Category Archives: Media

Nov 04

Despre (in)cultura politică

Posted on by

Absenteismul masiv la vot, respingerea partidelor politice, asociat cu refuzul oamenilor de a se înscrie într-un partid, neimplicarea civică, pe fondul așteptărilor exagerate din partea „celorlalți”, acceptarea/agreerea autoritarismului în dauna democrației, neîncrederea generalizată, fără justificare explicită (în sisteme, state, instituții, grupuri, persoane, media etc.), scăderea continuă a reputației democrației liberale (bazată pe libertăți, deci), izolarea (în „turnul de fildeș”) și marginalizarea (insularizarea) și altele sunt semne ale unei culturi politice și democratice incomplete, îndoielnice sau nefinalizate în cazul țării noastre. Aceste constatări obiective (indicate de procesele de vot, de date statistice și de sondaje sociologice) sunt valabile atât în rândul populației mature, cât și, din păcate, în rândul tinerilor. Dacă în cazul celor mai în vârstă se poate imputa lipsa democrației, într-o bună parte a vieții lor, sau prostul exemplu mai apoi, în cazul tinerilor nu se putem invoca decât o educație deficitară și lacunară, inculcată noilor generații și practici politice defectuoase care nu au inspirat cele mai bune căi de urmat. Politica românească postdecembristă a fost „nesănătoasă” sau a fost chiar „bolnavă”, cum se exprima un proaspăt ministru demisionat, el însuși politician de vârf și pildă a acestui diagnostic maladiv.

Prin forța împrejurărilor și a preocupărilor zilnice, mă lovesc mereu de această realitate, a lipsei de apetență și de înțelegere față de politică, în general, și față de manifestările și înterpretările cotidiene ale acesteia, întrebându-mă neîncetat de ce și ce s-ar putea face pentru a schimba această stare nefirească. Căci nefiresc este să nu urmărești și să nu-ți înțelegi  lumea în care trăiești, în acest fel, calea către frustrare și conflict fiind mereu deschisă. Lumea în care trăim este și acum, a fost dintotdeauna și va fi una politică, căci numai așa pot funcționa societățile și numai pe criterii de organizare și putere pot conviețui oamenii laolaltă. Asta ne spune istoria și nu avem decât să luăm la cunoștință, iar faptul că am ajuns (și noi) la stadiul democrației liberale (cel mai avansat, nu și perfect), ar trebui să fie un stimulent pentru a încerca s-o înțelegem așa cum este. Politica e rea, politica e bolnavă, politica e mizerabilă, politica noastră e nefrecventabilă, rău famată etc. auzi mereu și ți se pare destul pentru a o respinge. Dar dacă tu o respingi, din toate pozițiile și încheieturile, atunci cine s-o facă? Răspunsul realist: se va găsi tot timpul cineva și o va face prost și doar în favoarea lui! Aceasta este morala, simplă și esențializată, a absenței din politică a fiecărui cetățean în democrațiile liberale.

Pentru că interacționez zilnic cu tineri, cu ciclul liceal încheiat și cu lipsă tot mai accentuată de educație politică și democratică în background-ul lor (ignoranță pe care o au și și-o recunosc cu sinceritate și franchețe mulți dintre ei), îi întreb firesc cum își explică și care ar fi cauzele. În paranteză spun, cei mai buni, mai inteligenți și mai maturi dintre ei simt limpede acest deficit și încearcă (prin eforturi proprii, prin mijloace formale sau non-formale de educație) să-l compenseze (aceasta fiind cea mai mare speranță pe care aș putea s-o am de la exponenții viitorului). Evident că vectorii educaționali implicați sunt mai mulți (familie, școală, societate, generație, modele sociale, civice, culturale etc.), dar mulți dintre ei s-au referit la școala din amonte, în sensul că programa școlară ignoră (implicit și explicit) componenta politică, civică, democratică, iar profesorii nu vorbesc cu ei despre asta, evită subiectul politică, sub pretextul că la școală nu se face politică. Și nu pot să nu mă opresc aici: la acest nivel au ajuns profesorii din România încât, dacă explică elevilor politică și democrația și societatea modernă, să înțeleagă ei înșiși sau ceilalți că fac politică? Adică atât de puțin generoși, de puțin obiectivi, de părtinitori și de slabi în a-și disimula propriile preferințe politice au ajuns încât mai bine ocolesc cu totul subiectul ca unul neimportant, secundar, decât să-l explice? Devine de necrezut și de neiertat cum neajunsurile, proastele politici ale statului, partizanatul politic etc. să taie linii despărțitoare între părinți și copii, între profesori și elevi, între elite și popor, părând că nimeni nu-și mai înțelege menirea!

Iar dacă nimeni dintre cei care ar trebui să facă educația politică (cel puțin) a tinerilor, n-o fac (și n-o prea fac), unii (puțini) vor căuta singuri să și-o facă la timp (ca pe ceva necesar și indispensabil adaptării și schimbării), alții (ceva mai mulți) vor învăța semnificația politicii risipind, rătăcind și greșind, iar alții (cei mai mulți) se vor lăsa duși de val, alimentând grosul oportuniștilor (cu un comportament mimetic), al frustraților (al celor total dezorientați) și al revoltaților (protestatari sau emigranți).

Când educația formală se dovedește incompletă și insuficientă, e de văzut cine și cum face educația politică a tinerilor și e de interes, de pildă, ce fel de informare și inițiere politică fac influencerii, care sunt urmăriți și urmați, în general, în opiniile și concluziile lor de către Generația Z, de pildă, dar nu numai. Astfel, părinți, profesori, adulți și politicieni vor putea afla că se face „politica” generației pe Twitch (ce-o fi „Twitch politics”!), Instagram, Reddit, Tik Tok etc., că sunt influenceri care îmbină gamingul cu activismul politic de stânga (pe Hasan Piker și Steven Bonnell zis Destiny mi i-a confirmat fiul-meu, părând mirat că întreb despre ei) șamd. Rămâne de asemenea de interes ce „educație politică” fac la noi, pe canalele lor, Faiăr Silviu, Nichita sau Tudor Dunks. Încercăm să înțelegem, dar mi s-a părut interesantă și de urmărit inițiativa a doi tineri, un proiect simplu (dar și elaborat) de educație politică intitulat „Politica la minut”, desfășurat pe mai multe rețele sociale (Instagram, Tik Toc, dar și Facebook). E de revenit.

