n. Furnizați informații de context profunde/realiste (4,26).

Concluzia seacă, intrinsecă a studiului este că, dacă ar fi să se reînnoiască/reinventeze/inoveze, valorificându-și propriul potențial (fără a cere/aștepta sprijin din alte părți), jurnalismul ar putea-o face, mai simplu și direct spus, mai ales prin evitarea/ocolirea știrilor false, prin furnizarea către public a unor interpretări corecte a problemelor actuale ale realității și, înainte de toate, prin contextualizarea cât mai precisă, mai realistă și mai profundă a informațiilor pe care le transmite publicului. Nu pare ceva ceva complicat, ieșit din comun, imposibil de pus în practică, dimpotrivă, pare ceva elementar, la îndemână și încredibil de… normal.
Poate vor fi luate în considerare, poate, nu! Poate sunt previziuni reale, poate, nu! Pot fi recomandări de luate în seamă sau poate, nu! Dar dacă acceptăm buna-credință, buna-știință și buna-intenție a repondenților (proveniți din țări diferite, cu tradiții diferite și culturi jurnalistice diferite) și credem neverosimil a se fi înțeles între ei, le putem acorda și prezumția de credibilitate.

Dec 23

Despre libertatea presei noastre

Discuții
Am fost invitat, ieri, la TVR Cluj, să vorbesc despre starea presei românești în cei 31 de ani de libertate, trecuți de la căderea comunismului. Îmi era destul de limpede ce urma să spun, nu-mi era destul de clar timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Apoi s-a întâmplat că m-au introdus mai repede în direct, de pe Skype, și am auzit ce spunea celălalt invitat, Cornel Nistorescu, cu un discurs nu critic, ci distrugător la adresa presei și a tinerei generații. Planul s-a schimbat în sensul că timpul s-a scurtat și că n-am putut face abstracție de ce a spus antevorbitorul meu și de întrebările moderatorului. Totuși, nu cred că trebuie sau trebuia să intru foarte tare în polemică cu cel care, mare ziarist, de când și-a pierdut oficial credibilitatea, e supărat rău (în sens conservator-retrograd) pe tot ce se întâmplă în România.
Pentru că nu am spus în emisiune nici pe departe ce plănuisem să spun, am să aștern aici principalele idei care consideram necesar a fi rostite, din convingere, fără niciun sens polemic, de data asta.
Eu am împărțit cei peste treizeci de ani de presă românească liberă în trei perioade, fiecare având aproximativ/orientativ durata unui deceniu. Prima perioada (anii 90) am numit-o de inițiere și creștere, caracterizată de amatorism, căutarea identității și început de profesionalizare, cu bani puțini sau deloc. A doua perioadă (anii 2000), de maturizare și consolidare, a însemnat raportarea la standarde profesionale, conștiință de sine, diversitate, relativă independență editorială, cu o mai bună distribuire a resurselor (relativă prosperitate). Etapa a treia, începută odată cu criza financiară din 2008 și până azi, este una de declin și criză prelungită a sistemului media, influențată și de tehnologie, caracterizată de transformare/schimbare (orientarea spre digital), diminuarea resurselor din publicitate, deprofesionalizarea media (scăderea sau abandonarea standardelor jurnalistice), decrediblizarea presei, fragmentarea publicului, încercarea unor noi modele de afaceri, fake news etc. Fiecare etapă poate fi dezvoltată și nuanțată.
Media momentului este într-un moment de căutare asiduă și de negăsire deplină încă.
Cu siguranță însă, în emisiune, la incidența dintre trecutul presei destul de chinuit și viitorul destul de incert, aș fi emis și dezvoltat următoarele idei cadru, cu posibilitate dezvoltare și argumentare:
• În democrație, prin definiție, presa este și trebuie să fie în opoziție față de putere și în slujba intereselor publicului. A fost și n-a fost așa și tot mai des uită să fie
Libertatea presei este o lucrare împreună a întregului ecosistem media, inclusiv a publicului, care și cere, dar și susține această libertate. Din neclaritate și lipsă de educație (mediatică, politică, civică, democratică, financiară etc.) publicul cere mai puțin, iar când cere, nu asigură și susținere (financiară)
Libertatea presei trebuie convenită/asumată/mediată (dincolo de coordonatele constituționale) de mediul politic și de cel economic-financiar: cel politic, prin asumarea riscului de a fi criticat (ce lovește însă direct în interesele electorale și de putere), lipsa de presiune (legislativă, financiară etc.), alocarea justă a resurselor; cel economic, prin nevoia de transparență și competiție, publicitate, finanțarea jurnalismului de calitate prin mecenat, premii, proiecte mari (de investigație). În fapt, mediul politic este discreționar, opresiv sau acaparator în raport cu media; mediul economic este nepăsător, indiferent, neglijându-și propriile interese în raport cu jurnalismul profesional.
