Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Jan 08

Ce a distrus Trump

capitoliu
Mult mai multe lucruri grave s-au întâmplat în SUA în acești ani (zile) decât se văd la prima vedere. Sigur că cel mai grav (și care are de-a face cu toate celelalte) este pervertirea unui model (de sistem politic, de societate, de democrație), dar mai ales compromiterea unui simbol (al tuturor acestor lucruri), practic, simbolul cel mai puternic, dominant, al ultimului secol sau, cel puțin, a ultimilor șaptezeci de ani. Americanii, ca ultimul mare „imperiu în viață”, au promis două lucruri, pe care lumea nu le-a avut niciodată (dar poate și le dorea), libertate și/cu prosperitate, pentru care puneau asigurări și chezășie cu propriul exemplu și pentru impunerea cărora nu au ezitat să pună la bătaie bani, influență și „mână înarmată, acolo unde au crezut ei că e cazul. Cea mai mare bătălie mondială după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial a fost „lupta americanilor pentru democrație”.
Operând cu dezinvoltură cu libertatea (și libertățile) și ajungând inevitabil la „drepturile omului”, SUA și-au asumat și au devenit (fără să întrebe foarte mult și pe alții) ceea ce s-a numit „gardianul mondial”, „polițistul planetei”, dar și promotorul și „implementatorul principal” din privința democrației. Iar aceasta era la pachet cu libertatea de exprimare, cu presa liberă, din care au făcut un titlu de glorie și o „redută” a cultivării, menținerii și apărării idealurileor democratice. „Războiul rece” și „căderea comunismului” sunt exemple de implicare americană reușită, să spunem (și ne privește și pe noi); Afganistanul, Irakul, „primăvara arabă” sunt exemple de eșecuri americane în privința „democratizării”, în general, a lumii musulmane. Nu judecăm noi aici nici temeiul, legitimitatea sau consecințele acestui proces planetar. Constatăm doar că am funcționat, într-o formă sau alta, până cam acum patru ani, adică până la alegerea lui Donald Trump președinte al SUA, atunci când întreaga paradigmă politică a Americii (internă și externă) pare să se fi schimbat, odată cu noul președinte. SUA începea să nu mai creadă în propriile valori (ce făcuseră din ea cea mai puternică democrație a lumii, cea puternică economie, cea mai prosperă mare țară) și să se retragă de pe diverse „fronturi” mondiale cu motivarea (populistă) „to make America great again”. Toată lumea s-a mirat de apariția și, mai ales, de victoria acestui președinte atipic, miliardar, vedetă TV, dar și politician antisistem, certăreț, un pic bufon, ignorând istoria țării sale a ultimului secol și pornit să așeze lucrurile (America, dar și lumea) într-un mod propriu, surprinzător, neobișnuit, scandalos, pe alocuri.
S-au întâmplat foarte multe lucruri noi, inedite, nemaivăzute și auzite pentru America în acești patru ani și foarte multă lume (politicieni, analiști, jurnaliști, cetățeni) s-a întrebat cât de departe e în stare D. Trump să meargă, raportat la promisiuni (îndrăznețe și aberante unele) și la „devierea” pe care o imprimase țării sale și pe care dorea să o continue în mandatul al doilea. El a arătat, din campania electorală și după aceea, până în ultima clipă, când a refuzat (aproape explicit) să cedeze puterea că este dispus, cu orice risc, să meargă până la capăt.
Și aici ajungem punctul de maximă intensitate și reponsabilitate, de reprezentativitate și simbol al situației de azi, acela în care însăși stindardul Americii, democrația și alegerile libere au fost terfelite, demolate din interior și de la cel mai înalt nivel prin nerecunoașterea rezultatului alegerilor de către D. Trump (în ciuda tuturor argumentelor juridice, politice etc.), de încurajare a revoltei, culminând, ca imagine, cu invadarea de către adepții președintelui în exercițiu (cu propriul său alibi) a Capitoliului, adică a sediului Parlamentului și guvernului, adică a instituțiilor democratice fanion ale Americii. Semn fără echivoc al uzurpării puterii, al nesocotirii regulilor elementare, al sfidării chintesenței democrației.
Indiferent de ce se va întâmpa în viitor, acest lucru nu mai poate fi negat, nici nu poate fi șters din istorie sau din amintire și nici nu va fi uitat degrabă, tocmai pentru valoare de simbol pe care o are. SUA n-a mai vrut, la un moment dat (sub Trump), să fie simbolul democrației, acum nici nu mai poate să fie. Și nu se putea încheia acest „scenariu prost” decât prin concluzia amară a unui jurnalist american, invocată (ironic) de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe de la Moscova: „Statele Unite nu vor mai putea niciodată să pretindă în fața lumii că sunt un model de democrație”. Cred că e destul pentru moment.