Nov 04

Gașca să trăiască

Posted on by

Mi-a venit și stăruit în minte acest cuvânt tot auzind niște reclame pe fondul muzical al unui hit al anilor trecuți, dar mi-am dat seama apoi subit că „gașca” e o realitate românească profundă și o formă de organizare socială mai tare ca orice altceva. Și nu glumesc și nici nu blufez (cum ar zice Putin)!

Sunt niște lucruri rostite în spațiul public românesc, scrise prin cărți și consemnate în studii de specialitate, de pildă, precum că partidele din România sunt organizate ca niște „triburi”, care așa se alcătuiesc și așa și funcționează. Mai pe românește, ca niște „găști” de interese politice, care își împart puterea pe criteriul „interesului de gașcă”. E o întreagă poveste aici. Intrarea în partid se face într-un fel anume, care n-are nimic de-a face, de pildă, cu valoarea, priceperea sau meritul. Ba, dimpotrivă, odată ce s-a statornicit „un șef de gașcă”, accesul se face pe bază de ascultare, servilism și supușenie în raport cu acesta. Iar el, la rândul lui, a fost cândva (n-avea cum altfel) vreun „secretar/șofer personal”, „purtător de geantă” sau „colector de scame” ale șefului de dinainte. Ierarhia tot așa funcționează și răsplata tot așa se face, nu după străduință, calificare și rezultate, ci după „mieroșenie”, „gudureală” și „neieșire din cuvânt” în raport cu „șeful de gașcă”. În jurul acestuia se cam „uscă” totul, nici un vlăstar nu mai dă mugur verde, și face ca șefia lui să fie „pe viață” sau cât se poate de mult. Șamd

Rămânând tot în zona de sus (a politicii), întotdeauna a existat la noi o gașcă feroce (o haită) pe lângă toate funcțiile importante, bunăoară, în jurul președintelui țării, care a făcut și a dres, de obicei, ce a dorit (mai puțin la Emil Constantinescu, unde gașca n-a lucrat pentru, ci împotrivă). De pildă, gașca prezidențială de acum înstăpânește acum educația și serviciile și le ține strâns pentru sine, nu se știe în ce scop.

Dar găștile nu există doar sus, le întâlnim peste tot, la toate nivelurile. Ele funcționează cu succes în economie, și în orice industrie, în comerț etc., se bazează „pe relații”, pe interese (ascunse) și pe relația cu alte găști. Cine nu face parte din nicio gașcă sau din care trebuie, rămâne pe dinafară, n-are acces la resurse, n-are acces la relații, n-are intrare în „piețe”.

Sunt cunoscute găștile din sănătate și din industria medicamentelor, care dezvoltă niște circuite ascunse de relații și bani care devorează pur și simplu sistemul, un fel de „gaură neagră” în care intră întruna resurse, dar care nu ajung niciodată, cât trebuie, cum trebuie și la cine trebuie, adică la bolnavi.

Ce să mai spunem atunci despre găștile din justiție, înhăitate cu cele din politică și economie etc., și care împreună alcătuiesc cupluri de putere infailibile. Ele își fac simtiță prezența de jos în sus (la nivel local) și de sus în jos, începând cu CSM (ales mai mereu „pe sprânceană”), trecând prin înaltele parchete sau cele speciale și care mereu au făcut ravagii (atât cât citim prin presă măcar). Aproape nimic în țara asta greșit nu s-a făcut fără „girul” justiției, care a fost mereu o „pavăză”.

Dar găștile și conclavurile din educație, începând cu cele mici (din sala profesorală), trecând prin diverse „repartiții” de posturi și ajungând în „eterata” lume academică, unde invidia și mâncătoria ating cote rocambolești, iar găștile împart stipendii, funcții și grade? Cu cât „societatea” e mai înaltă, cu atât găștile sunt mai încrâncenate, mai feroce și mai „heitărești”. Nu contează nimic altceva decât pricopseala și supraviețuirea, iar „altele” sunt puse în plan secundar.

N-o să ocolesc că există găști și în presă și încă de două feluri, să zicem, interne și externe. Cele interne sunt cele din interiorul comunității profesionale și sunt purtătoarele diferitelor interese (patronale, economice, politice), atunci când instituția nu este în sine o gașcă. Cele externe sunt forme asociative de instituții media pe bază de interese comune și care instrumentează acțiuni specifice (partizanat, propagandă, dezinformare etc.), un fel de „carteluri” profesionale care nici nu trebuie să fie înțelese explicit între ele pentru a-și deturna profesia și a o vinde pentru diverse avantaje.

Dar ce găști există în Poliție și în alte instituții de forță ale statului, e principiul fundamental de funcționare al lor, de autoprotejare și de promovare! În poliție, de pildă, nimeni nu ajunge în funcție mare sau în grad înalt dacă nu face parte din gașca cuiva, dacă n-a dus geanta șefului, nu e implicat într-o „combinație” sau nu are o „bubă mare” în cap.

Nici nu știi care sunt mai periculoase pentru societate și pentru progresul ei. Și mai putem adăuga destule, dar încă una trebuie menționată, pentru că e foarte puternică, e bine poziționată, puțin vizibilă, lipsită de scrupule și, prin asta, periculoasă și dispusă să sacrifice orice pentru a nu pierde Puterea. E acea combinație securisto-comunisto-financiară postdecembristă care s-a instalat la putere din anii 90 și a păstrat, indiferent de context, frâiele principale ale puterii. E una din cele mai grele moșteniri ale comunismului și nu sunt semne că am scăpat de ea.

În fine, pentru a nu se crede că am căzut în admirația găștii, reproduc ce înțelege DEX-ul prin gașcă, să ne lămurim. În limba română, gașca este un „grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății”.

Într-o formă sau alta!

Nov 04

Cum putem scăpa de „oboseala știrilor”

Posted on by

Cine n-a căzut victimă „oboselii știrilor”, mai ales în condiții de pandemie și apoi, și mai și, în condiții de război informațional, dar și fizic, de o vizibilitate, cruzime și intensitate cum nu s-a mai văzut în istorie? Răspuns corect: fiecare dintre noi și toți laolaltă!