Aș fi subliniat, de asemenea, o idee pe care am rostit-o și cu alte ocazii, aceea că nu există țară/oraș/societate civilizate fără presă liberă. Căci nu pot avea:
Credibilitate, în lipsa elementului critic, a recunoașterii dreptului de a greși și de a fi criticat pentru asta
Transparență, în lipsa existenței tuturor versiunilor de informare și interpretare
Prosperitate (bunăstare pentru fiecare), în lipsa unei distribuiri juste (supravegheate) a resurselor.
Toate aceste repere au fost și sunt critice pentru presa românească, uitate, marginalizate sau ignorate cu bunăștiință, cu consecințele de rigoare.
Fără nicio îndoială, aș fi susținut următoarele:
Conținutul jurnalistic de calitate (pentru prezent, dar mai ales pentru viitor) nu este și nu poate fi gratuit (niciun produs de calitate nu este ieftin, cu atât mai puțin gratuit); publicul trebuie să înțeleagă și să accepte treptat asta
• Presa românească (de toate felurile) trebuie să accepte procesul de schimbare/ transformare ireversibilă care este inevitabil și să învețe mai bine să se adapteze, ca și formă și conținut. Media din trecut nu va mai exista niciodată
• Presa românească trebuie să recâștige încredrea publicului, pornind de la faptul că a ignorat acest aspect (presupunându-i existența din oficiu) și ținând cont de noile dinamici ale audiențelor și de fragmentarea acestora
Presa românească trebuie să ia în calcul și alte modele de afaceri (înafara modelului clasic, cu publicitate), să identifice alte surse de finanțare, să aibă o atitudine inovativă și creativă
Modelul actual de supraviețuire nu este suficient, pentru că omite tocmai misiunea presei, aceea de serviciu public indispensabil funcționării democrației; interesele publicului sunt marginalizate sau manipulate în interes propriu, politic partizan sau economic, ceea ce publicul nu acceptă/nu va accepta
• În lipsa servirii interesului comun, publicul s-ar putea dispensa de presa profesionistă (nemaisesizând diferența), recurgând la alte mijloace de informare (presa zis amatoare, rețelele sociale etc.), ceea ce ar însemna „moartea presei”, dar și un fel de anticameră a haosului.
Am fost întrebat de moderator, la final, cum cred că va fi presa peste câteva decenii (treizeci de ani). Sub presiunea timpului am dat un răspuns expeditiv-optimism, eu cred că presa românească va supraviețui, sincron cu fenomenul presei în general. Adaug acum și motivele: presa nu va dispărea câtăvreme își va îndeplini misiunea, aceea de deservi, cu informații, profesionist, onest, în spiritul adevărului, interesele comune ale publicului și de care acesta nu se poate și nu se va putea lipsi. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă, în timp, conținuturile și modalitățile de transmitere vor fi diferite.
A venit vorba și despre tânăra generație, care nu mai citește, în general, și nu mai citește aproape deloc presă. Am spus că sistemul educațional actual din amonte de facultate, închipuit, anacronic, neadaptat, nu asigură conținuturile educaționale de care tinerii au nevoie, iar aceștia recunosc asta (de pildă, nu știu nimic despre politică, despre democrație, despre economie, despre afaceri, despre media etc.). Cu toții se află într-un deficit îngrozitor de background-uri culturale, fără de care nu pot, de pildă, operaționaliza știri. Asta îngreunează formarea lor superioară și (supra)solicită sistemul universitar, care are de recuperat suprafețe mari rămase descoperite. Și am dat exemplul pe care îl cunosc bine pentru că îl practic tot mai intens în ultimii ani: în primul semestru, cu studenții de la jurnalism facem mai întâi exerciții de lectură avizată a presei și de înțelegere și explicare a știrilor, a importanței și semnificației lor (într-o goană disperată pentru acumulare de backgroundu-uri), înainte de a învăța ce sunt și cum se fac știrile. Dar nu am uitat să subliniez progresul de care tinerii sunt capabili, capacitatea unora (cel puțin) de a compensa aceste deficite și a acumula competențele și abilitățile de care are nevoie un jurnalist.
Chiar dacă suntem realiști, suntem obligați să fim și optimiști.