Oct 02

Despre inexorabilul sentiment al pierderii puterii

Select1
Cea mai grea lecție de democrație (din foarte multele și grelele încercări la care e supusă) este să știi și să poți accepta înfrângerea (rezultată, desigur, în urma unor alegeri corecte).
Ce bine, ce dulce, ce profitabil e să fii la putere; ce rău, ce trist, ce periculos e să nu mai fii!
Dacă din paradigma asta (simplă, primitivă, grobiană aproape) nu poți ieși nicicum (și atragi în ea cohortele de susținători), și tu și democrația sunteți „pe ducă”.
Am vrut să încep așa sumara mea analiză a alegerilor locale de duminică pentru că, în orice proces electoral, în mod inevitabil, vor exista pierzători, înfrânți, învinși (cum vrem să le zicem) și acest sentiment al pierderii puterii va trebui asumat, suportat, gestionat de fiecare dată de către cineva.
Nu e doar cea mai dură lecție, ci și cel mai fidel indicator al funcționalității democratice dintr-o societate.
N-am crezut că va fi așa după prima conturare a rezultatelor electorale, pentru că, declarativ și superficial, toți (principalii jucători) se pretindeau câștigători: și PNL, și PSD, și USR. În fond, fiecare dintre ei a și câștigat ceva (semnificativ), dar a și pierdut ceva (semnificativ). Am să încerc să rezum aceste bilanțuri și să văd ce dă.
Mai marele câștigător pare PNL (partid la putere), care și-a adjudecat câteva sute de primării în plus și a urcat, la cel mai înalt nivel (33%), pe votul politic. Nu e puțin, dar nu e cât se așteptau, căci ei vor raporta câștigul/pierderea la cât sperau să câștige, din perspectiva rezultatului în sine, a așteptărilor și nevoilor (de guvernare), a „sacrificiului” făcut (prin achiziția de primari PSD) și a alegerilor parlamentare, pe care trebuie să le câștige net (nu cu acest scor). Au pierdut însă categoric în câteva mari orașe (Timișoara, Brașov, Alba Iulia), au pierdut politic Bucureștiul (cu șansa oarecare a recuperării prin Nicușor Dan) și au păstrat/câștigat alte mari orașe (Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Ploiești, Iași, Constanța etc.). Nu e rău, dar nici excepțional, dar, per ansamblu, PNL a gestionat rezonabil câștigul și a „metabolizat” destul de bine „nodurile din gât” și câștigurile celorlați competitori.
USRPLUS e într-o situație de paradox absolut, greu de înțeles și interpretat. Pentru că ei, în același timp, au câștigat mult și au pierdut mult. Adică, au de gestionat, în același timp, atât victoria, cât și înfrângerea, niște victorii mari și niște înfrângeri la fel de mari. „Smulgerea” (aproape miraculoasă) a unor primării din mâna PNL (Timișoara, Brașov, Alba Iulia) pot fi contabilizate ca mari victorii (surprize mari). Alegerea a doi primari de sector în București și majoritatea din consilii la Primăria capitalei și la unele sectoare sunt câștiguri nete (dar așteptate). Ei au și 45 de primării la nivel național, însemnând ceva, dacă socotim că au pornit de la zero (în 2016), însemnând mai nimic, comparativ cu celelalte partide mari. Marile pierderi sunt votul politic (național), doar 10%, jumătate din estimări, așteptări și sondaje, și eșecul net din unele orașe importante pentru ei (Cluj-Napoca, Oradea etc.). Motivele acestui eșec fac obiectul altei analize, atâta spun aici că e vorba despre management politic defectuos, politică de leadership local perdantă. Clujul este cel mai bun exemplu.
PSD, cu toate că a obținut un vot politic mare (circa 30% la nivel național), este în confuzia și degringolada de dinaintea alegerilor. Pentru prima dată nu mai este cel mai mare partid (la votul politic), a pierdut conducerea a nouă consilii județene (unele fief-uri tradiționale), a pierdut și câteva mari primării (Constanța, Iași etc.) și, mai ales, nu-și poate accepta condiția de partid secundar, de partid în cădere (cum se află în prezent), de partid minor (cum ar putea deveni) sau de partid în dezintegrare (cum este amenințat). Rămâne în continuare partidul cu cele mai multe primării (mici și mijlocii), dar nu poate accepta, nu se poate împăca (nici ca partid, nici ca lideri) că a pierdut capitala (cu toate că a pierdut-o și-o va pierde și mai rău). Iar de aici, dacă mergem mai departe, ieșind din teritoriul legalității/legalizării, ajungem în zona alienării.
Manifestările de tip isteroid ale unor candidați (Gabriela Firea, dar și Dan Tudorache, în alt registru), angrenând/forțând și întreaga conducere a partidului (Ciolacu, Dâncu, Grindeanu), invocarea și instrumentarea unor (așa-zise) furturi electorale, ușurința de a solicita (din bun-senin, tardiv, nejustificat, insuficient neargumentat) reluarea alegerilor (la București) vădește o criză evidentă, o derivă clară, o continuare, de fapt, fără de voie, a paradigmei iliberale a lui Dragnea.
„Câinele nu pleacă singur de la măcelărie”! „Politicianul nu pleacă de bunăvoie de la putere”! Doar cu bâta!
Pe acest fond nedemocratic, se mai produc niște mutații periculoase. Partidele și liderii aflați în pierdere de poziție și de viteză, de obicei, se radicalizează, iar derivele politicianiste, populiste, extremiste etc. sunt pe aproape.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, „suporturile” lor mediatice (ziare, televiziuni, site-uri, rețele, trolli etc.) se vor radicaliza și ele, punând în fruntea activității lor, nu informarea publică (deontologia profesională?), ci lupta pentru putere (de-a dreptul), așa cum au făcut-o în forme mai moderate și până acum.
Deja se observă asta (radicalizarea, manipularea, dezinformarea, instrumentarea) și e doar începutul, în perspectiva alegerilor generale, mai importante și decisive, de data asta.
Iar dependența partidelor de mediile lor suport va crește și mai mult. Și inversul este valabil.
Iar de pandemie, nu mai vorbim!

Sep 17

Nu „sunt toți la fel”