Asta deja o știm și o simțim, o știu și au demonstrat-o oamenii de știință, nu e nimic nou. E acea senzație în care, din cauza intensității și șocului continuu provocat de știri (informații, fotografii, filmulețe, transmisiuni directe etc.), peste care vin altele și tot așa, nu mai avem, treptat, de la un moment dat, nici atenție și nici sensibilitate pentru receptarea lor, indiferent cât sunt de noi, de importante, de dramatice sau tragice. Ba mai mult, cum arată și ultimul Raport Reuters despre știrile digitale, pe acest fond, se produce un fenomen specific de „evitare a știrilor”, având ca motivație complementară (conștientă sau subconștientă) frica de realitatea prezentată sau „senzația de disconfort” pe care aceste „noutăți” le pot provoca. La aceste motive, care generează șovăială în consumul de știri, se poate adăuga politizarea excesivă sau partizanatul sau „afilierea politică”, care provoacă senzația de neîncredere sau neputință. Și cu asta intrăm într-o situație nedorită și paradoxală pentru media, căci „știrile online, cu dorința lor perpetuă de a ține ochii ațințiți pe ecrane, își subminează fără să vrea propriile obiective: să ofere noutăți și să țină publicul informat” (https://s9.ro/1od7). E ipostaza la care nu știu cât de mult gândesc managerii noștri media și editorii de știri atunci când își fac bilanțurile și la care, socotesc, meditează și mai puțin cei de la televiziunile de știri care mizează cel mai mult pe breaking news și elemente emoționale la nesfârșit.

Cum spuneam, acest fenomen îl trăim cu toții (indiferent de vârstă, profesie, apetență pentru știri etc.), dar de această obositoare presiune a știrilor (și neputință de a mai impresiona) li-e frică unora mai ales (Zelenski, de pildă), care crede că Ucraina va rămâne astfel „pe dinafara atenției” (ceea ce i-ar fi fatal pentru sprijin), iar pe aceasta mizează (și încearcă să profite) alții (Putin, de pildă), care crede că astfel Rusia, prin uzura atenției, va scăpa din „chingile sancțiunilor” și va câștiga războiul prin „oboseala” țărilor UE și NATO. Cu toate că, referindu-ne strict la războiul din Ucraina, aceasta a fost unul din efectele dorite ale acțiunilor militare rusești (distrugerea, atacarea civililor, grozăvia vizuală, înspăimântarea etc.) și ale propagandei rusești (de amplificare și grăbire a „oboselii”), acest proces, omenește de înțeles, n-a avut nici viteza dorită de Putin și nici rezultate pe care sconta în economia războiului. Ba, am putea zice că, dimpotrivă, aceasta a fost una din socotelile greșite ale strategilor ruși sau ale lui Putin personal.

Ieșind din această paradigmă, nimeni nu ne-a scutit de „oboseala știrilor” și de efectele ei și este în sine ceva perturbabil și dăunător. De pildă, de la supraîncărcare și „prea multe știri”, oamenii ar putea trece, cum spuneam, să consume „mai puține știri” sau „prea puține știri”, lăsând pe dinafara și pe cele care le-ar fi utile sau necesare. De aceea, pe drept cuvânt, se pune întrebarea cum s-ar putea reveni la normalitate.

Prima soluție, care este și cea mai simplă, dar nu ușor de pus în practică, se referă la „limitarea dispozitivelor digitale”, adică un mai bine măsurat acces la smartphone, tabletă, laptop etc., adică tot ceea ce ne transpune, cu foarte mare ușurință, în lumea digitală, unde suntem asaltați cu foarte multe informații, pe foarte multe căi și din care ieșim cu mare greutate (acesta fiind, de altfel, principiul de funcționare al internetului). Mai simplu spus, ca să nu fim invadați de prea multe informații, să nu le dăm ocazia/calea/canalul să o facă. În mod și mai specific, ar însemna „limitarea consumului de știri”, care îi poate ajuta pe cititori să nu se simtă copleșiți, să fie mai selectivi cu informațiile și mai atenți la anumite probleme. Așa cum recomandă specialiștii, consumatorii de știri trebuie să fie capabili să se sustragă stării de „alertă permanentă” pe care media actuală o induce prin „discursuri de criză, imagini catastrofice, scandaluri politice și știri violente”. Un alt remediu ar fi accesarea/consumul/citirea sistematică a unor articole sau materiale (audio-video) sau eseuri în format mare (de mare întindere sau de lungă durată), cu două efecte posibile pozitive: cunoașterea în profunzime și înțelegerea unor subiecte și, pe de altă parte, exersarea unei practici care „ajută la cultivarea atenției”, atât de mult încercată și vizată în era digitală. Căci trăim, chiar dacă nu ne dăm seama, în epoca „economiei atenției”, toți doresc să obțină atenția noastră (căci face bani), doar că și noi trebuie să ne cultivăm/privilegiem propria atenție.

Cu siguranță, mai există și alte căi, dar ultima propusă aici este cea a „jurnalismului de soluții”, a jurnalismului care nu doar prezintă realitatea așa cum este, ci și surprinde schimbarea acesteia, oferind căi posibile de contracarare și rezolvare a problemelor și de ieșire din fatalism sau imobilism. Sau, cum spune o fostă jurnalistă, să cultivăm acele subiecte „care oferă speranță, sens și demnitate”.