Dec 13

Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă

DSC_0165
Alegerile au trecut, iar participanții, fiecare în parte, și-au făcut bilanțul. Cum s-a comportat presa noastră, aflată în criză și suferință, e întrebarea la care am încercat să răspund, cu toată afecțiunea și înțelegerea.
Textul care urmează nu e unul polemic, nu e unul „dinafară”, nu e un reproș adus cuiva anume, nu e nici măcar complet, sunt constatările mele, făcute cu regret și amărăciune și, poate, nu privesc atât presa „mică”, cât media mainstream, presa ca atitudine, aflată parcă tot mai departe de misiune.

Ce-a făcut presa în această campanie electorală
Întâi de toate, presa românească a pornit în campanie electorală cu un deficit de imagine și de credibilitate, generate de subvențiile acordate de guvern ca sprijin pentru pandemie. Unii nici nu și-au pus problema etică (și n-o mai fac demult), alții și-au făcut scrupule și și-au declarat banii primiți de la stat, pentru transparență, dacă nu pentru obiectivitate. Nu era obligatoriu să respingă banii, depindea foarte mult ce făceau după aceea.
În al doilea rând, media noastră a intrat în logica de partid, imitând, într-un fel, comportamentul politicienilor, destul de dezinteresat de campanie electorală și de intensitatea ei, în cea mai mare parte.
Teoria spune că, în mod normal, perioadele electorale sunt de cea mai mare intensitate, atât pentru politicieni, cât și pentru jurnaliști. Când nu se întâmplă asta, înseamnă că avem o situație anormală.
Ce n-a făcut presa (în opinia mea):
• Nu a făcut o informare de campanie corespunzătoare, cu privire la profilul candidaților, a episoadelor incerte sau compromițătoare din CV-urile acestora
• Informarea politică a cetățenilor nu este opțională, este o obligație constituțională ce ține de rațiunea de a fi a presei democratice, iar libertatea de a alege (în cunoștință de cauză) este unul dintre pilonii democrației, alături de libertatea de exprimare și de cea economică
• Nu a făcut o informare cuprinzătoare cu privire la evenimentele de campanie, ca și cum n-ar fi fost important, ca și cum ar fi fost opțional, ca și cum așa ar fi fost normal
• Nu a sancționat derapajele de campanie, excesele, abuzurile care au fost, nu s-a arătat interesată de asta
• Nu a avut o atitudine critică, constructivă, de campanie, să ajute oamenii să înțeleagă politica, în general, nevoia de vot, responsabilitatea votului – nu a făcu și nu-și asumă educația politică (ca și educația mediatică, de altfel)
• Nu a ajutat oamenii să înțeleagă programele electorale, proiectele partidelor și candidaților, să le explice critic și să-i ajute să facă diferența dintre ele
• Nu a organizat îndeajuns, serios și independent, dezbateri electorale, chiar împotriva voinței politicienilor, prin care să atragă atenția, să creeze emulație și interes, să le transforme în show-uri politice
• Era în obiceiul presei în campanii să facă dezvăluiri, să publice anchete jurnalistice de mare impact (adevărate lovituri de presă), să valorifice la maximum o piață a subiectelor de scandal care exploda în campanie, ceea ce nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat rar (recorder.ro)
• Am trăit senzația unei campanii politice ratate (plate, plictisitoare, monotone) și a unei campanii media ratate (indiferente, neatente, dezinteresate), a unei prese care a pierdut claritatea și o parte din valorile democratice care o fac/făceau indispensabilă
• Câteodată presa noastră pare a nu mai ști să facă agenda setting (să seteze agenda publică), iar când o face, e în folosul altora (politicieni, oameni de afaceri etc.)
De ce să permitem cuiva să spună (fie și în treacăt) că presa este sau va deveni inutilă, dispensabilă, că va dispărea, că funcțiile ei esențiale pot fi preluate de altcineva (de oricine)?
Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă!
Și nu, nu e vorba despre trecutul (glorios) al presei, ci despre viitorul ei!