Portret 4
Am auzit rostită cu gura larg deschisă („în gura mare”, pe românește), fără nicio rezervă, expresia „toți sunt la fel”, cu referire expresă, în context, la politicienii PSD-ului și ai PNL-ului. Hm!
Dacă ar fi fost spusă de oricare cetățean, aș fi pus-o pe seama ignoranței, neglijenței sau poate a partizanatului;
Dacă ar fi fost spusă de un absenteist perpetuu la vot, aș fi pus-o pe seama dezamăgirii, dar mai ales, a lipsei de educație politică, civică și democratică;
Dacă ar fi fost rostită de un jurnalist, aș fi pus-o pe seama lipsei de profesionalism și de responsabilitate;
Dacă ar veni din partea unor activiști non-politici sau non-partinici, aș pune-o pe seama non-conformității cu idealurile pentru care luptă;
În fine, dacă ar fi zisă de un consultant/consilier electoral, aș pune-o pe seama interesului (profesional/financiar) de moment sau a slabei pregătiri a acestuia.
Deci, spusă de oricine (ca orice, oricum, oricând), afirmația aceasta („toți sunt la fel”), atât de gravă, atât de greu suportabilă și imposibil de demonstrat, rămâne, întrucâtva, de înțeles și tolerabilă în limite omenești și amatoricești.
Dar rostită de către un politician (profesionist?)!
Ca liberal moderat în gândire (nu ca afiliere politică), ca jurnalist (care cunoaște foarte bine și fața și reversul realităților românești) și ca familiar al comunicării politice calificate (nevrând a invoca statutul de specialist), nu pot accepta a asemenea afirmație generalizatoare, considerând-o categoric neadevărată, pe de-o parte, și o greșeală strategică impardonabilă/gravă, pe de altă parte, a unui politician.
Am să și motivez de ce, dar mai întâi vreau să pun în vedere cine (ce categorii) vehiculează sau aruncă în spațiul public asemenea teorii, extrem de grave și foarte dăunătoare pentru viața politică, pentru democrație, pentru civism, pentru participare la alegeri, implicare și asumare democratică, aspecte fără de care democrația însăși e vorbă în vânt, formă fără fond.
În primul rând, cu voie fără voie, este o afirmație de tip comunistoid, a cuiva care nu crede în diferențe și identități, în partide și ideologii, drept pentru care, politicianul ar fi un administrator al unei ideologii venite de sus și puse doar în practică. Așa îi place să creadă. Da, în felul acesta nu doar toți sunt la fel, dar chiar ar trebui să fie la fel. Ei bine, nu sunt!
În al doilea rând, cei care spun despre politicieni că „toți sunt la fel” sunt manipulatorii și dezinformatorii vieții publice (de diverse proveniențe, cu diverse interese), care lucrează cu o altă agendă decât cea statală, națională, democratică, electorală și cu alte mize (geopolitice, politice, economice, comerciale, financiare, ideologice, religioase etc.). Generalizarea și uniformizarea le servește la satisfacerea unor interese de moment (personale, partizane).
În al treilea rând, e o afirmație „riscantă”, a politicii anti-sistem, a outsider-ilor, a marginalilor din politică pentru a reuși să se diferențieze și individualizeze, negăsind alte metode. De ce riscantă? Pentru că masele (de alegători) fac greu diferența, în „toți” fiind incluși chiar toții politicienii, adică inclusiv cei care promovează asemenea teorie. Susținând-o, riști să se autodiscreditezi, să te pui la o „gramadă”, pe care tu vrei să o critici, de fapt.
În al patrulea rând, e o afirmație de abandon și consolare, a cuiva care știe că n-a ajuns, dar nici nu va ajunge vreodată la putere. Asta e adevărat: puterea (exercițiul ei) este cea care uniformizează, opoziția (exercițiul ei) e cea care diferențiază. Fă tot ce poți pentru a ajunge la putere, dar așteaptă-ți rândul și respectă regulile jocului. Când ai spus asta, ți-ai luat adio de la politică, cu dezamăgire și cu scârbă. Or, ca politician, se știe, trebuie să ai stomacul bun!
În al cincilea rând, „toți sunt la fel” e un fake news absolut, în termenii comunicării de astăzi. E ceva atât de general, de lipsit de precizie și acuratețe și de tendențios, că nu vei putea demonstra niciodată cu fapte o asemenea afirmație.
De pildă, cum ai putea să demonstrezi (preiau exemplul) că Viorica Dăncilă (fost premier) este la fel cu Violeta Alexandru (ministru al Muncii). Nimic nu li se potrivește din profilul psiho-sociologic și profesional, nici prestația, nici rezultatele, nici atitudinea, nimic. Poți spune, eventual, că s-a-ntâlnit „hoțu cu prostu”, „fraieru cu șmecheru”, „făt-frumos cu zmeul” etc., dar nu că sunt la fel.
Nu, orice ai zice, politicienii „nu sunt toți la fel”, sunt buni și răi, unii mai buni/răi decât alții, pot fi corupți și iresponsabili (mai mult sau mai puțin), dar „nu sunt toți la fel”. Și să vrei să-i măsori, și să ai intrumente perfecționate pentru asta, și să ții cu tot dinadinsul să-ți iasă, politicienii „nu sunt toți la fel”. Ei pot fi amestecați, pot fi mai mulți/mai puțini într-o parte sau alta, pot fi ei înșiși amestec de bine și rău, dar „nu sunt toți la fel”. Nu mai insist, căci este o „prostie” imensă!
Iar a spune asta, în plină campanie electorală, într-o democrație șubredă, șovăitoare, nesigură pe ea și pe virtuțile ei, într-o perioadă de criză (de sistem) și de agresiune a știrilor false și a dezinformării, e o imensă eroare strategică! Nu faci decât să diseminezi și să accentuezi neîncrederea, să îndepărtezi alegătorii de candidați și de vot, să induci regres. Când ar trebui ca tu, ca politician, să faci educație politică, ca misiune necesară și nobilă.
În fine, punându-i pe toți în aceeași oală, rezultatul final este absenteismul și lipsa de reprezentativitate a votului. Adică un drum spre nicăieri!
Nu cred că vrea cineva, cu adevărat, asta!