May 07

De ce n-are Arthur coadă și… presa succes

Posted on by

Bune12
A trebuit să „moară un rege” ca să descoperim despre noi, toți laolaltă (cetățeni și media), lucruri noi, surprinzătoare, șocante, aduse parcă din alte lumi (de poveste). Altminteri, ignoranți am fi rămas pe veci! Și nici lacrimile nu ar fi fost aceleași! „Prohodul” gigantesc al defunctului „rege”, oficiat civic, politic, vag juridic și (intens) mediatic cu toate onorurile, vorbește despre starea și hibele noastre greu curabile.
Părem a fi într-o caricatură al cărui autor nu știm dacă este providența, întâmplarea sau un maestru comunicator/specialist PR. Și nici nu mai contează pentru pofta noastră de „povești nemuritoare”.
Căci trebuia să fie „un rege” (ca să atragă atenția), trebuia să fie neapărat un uriaș, superlativ (cel mai are urs din… România, Europa, lume etc.), trebuia să poarte un nume (iar Arthur a primul nume de rege ce îți vine în minte), trebuia să fie ceva tragic, profund, conflictual (un prinț care omoară un „rege” – și ce-i mai tragic decât moartea), trebuia să fie ceva fabulos (o acțiune de vânătoare „magică”, hiperbolică – un prinț „din Apus”), trebuia să fie ceva misterios (un urs din sălbăticie, rar zărit de căutătura omenească, „incert” vizualizat fotografic), trebuia să fie ceva „ireal” sau măcar, până una-alta, greu verificabil.
Nu prea are de-a face că prințul este de Liechtenstein și este real, iar „regele” este simbolic etc., nu prea contează rigurozitatea faptelor și a amănuntelor, contează că am stat gură-cască câteva zile asupra unui subiect, brusc și parcă întâmplător relevat și mediatizat, profund doar în semnificații, dar marginal în detalii și reprezentare. De fapt, un „subiect servit” (cum se spune în limbaj jurnalistic), ba chiar „la tavă”, de un ONG, iar „servirea subiectelor”, după orice teorie jurnalistică, face parte din practica defectuoasă a profesiei, orice s-ar spune. Aș vrea să fie bine înțelese lucrurile, din perspectiva mea: nu e rău deloc că a ieșit la iveală o practică de braconaj (vânătoare ilegală), nu e greșit deloc să fie popularizați și vinovățiile, și vinovații, în esența, sunt câteva beneficii certe aduse opiniei publice prin mediatizarea acestui subiect. Cauzele și efectele de profunzime, din păcate, sunt altele și nu se înțeleg la prima vedere. Și n-am nimic cu activitatea și strategia de promovare a ONG-urilor (ele au viața și rolul lor), mă interesează ce face presa și care este cea mai bună atitudine a media și a publicului în asemenea situații.
Ce am putut observa, la prima strigare: că un ONG, din zona de activitate a protecției mediului (Agent Green), generează, din propria inițiativă (fără a fi provocat de presă), un subiect de impact mediatic major, printr-o postare pe propriul site, cu un titlu ce ar putea stârni invidia jurnaliștilor: „Arthur, cel mai mare urs din România, împușcat de un Prinț austriac”. De precizat, un subiect gata documentat, cu acte reproduse la vedere, gata scris și gata ilustrat cu poze, inclusiv a ursului Arthur (mai puțin autorul fabuloasei fotografii?). Și bine pregătit și vorbit public, în etapa ulterioară.
Mă întreb cum ar fi fost și dacă n-ar fi fost mai normal și mai credibil ca subiectul/scandalul să fie anclanșat/declanșat în urma publicării unei investigații jurnalistice, făcute de jurnaliști de investigație profesioniști și independenți, subiect documentat și finalizat jurnalistic și apoi „judecat public”? Pentru asta, ONG-ul ar fi putut sesiza, mai întâi, presa sau presa ar fi putut descoperi subiectul întrebând. Între paranteze spus (cu titlu de recomandare), la cursul de jurnalism de investigație pe care îl predau le spun viitorilor jurnaliști să consulte întotdeauna, în cazul unui subiect, și ONG-urile cu activitate, date și competență pe acel domeniu.
Subiectul „ursului rege Arthur”, ucis de prințul austriac, este preluat treptat de toată presa și rostogolit pe toată părțile. Ore întregi (de știri și dezbateri) și pagini întregi (de informații, analize și procese de acuzație/intenție/deplângere) s-a tras de „coada ursului” și s-a vândut mediatic, zile la rând, „pielea ursului din pădure”, pe o sumă de informații date (nesubstanțial îmbunătățită). Media nu s-a deosebit cu nimic (și parcă se deosebește tot mai puțin) de reacția din rețelele sociale, de-a valma, cu toții, lacomi și disperați, asupra unui subiect, consumat până la sațietate și apoi până la oboseală și silă. Publicul, foarte reactiv și polarizat și el, „s-a aprins”, de-o parte sau de alta a baricadei, alimentat cu combustibil „refolosit” de media. Dintr-un asemenea consum/act mediatic, ritualizat în mod identic de toate formele și instituțiile de media, nu mai poate rămâne decât o „cenușă” inutilă și grețoasă, care crează respingere, atât față de subiect, cât și de rezolvarea problemei. Și cu asta s-a terminat, așteptăm alt scenariu, cu alte animale și alți prinți. Repet, nu mă apuc să reproșez ONG-ului cum a instrumentat subiectul și nici publicului care a reacționat așa. Știu doar că presa, care are o misiune și un rol în societate (în privința gestionării informației publice), poate face altfel și asta mă interesează.
În primul rând, e evident și vizibil că se produce un proces de dezintermediere a informației, de „sărire” a presei, ca intermediar, în informarea publică și de adresare direct publicului, prin mijloace de comunicare proprii (site-uri, bloguri etc.) sau prin rețele sociale, de către cei care au interesul să o facă. Această dezintermediere, ocolire, „sărire” a presei, posibilă în era digitală și tot mai frecventă, vizează ajungerea mesajului de la comunicator direct la public, fără a fi analizat, interpretat, criticat, semnificat, evaluat etc., iar scopul este de a eficienta efectul dorit, a-l lipsi de bagajul, de obicei critic, al „intermedierii jurnalistice”, care va vedea și „părțile rele”, nu doar cele bune ale mesajului, așa cum și-ar dori emițătorul informației.
Ce face publicul într-o asemenea situație:
– Acceptă mesajul subiectiv/partizan/interesat, îl consumă așa cum este și trage singur concluzii?
– Sau caută nu doar informația brută, ci și analiza și expertiza pe care jurnaliștii o pot furniza, pentru a înțelege mai bine, pentru a vedea toate perspectivele și a trage concluzii mai temeinice?
Aici e marea problemă și punctul nevralgic al presei momentului: se pare că publicul, cel needucat sau prost educat media, în căutare de emoții și senzații tari, preferă mesajul direct, de la emițător, neintermediat mediatic, iar presa pare/devine inutilă în această situație. Pe de altă parte, e presa atât de conștientă și lucidă, dar și atât de convingătoare cu publicul pentru a-și justifica existența, necesitatea, competența în criticarea, medierea și echilibrarea informațiilor publice, pentru a fi cerută și căutată de către public? E un lucru la care, cred eu, trebuie meditat profund.
De aici rezultă că bătălia directă pentru știri/informații noi, distribuite cu maximă rapiditate, este sau va fi pierdută de presă, în condițiile în care „fiecare” (comunicator interesat) se poate „comunica pe sine” instantaneu, adică poate transmite informații direct (live pe Facebook), pe alte căi decât cele mediatice, indirecte. Aici sunt afectate toate instituțiile media, dar cu prioritate presa scrisă, apoi televiziunea șamd și nu vor reuși să țină pasul.
Rezultă că nu asta e calea pentru presă, ci a crea o diferență în tratarea informației și a o expune publicului pe care acesta să o perceapă ca pe o necesitate, ca pe o nevoie de care nu se poate lipsi. Această diferență (față de toate celelalte forme de distribuire a informației) este aprofundarea informației brute (emisă de politicieni, instituții, ONG-uri etc.), analiza și interpretarea obiectivă, în spiritul interesului public, a acesteia, perspectiva critică de bună credință și credibilă a jurnalistului, care nu există și pe care nu o găsește în altă parte. Doar așa convingi publicul să te caute și să te plătească, nu pentru știrile de flux pe care oricum le află dacă dorește. Ducând gândul mai departe, înseamnă că poate avea succes, în condiții de credibilitate, jurnalismul care oferă profunzime, interpretare, perspectivă, deci jurnalismul care sensibilizează probleme reale din societate (jurnalismul amplu, documentar, de reportaj și analiză), jurnalismul care sesizează și dezvăluie erori, greșeli, abuzuri din societate (jurnalismul de investigație) sau găsește soluții pentru rezolvarea acelor devieri grave (jurnalismul constructiv și de soluții).
Așa s-a întâmplat și în cazul „regelui Arthur”, presa a fost „sărită” și substitută, atât în alegerea subiectului, cât și în documentarea și promovarea lui, până la controlul impactului și al efectului public. Dar presa a fost mulțumită și s-a simțit confortabil, pentru că s-a ales cu un subiect pe cinste. Dar, ceea ce este mai important, ca și acest ONG, care se folosesc de presă (în cel mai bun caz) în pasul doi, fac tot mai mulți, politicieni, instituțiile, vedetele, ONG-urile etc. Iar presa, pe post de magafon, participând și amplificând „balul” altora, câștigă ceva facil (ecoul) pe termen scurt și pierde ceva (credibilitatea) pe termen lung. Și își uită propria misiune!
Presa profesionistă nu trebuie să se lase „angrenată”, ea trebuie să „angreneze”, să facă agenda după regulile ei, adică ale interesului public!