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Jul 09

Ignoranți, oportuniști, conspiraționiști

poza-site-2
Nimănui nu-i cad bine coronavirusul, pandemia, boala, interdicțiile etc., exceptându-i pe cei care câștigă de pe urma lor. Înafara acestora, există „negaționiștii”, adică cei care resping tot, existența virusului, boala, pericolul, contaminarea, moartea etc. Pentru că sunt tot mai mulți aceștia, mai variați, mai agresivi și mai periculoși, am încercat să-i împart în câteva categorii. E bine să-i știm, pentru că pot deveni, pe viitor, un inamic mai nociv ca virusul însuși.
Acesta va avea un vaccin, cândva, dar care este/va fi vaccinul pentru „negatorii” cu orice preț?
Îi vezi peste tot, îi întâlnești tot mai des și îi regăsești unde nu te-ai aștepta, printre prieteni vechi sau cunoștințe noi, despre unii știi destule, despre alții, nimic, unii te surprind (fiindcă nu te aștepți), alții, nu, dar sunt cu toții tot mai puțin sfioși. Când argumentele le sunt slăbite de cifre și evoluții contrare convingerilor lor, găsesc altceva, se adaptează, fără niciun efort de a accepta, înțelege, ceda etc. Devine o miză personală.
Am încercat să identific câteva categorii clare și lesne de înțeles, pe care le regăsești cu ușurință în peisajul social actual. Știu că o asemenea postare nu va fi niciodată populară, unii se vor regăsi (sau vor refuza s-o facă) în aceste schițe de profil și nu le va pica bine această categorisire. O fac totuși pentru că este necesară pentru igiena noastră socială, ca un act de minimă civilizație.

# O primă categorie ar fi cea a ignoranților (generic spus și neofensator). Într-un fel, ignoranți suntem cu toții, însă aici e vorba despre modul în care se informează (sau nu se informează), ce surse (ne)media folosesc, cui acordă credibilitate, de ce, cum se raportează la adevărul mediatic, ce deprinderi de consum au etc. Multe se pot spune aici, dar într-un cuvânt ar fi vorba despre (lipsa) educația media, acel cumul elementar de cunoștințe despre ce este, cum funcționează și care este rolul media în sistemul democratic de tip deschis. Simplu spus, „ignoranții” înțeleg „altceva” din ceea ce se vehiculează în spațiul public (media, new media, social media), iar perturbarea/dezinformarea/(auto)manipularea vine pe cale emoțională, inedit, senzaționalism.

# A doua categorie este cea a oportuniștilor. Pentru ei, adevărat, din tot ceea ce se vehiculează (oficial sau neoficial) în acest spațiu public, este doar ceea ce este convenabil. Să ne înțelegem, într-o lume liberă, oportunismul nu este un defect sau o interdicție, dimpotrivă, atunci când trăim în condiții normale. Dar când sunt interpretate în manieră proprie legile, părerile majoritare ale specialiștilor (în sănătate), datele statistice (morți, bolnavi), evidențele factuale (fapte indubitabile), folosind unica cheie a oportunismului, teoriile nu stau în picioare. ”Oportuniști” în negare nu sunt doar oamenii de afaceri (cu interese financiare evidente) sau politicienii (cu interese politice străvezii), ci mulți alții, cu mize mult mai mici (niște bani, o slujbă, un concediu, o ocazie, o șustă etc.). Doar pentru că nu este el cel bolnav, pune totul în paranteză pentru interesul lui: stat, concetățeni, sănătate, boală etc.

# A treia categorie este a captivilor „politici”. Atitudinea de negare nu rezultă din cercetări sau convingeri proprii, ci din ceea ce le spun alții și pe care ei îi cred. Cei pe care ei îi creditează sunt cel mai adesea lideri politici, politicieni și partide, dar pot fi ideologi cunoscuți, analiști, jurnaliști, influenceri, personaje cu notorietate, artiști cunoscuți, sportivi, vedete, lideri religioși (pastori, preoți) și alții, a căror părere nu au pus-o niciodată în discuție. Dacă aceștia așa spun, înseamnă că așa e. „Spune-mi pe cine idolatrizezi ca să-ți spun cine ești”, ar suna o parafrază valabilă în această ipostază. Idolatria, lipsa spiritului critic, încrederea necondiționată și nejustificată, fenomenul „fun” și fanatismul sunt mobilele care răspândesc asemenea idei ce tind să se transforme instantaneu în ideologie sui generis.

# A patra categorie ar fi cea a conspiraționiștilor. Mai răspândită decât s-ar putea crede la prima vedere. „Conspiraționiștii” cred aproape orbește (și nu au nevoie de dovezi) că, de pildă, coronavirusul este opera unei conspirații mondiale și răspândirea lui servește unor interese ascunse, dar foarte precise și evidente pentru ei. Nu contează că aceste conspirații (multe) se bat cap în cap, nu contează că mizele sunt opuse și ireconciliabile. Conspirația este un fel de „pricină personală”, iar încrederea în existența ei conferă un fel de certificat de inteligență și de competență în „problemele lumii”. O spun pe șleau, conspirații s-ar dori mereu și există încercări destule, dar, la fel de direct o zic, acestea sunt „al dracului„ de scumpe și niciuna nu-i dusă până la capăt. Mult mai ieftine, gratis acum (cu rețelele sociale), sunt dezinformările și manipulările pe diverse teme, cum ar fi COVID-19.

Ce se câștigă prin negare nu e foarte clar până la capăt. E clar însă că se pune în joc credibilitatea statului, a instituțiilor fundamentale ale acestuia, conviețuirea, securitatea personală, pacea și liniștea în societatea, polarizarea socială. Nu ne lipsesc.
Este o vorbă cunoscută (despre credință), pe care doar o parafrazez:
Dacă cred că virusul există, dar el nu există de fapt, ce pierd? Nu mare lucru (niște restricții, niște comodități, niște bani)!
Dar dacă virusul există și eu nu cred în existența lui, m-am ars!