May 05

Despre știri false, dezinformare și educație media

Posted on by

Bune13
Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.
Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.
Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat, creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului, absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape” de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce este, ci ceea ce le place lor să fie.
Cum se poate ieși din acest „marasm”?
Într-un grup Facebook de educație media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală, virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică, democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung. Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști, activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional. Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional, cu implicarea explicită a deciziei politice..
În legătura cu asta și la același nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public, ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”, atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.
Sub presiunea momentului, a inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare). Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști. Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel (nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă, în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii, băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple concrete și explicații.
Recomand deci: https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/, https://www.antifake.ro/,

Mar 28

„Informația este un bun public”. Jurnalismul ca serviciu public

Posted on by

148315_couverture_Hres_0
Într-una din serile trecute, am avut un mic șoc, o tresărire, o bucurie amestecată cu un trecător „oftat”, o vagă revelație, însoțită de un ușor regret, descoperind existența unei cărți recent apărute. Trăiam senzația că cineva îmi confirmă un lucru prețios (și îmi părea bine), dar și simțeam că m-ar fi lăsat fără ceva (și-mi părea rău). Chestii absolut subiective și trecătoare…
În fond, de ceva timp (câteva luni) încoace, preocupat de soarta și „viitorul jurnalismului” (despre care scriu o lucrare), începuse să se înfiripe și să mă „domine” o idee/ipoteză/soluție, pe care am început s-o spun (mai mult sau mai puțin elaborat/spontan) studenților la cursuri. Vorbeam și încercam să argumentez, să mă conving pe mine și pe alții, că, aflat într-o criză atât de rea, fără perspective certe pentru viitor, fără modele de afaceri viabile, în pierdere de poziție, influență și credibilitate etc., jurnalismul ar trebui declarat și asumat ca „serviciu public”, spuneam eu, asemenea celorlalte servicii publice vitale (sănătatea, educația, siguranța, transportul, electricitate etc.), acel ceva necesar și obligatoriu, de importanță strategică pe care l-aș putea numi „informarea publică”, de același rang cu celelalte servicii enumerate. Sigur că nu sunt/nu eram într-un stadiu foarte avansat de argumentare și de elaborare a ideii și nici nu așteptam, cu adevărat, un feed back. Vorbeam viitorilor jurnaliști gândind cu voce tare, „bântuit” de o idee, ca și cum aș fi vorbit cu mine…
Poate că ar mai trebui să fac câteva precizări legate de „subiect”. Tema susținerii jurnalismului de către stat(e) nu e nouă, ea a apărut, pe ici pe colo, prin diverse simulări, cercetări și prognoze încă de la apariția primelor efecte ale crizei financiare (declanșate în 2008). Forma cea mai frecventă invocată a implicării statului în spijinirea jurnalismului a fost subvenția sau ajutorul de stat, concretizată prin sume acordate direct instituțiilor media (pe diverse criterii), sau acordarea de facilități fiscale ori de altă natură. Trebuie spus că aceste instrumente de ajutor au funcționat în unele țări, ca Franța, de pildă (la nivel de zeci de milioane de euro), chiar și în România (la Cluj) s-a încercat, fără prea mare succes, și s-a revenit în pandemie, media românească primind mai multe de milioane de euro ajutor. Chiar și în SUA s-a cochetat cu această idee a implicării statului, o țară mult mai „liberală” decât România și, în orice caz, decât Franța, unde „modelele socialiste” au avut întotdeauna mai mare căutare. În orice caz, în Statele Unite rolul statului în această criză, dacă nu a fost prezent, a fost substituit de societatea civilă (foarte puternică), care, prin diverse fundații și asociații de tip ONG, au sprijinit și sprijină în continuare presa independentă, ca o condiție a funcționării democrației liberale reprezentative. Mai spun aici două lucruri (înainte de a mă întoarce la povestea principală a mea): în niciun loc unde s-a practicat, indiferent de formula folosită (de stat sau ONG-ist), ajutorul financiar n-a „salvat” media, n-a redresat-o, nu i-a oferit o soluție pe termen mediu măcar, mai degrabă, a făcut-o spontan, punctual, pe termen scurt; în al doilea rând, niciodată, în niciun fel și nicăieri până acum nu s-a mers cu vreo soluție până la schimbarea structurii de proprietate în media, până la asumarea unui rol permanent din partea statului în sistemul media sau, Doamne ferește, să se pomenească măcar, fie și în sens de negare, cuvântul „naționalizare”. Dimpotrivă, aș spune că unii dintre politicieni (de la noi sau de aiurea), inconștienți ca de obicei, au început să le pară bine și să exulte că presa e slabă, că are probleme, că își pierde din încredere și credibilitate, că vor avea un critic mai slab și mai puțin… „O, sancta simplicitas!“