Mar 27

ICR, mobilul pasagerilor politici de moment

Select11
Luați cu „lucruri importante”, precum „salvarea statului de drept” (unii) sau „distrugerea statului paralel” (alții), în ultimii 3-4 ani, noi toți și fiecare în parte (oameni obișnuiți, jurnaliști în parte sau presă de-a valma), am fost țintuiți asupra instituțiilor mari și de prim rang ale statului: Parlament, Guvern, CCR, CSM, SRI, miniștri și ministere, mai ales Justiție (cu ale ei păcate), Interne (cu ai lui Poliție și Jandarmerie) și alte câteva. Astfel că n-am prea fost atenți sau ne-a cam scăpat din vedere că sub această primă „scoarță” a statului există alte instituții, de rangul doi și trei, „vaci de muls” bune pentru cei ce nu știu să facă altceva și pentru care guvernarea asta înseamnă, pe toate „gurguiele”. Nu stau acum să număr zecile de agenții guvernamentale (pline de „competenți” de partid), nu-mi bat capul (cred că ar fi imposibil) să deslușesc sutele de „pile politice” din ministere de sub secretarii de stat (care ar trebui să fie funcționari pricepuți și experimentați), mi-ar trebui mult să descopăr, câți și până la ce nivel (femeie de serviciu, portar?), zecile de mii de „soldați” ai partidului angajați „moca” în serviciile deconcentrate ale statului etc. Despre treaba care o făceau, despre rezultatele acestora și despre responsabilitatea funcției și a gestionării resurselor nu vorbea nimeni, fiindcă așa erau vremurile și fiindcă așa e la noi. Competiția era pentru incompetență (nu invers), străduința era pentru risipirea banului public (buzunarul propriu), nu pentru drămuirea lui.
„Modelul de lucru” l-am avut expus la cel mai înalt nivel, iar reverberațiile nu trebuie să ne mire. Liviu Dragnea, șef de partid, a fost vreme de trei ani „vechilul” acestei țări, cu o atitudine și la un nivel de „șef de post” din Videle. „Protipendada” orașului de Bărăgan, în partea ei feminină, i-a devenit echipă principală de colaboratori în conducerea treburilor țării. (Mărturisesc, am avut rețineri să scriu aceste lucruri ieri, 8 martie, fiindcă mi-a fost rușine, deoarece era Ziua femeii). Astfel, profesoara de tehnologie (Viorica Dăncilă) a devenit prim-ministru, din considerente politice tulburi și merite niciodată înțelese; secretara școlii (Carmen Dan) a devenit ministru de Interne, pe chestiuni de „fidelitate”; iar „croitoreasa” orașului (Liliana Țuroiu) a devenit „șefa culturii române” în străinătate, adică a ICR. Despre primele două doamne am tot scris și cum au făcut țara de ocară din prea înaltele și nemeritatele funcții pe care le-au ocupat. Cea de-a treia e subiectul rândurilor de față și poate că, dacă nu s-ar fi băgat „unde nu-i fierbea oala” (adică la conducerea Institutului Cultural Român), ar fi rămas „creatoare de modă” din Videle și „doamnă profesoară”.
Treaba e că un raport recent al Curții de Conturi a României arată grave deficiențe în cheltuirea banilor publici la Institutul Cultural Român (ICR). Pe scurt și pe înțeles (cât se poate), experții Curții arată că nu au fost înregistrate contabil drepturi salariale de 385 mii de lei, rezultate din hotărâri judecătorești definitive, că s-a creat un prejudiciu de 36 de mii de lei prin ocuparea posturilor vacante prin detașarea unor persoane din sectorul privat realizate fără respectarea legii, că au fost angajați avocați privați în condițiile în care institutul are serviciu juridic propriu, că există nereguli în decontarea deplasărilor și deplasări fără temei etc. „Deconturile de cheltuieli întocmite nu au prezentat informațiile minimale necesare pentru calculul drepturilor cuvenite (ora plecării/sosirii) și pentru calculul diurnei și cazării, iar în unele situații nu a prezentat vreo confirmare care să certifice deplasarea în străinătate (boarding pass/factură de cazare/bonuri din țara unde s-a făcut deplasarea, copii de pașaport etc.), existând astfel posibilitatea ca deplasarea să nu fi fost realizată și să se încaseze nejustificat indemnizația de delegare”, arată raportul intrat în atenția câtorva publicații. Și într-adevăr, mai pe din dos, avem tabloul unui paradis funcționăresc al unei instituții de stat de planul doi unde micii șefi fac ce vor, nu-i trage nimeni la socoteală, sunt „cu pile” și totul merge „strună” până când pică protectorii lor. Deplasări în străinătate cu nemiluita nejustificate (ai n-ai treaba, pui fundul pe avion și dai o fugă rapid la Paris, Londra, Bruxeleles, Madrid, Roma, în China etc.), angajări preferențiale, aducere de neamuri pentru stipendii, detașări din mediul privat, concursuri pe post „aranjate”, întârziate sau ocolite, șoferi ajunși șefi de serviciu, toată gama derizorie de complicități, alibiuri și improvizații (i)legale pe seama promovării „culturii române în străinătate”. Și ne raportăm la un buget al instituției de 60 de milioane de lei în 2019.
Așa cum a apărut în presă, Liliana Țuroiu, director ICR din 2017, figurează a fi fost în deplasări (majoritatea afară) nu mai puțin de o sută de zile din 365 ale anului 2018, pe traseele arătate mai sus. Mirel Taloș, traseistul politic (fost deputat PNL, pus de PSD), care a urmat în funcția de director (după ce Țuroiu s-a autodetașat la filiala Bruxelles a ICR) a făcut nu mai puțin de 11 deplasări în circa o jumătate de an etc.. Însă până la urmă, nu numărul ar conta, ci rezultatele și eficiența, cultura prin promovarea ei putând fi o oglindă bună a țării înafara ei, dacă este tratată cu responsabilitate. Cândva o fi fost mai bine, dar azi ICR pare în pragul colapsului, necredibilă, fără plan și rezultate, o simplă sursă de stipendii politice, condusă de pasageri politici de moment, interesați nu să arate cultura română străinătății, ci să vadă ei lumea pe banii noștri.