Miercuri seara, întâmplător, am descoperit că în Franța, pe la mijlocul lui februarie în acest an, a apărut cartea „L’information est un bien public: Refonder la propriété des médias” (Informația este un bun public: Reconstrucția proprietății media), scrisă de o autoare celebră, Julia Cagé, și de un avocat parizian Benoît Huet. Acesta a fost micul incident cultural care m-a tulburat, căci am înțeles foarte repede despre ce e vorba și de nivelul elaborat/avansat la care se găsește „ideea” în abordarea autorilor francezi. Altfel spus, pe scurt, mi-ar fi plăcut să fi scris și publicat (și) eu cartea în cauză. Mai vreau să adaug că Julia Cagé (coordonator de doctorate de Harvard și profesor de economie la Science Po Paris) nu e un autor străin de problemele jurnalismului, iar eu am găsit-o și consultat-o în cercetările mele anterioare la momentul în care documentam/fundamentam cursul meu de Crowdsourcing și crowdfundingul (pentru Media Digitală).
(Fac o paranteză, ce ar putea părea o divagație, dar nu e. Julia Cagé, autoarea celebră care a lansat această „bombă revoluționară” pentru media, e soția nu mai puțin celebrului Thomas Piketty, autor al best-seller- ului internațional „Capitalul în secolul XXI”, economist francez și istoric al economiei, critic iconoclast al (neo)liberalismului, specializat pe probleme legate de avere și de inegalitatea veniturilor. Această propunere îndrăzneață, de a numi informația un bun public și a propune o reformă o structurii de proprietate în media, nu vine din bun senin și pe nepregătite. Volumele Juliei Cagé anterioare anticipează cumva acest ultim pas (fără a scădea deloc valoarea surprizei): „Sauver les médias. Capitalisme, financement participatif et démocratie” (Salvați media. Capitalism, crowdfunding și democrație), 2015; „L’information à tout prix” (Informația cu orice preț), 2017; „Le prix de la démocratie (Prețul democrației), 2018. O propunere bine argumentată istoric și temeinic susținută de date economice.)
Și-acum să vedem cum gândesc cei doi autori francezi reformarea și salvarea sistemului media, în condițiile date, dominate de regulile pieței (profitului) și a lipsei totale de control a jurnaliștilor (adică a celor ce fac) și a cetățenilor (a celor pentru care se face). În starea actuală, decidentul principal, unic și ultim (patronul media) nu are nimic de-a face nici cu jurnalismul (ca profesie și reguli), nici cu informarea publică (conținut jurnalistic profesionist și responsabil), nici cu rolul sau misiunea democratice ale jurnalismului în societate. Propunerea autorilor, care capătă forma unei „legi pentru democratizarea informației”, vrea să schimbe raporturile de forțe, de proprietate, de putere, de decizie și negociere dintre cei trei actori principali: patron media, jurnaliști și cetățeni, în sensul în care controlul decizional și indepedența editorială să fie altfel asumate și distribuite. „Am scris această carte pentru a înarma jurnaliștii, a înarma cetățenii, a înarma legiuitorul, astfel încât, mâine, cu legea în mână, să avem condițiile pentru a proteja independența jurnaliștilor și a păstra mass-media pluraliste”, spune Julia Cagé. Lipsa de reguli și de protecție editorială este evidentă și funcționează peste tot la fel, nu doar în Franța: „Cum pot cetățenii să aibă încredere în mass-media dacă nicio regulă clară nu împiedică un acționar să intervină în funcționarea redacției sau să concedieze un jurnalist pe care nu-l place?”, argumentează autoarea.
Cheia de rezolvare și punctul de pornire este de a schimba regimul informației și al însemnătății acesteia în contextul informării publice: „Credem că informația este un bun public. Deoarece este un bun public, acesta trebuie finanțat din bani publici” (Julia Cagé). Formula concretă aleasă, a guvernanței democratice (mai difuză și flexibilă, de dispersare a autorității/deciziei între entități care nu aparțin sferei guvernamentale, a actorilor autonomi/autohtoni, a societății civile, a mediului de afaceri, a jurnaliștilor și cetățenilor) ar oferi câmp de lucru și de negociere pentru a asigura dezideratul final: independența editorială, conținut de calitate. Din câte se înțelege și din asigurările explicite ale autorilor, este vorba despre o reașezare și redistribuire a proprietății și autorității: „această lege privind democratizarea informațiilor are ca scop îmbunătățirea funcționării acestor mass-media. Nu vrem să naționalizăm mass-media, ci să stabilim garanții pentru independența acestora” (Julia Cagé).
Guvernanța democratică ar fi asigurată, mai întâi, prin prezența a cel puțin jumătate dintre angajați în Consiliile de Administrație ale organizațiilor media, dintre care două treimi să fie jurnaliști. În al doilea rând, directorii editoriali (executivi), propuși de către Consiliile de Administrație, să fie validați cu cel puțin 60% prin votul tuturor jurnaliștilor. Mai rămâne de precizat (din această schiță, sumară prezentare a cărții/legii) care este implicarea publicului (decizională, financiară) și cum se face: „Trebuie să repunem cetățenii în centrul jocului. Luăm sumele care sunt cheltuite acum pentru ajutoare pentru presă, le împărțim la numărul de cetățeni adulți și în fiecare an acordăm fiecărui cetățean un voucher de independență de 10 euro, pe care îl poate aloca media alese de el” (Julia Cagé). Cu alte cuvinte, în noul sistem, cetățeanul alege ce citește/consumă și-l plătește pe cel pe care l-a ales (aplicând voucherul), statul este implicat în susținerea media, dar nu prin intermediul politicienilor (bănuiți, pe drept cuvânt de tratament preferențial, partizanat etc.).
Nici autorii și nimeni nu cred că pot pretinde că a fost inventat sistemul perfect (gata de aplicat), este un punct de pornire și o formulă de inițiere a unei dezbaterii, dar se face în jurul acestui punct nodal, la care trebuie să ne gândim: este sau nu este informația un bun public?
Este informarea publică corectă o necesitate în societatea noastră?
Este jurnalismul o profesie de interes strategic pentru viitorul democratic?
Aici societatea, publicul, cetățenii mai ales trebuie să-și spună cuvântul.

Feb 13

Google va plăti 76 de milioane de dolari presei franceze pentru conținut

Posted on by

Bune13
Urmăresc cu cel mai mare interes procesul de finanțare (susținere financiară) a presei, pentru că este cel care ne poate oferi un indicator (cel mai sigur) al independenței și calității media din România. Aici (la capitolele finanțare și finanțare vrs. calitate) sunt și cele mai mari probleme și nu doar la noi, ci în lumea întreagă. De aceea, există o cursă, o căutare neîncetată și o febrilitate în a găsi noi surse și noi modele de afaceri pentru presă, printre care și acela de a convinge publicul să plătească conținutul, în condițiile ridicării standarelor calitative și ale credibilității la cele mai înalte cote.
Din acest punct de vedere, trebuie să ne punem întrebarea cât de sănătoasă și cât de vulnerabilă este media românescă și ce eforturi face în găsirea unor surse noi de supraviețuire, înafara celor bine cunoscute sub formă de „dă-mi”, fie că cel vizat este partidul, statul sau clickbaitul.
Pot spune (pe scurt) că o parte (minoritară) a presei românești este sănătoasă, caută resurse, dar nu o duce prea bine financiar și că n-a găsit modelul sigur, pe fondul unei slabe receptivități și educații media a publicului; o altă parte, aș spune că este curabilă, se poate îndrepta și însănătoși, prin întoarcere la reguli și standarde profesionale, încercând să se schimbe și să facă altceva/altcumva; pentru o altă parte (și nu neînsemnată) sunt în dubiu în privința capacității de revenire a ei (poate da, poate nu), căci procesul de deprofesonalizare este foarte avansat și „alte interese” (decât cel public) au pătruns organic în structura și funcționalitatea lor; iar o altă parte din media noastră cred că este definitiv pierdută pentru jurnalismul profesional, nici nu mai caută (alte resurse), nici nu-și pune problema, considerând că are asigurată supraviețuire prin resurse care n-au de-a face cu profesia.
Discuția, nu uităm, este despre (re)surse de finanțare noi, despre credibilitate și audiență și despre recâștigarea publicului.
Printre aceste noi resurse sunt luate tot mai mult în calcul acele (ipotetice) plăți pentru conținutul mediatic pe care „giganții digitali” le-ar datora producătorilor, deoarece utilizează acel conținut ce produce trafic și le aduce câștig (am abordat acest subiect în câteva postări anterioare). Problema era și este cum poți convinge/negocia/obliga niște „mastodonți” financiari/juridici/„politici” să plătească (dacă ei nu vor), altfel decât prin reglementare și obligativitate creată legal. Și am prezentat pe scurt cazul/modelul Franței (reușit) și cel al Australiei, care vrea să impună acea lege care să aducă la masa negocierii Facebook, Google etc. Și mai este în lucru modelul UE, care vrea să generalizeze la nivelul uniunii o legislație de tip coercitiv, prin care creeze pentru media din fiecare țară a uiunii posibilitatea de a negocia cu uriașii Big Tech acele dorite și necesare plăți.
Aici noi, poate mi se pare mie, suntem la nivel de „gură-cască” (sau pară-mălăiață?)!
Și pentru a vedea că nu sunt doar speranțe, vorbe, promisiuni, o știrea Reuters de azi spune că Google se angajează să plătească către presa franceză 76 de milioane de dolari „pentru a încheia un litigiu referitor la drepturile de copyright desfăşurat pe parcursul a peste un an”. Nu intrăm în toate detaliile, cazul este mai complicat, cu ramificații juridice și doar o parte (un anume sindicat) va beneficia de acești bani, dar reținem, cu titlul de simbol și cu valoare de semnal, pe fondul contextual descris mai sus, că au „început plățile” către presă. (detalii aici https://s9.ro/1d1u)
Acești bani nu sunt de la statul francez, nu sunt ajutor, sunt bani (aproape) câștigați în instanță pentru drepturi de autor de către presa franceză de la Google pentru conținutul media utilizat în interes lucrativ propriu.
Poate cineva să spună că Google sau Facebook nu utilizează și conținut media românesc în traficul lor?

Jan 31

Când vor ajunge banii de la Facebook (și) în România?

Posted on by

Bune1
Știrea relevantă pentru industria media (a producătorilor de conținut, de știri) este că Serviciul „Facebook News” (un fel de divizie de știri a colosului digital) s-a lansat și în Europa (până acum funcționând doar în SUA), mai precis, transmite știri preluate de la The Guardian, Daily Mail, Financial Times, dar și de la alte publicații și grupuri englezești, urmarea fiind că toate acestea vor primi bani pentru conținutul produs. Justificarea Facebook este că inițiativa ar fi destinată „sprijinirii industriei în construirea de modele de afaceri durabile”. Lansarea în Europa chiar acum este considerată o mișcare strategică a „giganților internetului”, ca răspuns la presiunea care vine din partea organizațiilor de știri și a politicului (statelor).
Căci această noutate apare într-un moment global delicat (descris într-o postare anterioară), al unui conflict deschis între statul australian și marile platforme digitale (Google, Facebook) exact pe tema conținutului de știri. Bunăoară, guvernul australian a elaborat un proiect de lege prin care acești „jucători globali” să fie obligați să plătească conținutul media (pe care îl folosesc) celor care îl produc. În aceste condiții, Google chiar a amenințat că va retrage serviciile motorului de căutare din Australia.
Așadar, deschiderea/concesia arătată anterior Franței, iar acum Marii Britanii în acordarea de sprijin financiar editorilor locali de știri de către Facebook pare a fi o „cedare inteligentă”, benevolă, o soluție convenită/amiabilă înafara politicului, a guvernului sau prin intervenția/sub presiunea unei legi. Bineînțeles că, în varianta australiană, legea conferea poziție și putere de negociere producătorilor locali, aflați în netă inferioritate în raport cu „giganții globali”. De aici și conflictul deschid și senzația de amenințare reciprocă între Google și statul australian.
Însă această tendință, prin care o parte din resursele financiare acumulate de marile platforme sunt redistribuite just (în parte, cel puțin) și către producătorii de conținut, va continua și trebuie să continue. Doar că în lipsa unui cadru legislativ, cum se vede, fiecare negociază cum poate. Cu sprijinul consistent al UE, Franța a obținut o victorie ca un „cap de pod” (producătorii francezi primind bani pentru știrile lor), dar planul este că prin Directiva drepturilor de autor, UE să obțină/impună același lucru pentru toate țările uniunii. Acesta ar fi scenariul potrivit căruia „acei ceva bani” de la Google și Facebook etc. ar putea ajunge și la producătorii români de știri. Și cine nu ar dori asta?
Poate că beneficiarii reali/ultimi, adică cititorii/consumatorii (care își „iau știrile” de pe Facebook etc.) înțeleg mai greu aceste manevre, rostul și efectele lor, cu senzația că nu-i privește direct. Fals. Raționamentul este exact invers.
Până una-alta, Facebook etc. „nu face știri”, acestea sunt făcute de instituții media care ajung, prin intermediul rețelelor, la cititori. Deci calitatea, autenticitatea, veridicitatea știrilor depinde de producătorii lor, de starea lor financiară, de resursele pe care le au la dispoziție. Or, de unde să aibă resurse financiare dacă publicitatea (ca principală sursă de venit) este luată de platformele globale? Se văd două soluții:
1. ca publicul însuși să plătească conținutul media digital – ceea ce nu se prea întâmplă sau se întâmplă într-un procent mic (sub 10% media mondială); poate va crește în viitor prin educație media
2. ca platformele înseși, care utilizează acest conținut, să cedeze o parte din câștig acestor producători de conținut – exact fenomenul despre care vorbim aici.
Vrem știri bune, adevărate, utile, relevante? Ele costă, nu pot fi produse gratuite, iar să le folosească toți, cu beneficii (atât platformele, cât și cititorii), fără ca nimeni să plătească, este o situație inacceptabilă și care nu poate să dureze.
Iar cel mai prost dintre scenariu dintre cele posibile este slăbirea (sau dispariția, la extrem), jurnalismului, cel care mai poate face ordine în dezordinea comunicațională globală, dominată de „industria atenției” și de fenomeul „fake news”. Iar perdanții principali n-ar fi alții decât oamenii simpli, lipsiți de putere, mulțimea, cetățenii, adică publicul care are nevoie de informație corectă, adevărată, utilă.