Mar 27

De ce sunt mici partidele mici

Portret 4
O spun din capul locului, PLUS și USR sau USR-PLUS sunt partide care au nevoie de a fi conduse bine de aici înainte pentru a mai avea o șansă de a câștiga (în) alegeri, a conta cu adevărat și a nu cădea în irelevanță. Și nu zic asta pentru că mor, neapărat, de grija lor și nici pentru că eșecul unor partide nu e, în general, numai treaba lor. Nu, ci pur și simplu, pentru a sesiza o realitate politică evidentă și a exprima câteva îngrijorări pentru politica românească.
Întâi de toate, USR și PLUS sunt partide de lideri, mai ales pentru că nu sunt partide de mase. Nu-i un simplu joc de cuvinte și am să explic. Un partid cu câteva mii/zeci de mii de membri nu este un partid de mase, ca să se poată baza, ca atare, pe susținerea masivă și (fie numai) pe votul membrilor săi. Partidele de mase au sute de mii (milioane) de membri și sunt, în general, partidele de stânga. La noi, doar PSD ar îndeplini aceste condiții. Poate că USR și PLUS (în jurul a douăzeci de mii de membri fiecare) și-au dorit să aibă foarte mulți membri, dar nu s-a întâmplat, pentru că nu sunt genul acela de partid, pentru că nu prea sunt la modă acestea, iar aderența la politică a cetățenilor e în regres în toată lumea.
Pe de altă parte, deși în moduri diferite, într-o bună măsură, cele două sunt partide de lideri. USR ca partid politic s-a născut ca efort, notorietate și rezultat ale unui activist civic local (Nicușor Dan), în jurul căruia a apărut USB (Uniunea Salvați Bucureștiul) și apoi USR (Uniunea Salvați România), în urma succesului înregistrat de USB la localele din 2016. Cum ne amintim, lipsit de experiență, aflat la prima criză de creștere, USR și-a devorat liderul, iar la conducere a venit un necunoscut absolut, Dan Barna, o primă sincopă și (auto)piedică: un partid de lideri fără lider (cunoscut). La PLUS, lucrurile sunt mai simple: partidul s-a născut în jurul liderului Dacian Cioloș, fost premier al României, fost ministru al Agriculturii. În jurul său a luat ființă mișcarea politică România 100, care apoi, în decembrie 2018, s-a transformat în PLUS (Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate). Mai știm că partidele de lideri (ca partide de dreapta, în general) depind esențial de forța de tracțiune a liderilor și că pot conta (doar) pe un electorat eterogen, pretențios, volatil, conjunctural, câteodată, etc..
Totul a mers bine în cele două partide, înregistrând creșteri de efective, de imagine și de susținere politică, fiind privite (în perspectiva fuziunii) ca a treia cale și ca o speranță de primenire a politicii românești. Au chemat oameni noi în/spre politică, iar societatea a reacționat pozitiv, mai ales prin votul de la Europarlamentarele din mai 2019, unde alianța celor două a obținut un scor excepțional, de aproape 23%, devenind a treia/doua forță politică, după PNL, practic, la egalitate cu PSD. Însă acesta a fost se pare apogeul lor, nimic nemaifuncționând de atunci în aceiași parametri. Să fie doar boala succesului la mijloc sau se pot identifica și alte cauze ale declinului lor, marcat evident în alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, acolo unde reprezentantul lor, Dan Barna, cu 15%, în urma Vioricăi Dăncilă, a fost considerat marele perdant?
Două lucruri grave s-au petrecut în evoluția și dezvoltarea celor două partide, percepute ca noile vedete, speranțe și promisiuni, amândouă postelectorale: unul după europarlamentare, iar altul după prezidențiale. Primul a fost plecarea la Bruxelles, în calitate de europarlamentar, a lui Dacian Cioloș, moment în care (cu toate vorbele, promisiunile și traseele du-te-vino) dezvoltarea, organizarea și creșterea PLUS a fost tulburată, încetinită și apoi oprită. Devenit lider al grupului politic Renew Europe (al treilea ca mărime în parlamentul European), Cioloș s-a văzut copleșit de onoruri și obligații înafara partidului din țară, pe care l-a abandonat la jumătate de drum: nici încheiat, nici descheiat, nici pe picioare proprii, nici fuzionat (cu USR), ajungând la cifre de 3%, adică spre insignifiant. La asta se adaugă niște greșeli mari de cadre și de achiziții (la Cluj, cel puțin), astfel că partidul de lideri, după ce și-a „pierdut” propriul întemeietor, a rămas fără lideri vizibili, notorii, importanți, blocat în propriile inconsecvențe. Nu se întrevăd mari schimbări pentru mari speranțe. Fuziunea cu USR (fără mari revelații), demisia lui Cioloș din PE (puțin probabilă) sau apariția unui alt lider/motor politic național (și mai puțin probabilă) în PLUS sunt doar speculații și iluzii. Vlad Voiculescu e un exemplu. De cealaltă parte, la USR, greșeala s-a numit menținerea lui Dan Barna la conducerea partidului după prezidențiale, când s-a văzut că un lider nepotrivit, cu o strategie slabă și cu o atitudine (post)electorală greșită, într-un context sensibil și volatil, pot întoarce din drum un proiect politic, oricât părea el de solid sau de promițător. Nu există semnale că se va schimba ceva până la următoarele alegeri, USR n-a putut impune alegeri în două tururi la primării, așa încât nu-i rămâne decât să se zbată, aflat cumva la mâna PNL. Deși sunt mai vizibili (ca parlamentari), mai cunoscuți și mai experimentați, și-au închis singuri orizontul și nu înțeleg de ce nu mai cresc.
Așadar, cu un Dan Barna, lider de formă, cvasi-prezent, epuizat, fără potențial de recredibilizare, și cu un Dacian Cioloș, lider absent, aparent dezinteresat, delegându-ți difuz puterea, abandonând organizatoric partidul, se poate spune că cele două partide sunt în semiderivă, neconduse sau conduse prost.
La acestea se adaugă și alte hibe, precum faptul că partidele câștigătoare uită de alegătorii lor (pe care îi reprezintă), dar uită și cine le sunt susținătorii, profilul lor, așteptările, dorințele, pretențiile, slăbiciunile etc.. Dar despre astea poate cu altă ocazie.