Jan 31

O problemă vitală pentru presă și de „mare viitor”: plata pentru conținutul media

Posted on by

Bune1
Australia „la cuțite” cu Google
„Google amenință că se va retrage din Australia dacă codul de conduită, care impune gigantului tech să plătească companiilor media pentru conținut, va fi aprobat” (https://s9.ro/1cb7); „Guvernul australian vrea sa oblige Google si Facebook sa plateasca pentru stirile utilizate” (https://s9.ro/1cb8); „Google Search ar putea dispărea din această țară, dacă o lege votată deja de Guvern este pusă în aplicare” (https://s9.ro/1cb9);
Am reprodus trei titluri din media românească (sunt alte mii în cea internațională) care enunță o problemă tot mai grea și mai arzătoare și nu doar în Australia, ci peste tot în lume acolo unde a ajuns internetul și, odata cu asta, „giganții” acestuia, printre care și Google, cel mai mare motor de căutare cunoscut.
Problema, pe scurt (și pe înțelesul tuturor): pentru presă, principala sursă de venit a fost și este (încă) publicitatea, acea publicitate care a început să fie absorbită/preluată tot mai sigur și masiv de către „giganții internetului”, lăsând tot mai mult media fără această resursă de bază. Se întâmplă asta pentru că acești operatori uriași de pe internet sunt mai eficienți în actul de promovare (a ceva) și mai ieftini decât orice organizație media, oricât ar fi ea de mare. Pe de altă parte, aceeași operatori (de tip Google, Facebook) folosesc conținutul media (al știrilor, de pildă), care le crește traficul și eficiența financiară. În același timp, se afirmă/invocă/se argumentează că, în egală măsură, prin utilizarea conținutului mediatic de către aceste platforme, sunt câștigați și producătorii de conținut media, pentru că devin astfel mult mai accesibili, mai vizibili și mai frecventați. Aparent, o afacere de tip win-win, cu ambele părți câștigătoare.
Însă această armonie a mers și merge până la un loc, acolo unde ajungem la bani, la cine o duce bine (și cine rău) și la tendințe. Căci, simplificând lucrurile, „giganții” par/sunt tot mai bogați (desigur, nu doar pe seama conținutului media), iar organizațiile media (producătoare de știri) sunt tot mai „sărace” (desigur, nu doar pe seama „giganților”). Puse sub presiune, marile platforme de pe internet fie s-au făcut că nu văd/înțeleg, fie au zis că nu-i treaba lor, fie au minimalizat fenomenul, fie chiar au încercat să ajute presa, oferind sprijin financiar (paleativ) în diverse feluri.
La început, cred, toți operatorii media (mari și mici) s-or fi bucurat de beneficiile motoarelor de căutare și ale rețelelor sociale, până când și-au dat seama și au simțit (pe pielea lor) că munca lor devine (tot mai) gratuită că nu pot monetiza și că, oricum, nu pot rivaliza cu acești „uriași digitalo-financiari) sub nicio formă. Desigur că cei mari și puternici din media au încercat să negocieze cu acești „noi jucători” pe piața conținutului media, cu mai mare sau mai mic (de obicei) succes. Oricum, și-au dat seama că nu au mari șanse de câștig, că nimeni nu se poate lipsi de motoare și de rețele, indiferent de preț.
De aceea, presa, fiind o instituție strategică pentru democrație și pentru politică, indispensabilă în informarea corectă a cetățenilor, a apelat la ajutorul statului pentru a putea negocia cu așa numiți „giganți digitali”. Iar statul o poate face cel mai eficient într-un singur mod, elaborând și impunând legi care să reglementeze ceea ce piața pare că nu mai poate face.
Și așa am ajuns la subiectul de azi și la criza din Australia.
Dacă ați înțeles bine, statul australian vrea să impună prin lege un cod de conduită „care obligă platformele să negocieze plăți către companiile de presă”. Mai clar, „guvernul australian considera ca Google si Facebook ar trebui sa recompenseze publicatiile media australiene”. Reacția Google nu s-a lăsat așteptată, acesta amenintând că, dacă această lege va fi votată de Parlament, va retrage motorul de căutare din Australia, iar Facebook că va elimina știrile din feedul său pentru toți utilizatorii australieni. „Conflictul” este destul de grav și de avansat, căci Google a transmis un ultimatum guvernului australian, iar premierul Scott Morrison a declarat, explicit, într-o conferință de presă că guvernul nu va răspunde amenințărilor. Sumele aflate în joc sunt de ordinul miliardelor de dolari și se estimează că Google colecteaza 47% din totalitatea publicitatii online din Australia (alte detalii financiare în link-uri).
Deznodământul acestui diferend global foarte actual are sens nu doar în Australia, ci în toată lumea, deoarece care instituție media din lume (mare sau mică) n-ar vrea să poată negocia cu Google și să primească bani pentru conținut de la aceasta?
Cu atât mai important cu cât există un precedent important în Europa, o concesie „strategică” făcută presei din Franța, dar abia în fața unui gest de mare solidaritate, se spune.
Cine are mai multă dreptate? Media și jurnaliștii/producătorii de conținut, aflați în profundă criză, vor spune că ei.
Cine va câștiga? Nu știm, dar suntem siguri că ne aflăm în fața unui tip de conflict (stat vrs. „giganți digitali”) tot mai frecvent, tot mai puternic și tot mai evident.
Un „conflict al viitorului”!

Jan 21

Integritate și independență pentru jurnaliști

Posted on by

2
Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.
Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!