Feb 25

Ai noștri

Select12
De mai multă vreme militez public, pe toate căile care-mi sunt la îndemână (presă de opinie, scrisă și online, invitat în emisiuni TV, rețele sociale, blog, de la catedră, în discuții cu prieteni și cunoscuți etc.), pentru apariția și afirmarea de partide politice noi, care să conteze în viața politică românească, să se implice profund în jocul politic și să preia puterea atunci când va sosi momentul și când vor merita acest lucru. Nu era doar o idee/sugestie/propunere de schimbare de dragul schimbării, nici nu era doar dorința (legitimă, de altfel) de a vedea scoase din circuitele de putere niște vehicule politice prăfuite și depășite, nici doar simpla dorință (firească și ea) de a vedea alte metode, alte mijloace și alte figuri. Era și este ceva mai mult de atât.
Înainte de asta, întrucâtva justificat, să ne întrebăm, nu dacă reformarea clasei politice este posibilă (și cum), ci dacă are sens, dacă prin schimbare nu înțelegem decât înlocuirea „unora cu ei înșiși”, o rotire de oameni cu aceleași metehne, fără niciun efect de fond. În această materie am avea motive să fim circumspecți, căci mai mereu au apărut intenții noi declarate (dar fără nicio consecință), mai mereu au apărut oameni noi (de aceeași calitate îndoielnică și chiar mai rea), mai mereu au apărut „tineri în politică” (dar care s-au dovedit chiar mai flămânzi decât haita și nu împotriva ei). Punctul de maximă ipocrizie și de confuzie a fost atins, zic eu, în perioada de hegemonie a lui Traian Băsescu (probabil cel mai mare cabotin politic postdecembrist), care, după ce a clamat schimbarea „din temelii” a clasei politice (exceptându-se doar pe sine), a forțat o „împrospătare” a listelor electorale ale partidului său (PDL) pentru alegerile din 2008 în proporție de 60-70%, ceva nemaivăzut și greu de închipuit la noi. Deși au fost aduși oameni noi, cu idei noi (inclusiv dinafara listelor electorale), după o perioadă de elan și emulație, de speranță reală într-o „schimbare substanțială de curs”, o parte dintre ei (poate cei buni) s-au retras (la ocupațiile lor de bază), iar lucrurile s-au întors pe „făgașul obișnuit”, de abuz și prăduială, cu cei rămași. Iar „modelul hegemonic Băsescu” (eșuat în final în propriul port, adică justiția) a fost preluat și a făcut posibil „modelul semidictatorial Liviu Dragnea”, instrumentat prin mijloace de tipul Tudose, Dăncilă, Andrușcă șamd. Desigur că arhetipul învechirii și închistării în politica românească îl reprezintă PSD, în aproape toate formele sale de existență și de conducere din cei treizeci de ani. Argumentele le-am tot expus și sunt de prisos.
Înafara de asta, trebuie să existe o legătură (dar ea se poate dovedi și cu cifre) între calitatea leadershipului politic românesc și nivelul de emancipare și dezvoltare al țării, e imposibil să nu vedem o neconcordanță flagrantă (sesizată de toți cei dinafară) între bogăție (resurse), utilizarea lor și rezultate, între locul (codaș) pe care România îl ocupă în toate clasamentele europene și potențialul (democrafic, economic, de poziție etc.) pe care îl are. Nu putem da vina pe alții (cum se încearcă), a zice că țara noastră este ținută la coadă, numai și numai, de către străini. Da, e ținută pe loc (dacă și cum e ținută) din cauza și cu complicitatea politicienilor autohtoni, în toate variantele lor: neaveniți, nechemați, slabi, neinstruiți/needucați, lipsiți de viziune, de principii, de moralitate, de etică și responsabilitate, dar, mai ales, egolatri, dornici de îmbogățire cu orice preț/risc, lacomi până la inconștiență, lipsiți de măsură, având doar proiecte personale (și de gașcă) și nimic pentru ceilalți. Și, desigur, din vina noastră că i-am ales sau n-am știut cum să ne opunem unui asemenea curs vreme de decenii.
Cine ar trebui deci să fie noii politicieni români în noile partide pentru care să putem nutri speranțe și pe care să-i putem considera „ai noștri”, pentru a nu repeta toate greșelile posibile ale trecutului apropiat sau mai puțin apropiat?
# Viitorii noștri politicieni de vârf ar trebui să fie bine școliți/educați/instruiți, începând chiar cu științele politice, dar să aibă și minime cunoștințe în drept, economie, administrație, o elementară cultură generală, cel puțin. Or, la noi, de pildă, științele politice sunt „sărite din schemă” din prima. La ce sunt buni oamenii care studiază ce este și cum se face politică?!
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să fie validați de electorat, să treacă obligatoriu printr-un scrutin, să nu poată ocupa o funcție publică fără asta. Ca în Franța, unde toți politicienii la vârf (parlamentari, miniștri etc.) sunt și primari.
# Viitorii noștri politicieni, mai întâi, ar trebuie selectați în interiorul partidelor, ceea ce nu se face (sau se face aleatoriu), din cauza imaginii (proaste) a politicii (care li se datorează), din cauza cererii scăzute, din cauza lipsei (intenționate) a criteriilor de selecție. Sigur, se fură căciula, dar e căciula noastră, nu a lor.
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să aibă minime cunoștințe și instruire în comunicare (politică), fapt ce i-ar face mai agreabili, mai pricepuți și mai responsabili pentru tot ce se petrece în spațiul public.
# Urma să spun, reflex, că viitorii noștri politicieni ar trebui să treacă testul valorii și responsabilității, dar, din păcate, nu există, formal și oficial, asemenea teste. Iar dacă există, sunt ale validării publice, prin alegeri, or aceasta ține de noi, de alegători, de nivelul de instruire și de înțelegere a actului politic și a vieții publice. Cum ar veni, dacă vorbim despre „ai noștri”, ei sunt cei pe care îi creștem și cultivăm tot noi, cetățenii.
Altfel, „ai noștri” nu sunt ai noștri, sunt ai lor, numai ai lor, cineva care nu se mai reprezintă decât pe sine. Lăsându-ne complet pe dinafară.

Feb 25

Nici prea-prea, nici foarte-foarte

Portret 5
Prea multă consecvență în politică înseamnă fixism, rigiditate, neadecvare, ce va duce, în cele din urmă, la eșec.
Prea puțină consecvență în politică înseamnă fluiditate, flexibilitate excesivă, compromis, ce va naște neîncredere, care va duce tot la eșec.
Media aritmetică (țeapănă, nemoderată) a celor două margini generează o altă aberație (o extremă a mijlocului), definită și consacrată genial de Caragiale (adevăratul „jupân” al politichiei românești), o atitudine/manifestare pe care el o numește „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Citez din Caragiale (Opere, Volumul 3, Reminiscențe și notițe critice, Istoria se repetă):
„Era în adevăr în Ploești, pe atunci, o mână de politicaștri, cari se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, avocăței și dăscălași, cari nu erau nici conservatori, nici liberali, băieți nici prea-prea, nici foarte-foarte.” Iar politicastru (aflăm din DEX) este un „om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine”.
Iată de ce politica trebuie făcută de elite, oameni înzestrați și pregătiți, capabili să găsească și „să taie” media cea mai bună, aceea care îi favorizează și pe ei înșiși (c-așa-i politica), dar face bine și celor mulți, poporul, cetățenii (c-așa-i politica făcută bine), și nu de „gioarse” aruncate de peste tot, alipuite în politică cu gândul „să fure pe gratis” și ele.
Aștern aceste reflecții despre politică cu gândul la ce se petrece în aceste zile la noi și la ce s-ar putea întâmpla în zilele, săptămânile și lunile următoare. Căci din multe câte ar putea fi, aproape toate sunt posibile într-o țară ca a noastră. Și nu spre lauda ei.
Parcă convenisem (o majoritate a alegătorilor) că, într-o țară, cu un guvern susținut de o majoritate parlamentară (PSD) răsturnat și înlocuit de un guvern susținut de o minoritate (PNL), sunt necesare, din motive evidente (și stringente) de reprezentativitate, legitimitate și gestionare eficientă a guvernării, alegeri anticipate, care să ducă la o nouă majoritate parlamentară.
Dar așa-i la noi, „una vorbim și bașca ne înțelegem”, vorba atoateștiutorului și nemuritorului Caragiale.
Câtă vreme (vreo trei luni încheiate) PNL n-a făcut nimic să le convoace, au sărit toți cu gura să spună că nu-și țin promisiunea, că s-au așezat la putere, că își iau în primire funcțiile, că își instalează pilele și că nu mai vor să audă de anticipate. Când au făcut singurul lucru pe care-l puteau face pentru a provoca anticipate, adică au „șantajat” PSD cu alegeri în două tururi pentru primari, generând propria cădere, guvernul PNL a început să fie criticat că generează o criză politică inutilă, că au greșit strategia, că s-au fraierit, că nu vor reuși să convoace anticipatele etc. Eu nu sunt apărătorul PNL (dimpotrivă, sunt criticul lor, pe fond), dar sunt susținătorul alegerilor anticipate, așa cum ne-a fost vorba și înțelesul. Și nu prea înțeleg nici ezitările unora (cu privire la temeinicia anticipatelor), nici „sclifoselile” unor analiști/jurnaliști, care se dovedesc tot atât de (in)consecvenți ( de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) precum politicienii pe care, din păcate, îi secondează/slujesc.
Pentru cei care reușesc să-și mai scoată capul din „ineluctabila știre a zilei”, pentru cei care pot și știu să-și arunce ochii și asupra economiei, pentru cei care există și o agendă mare (nu doar una personală sau a partidului și a redacției), România are o serie de priorități care nu pot (și nu e bine) să fie amânate. O parte sunt punctuale, altele sunt strategice, toate de neîntârziat. Pe cele punctuale le-a sintetizat foarte bine, numindu-le urgențe, site-ul cursdeguvernare: Salvarea Complexului Energetic Oltenia (ce acoperă circa 20% din consumul de electricitate al României); Gazele din Marea Neagră (blocate complet de o guvernare interimară); Restructurarea ANAF (esențială pentru procurarea de resurse bugetare necesare tuturor proiectelor); Desființarea Secției speciale pentru anchetarea magistraților (lăsată în coadă de pește); Reorganizarea ANOFM (în contextul deficitului acut de forță de muncă și de lucrători calificați în România). Urgențele strategice doar le reamintesc: autostrăzile, căile de comunicații (șosele, căi ferate), restructurare și relansare economică, reforma educației și a sistemului de sănătate, reorganizare constituțională și a sistemului de justiție și nu mai zic altele că ne sperie. Toate acestea ar fi amânate cel puțin un an în lipsa anticipatelor.
Cum se raportează politicianul român (de tip „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) și partidele la aceste realități?
De bine de rău, PNL „a urnit căruța” anticipatelor, dar au nevoie ca de aer de unitate, coerență și flexibilitate în negociere (nu știu dacă le au), menținând o miză mare, atât pentru ei cât și pentru țară. PSD vorbește cu nerușinare (după abia trei luni) despre democrație și încălcarea „liniei roșii”, arborând un singur steag, cel de partid (pe care scrie „nu vrem anticipate”) și niciun proiect pentru oameni (adică moartea politicii). Așa zisul pact (în care eu nu prea cred) între cele două partide (alegerile în două tururi pentru anticipate), ar fi măcar un compromis util și o chestie mai deșteaptă decât o „prostie” (lăsată la voia întâmplării). USR și PLUS luptă și ei cu demonii mediocrității, unii, cei ai identității (ne)convingătoare, ceilalți, ai organizării (ne)terminate. În același sac fără fund, încap resturi de partide (ALDE, PMP, Pro România), ale unor lideri (Băsescu, Tăriceanu, Ponta) care ar trebui să-și recunoască obștescul sfârșit în politică.
Fără identitatea și pregnanța celor care ne conduc, așa va rămâne și țara: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.