Category Archives: Sport

Jul 22

„Special Two” sau „Dybala Prepeleac”

Posted on by

shopping
Să-i lăsăm, până una-alta, pe-ai noștri să-și repare VAR-ul („implementat” de un an de zile, dar care nu poate face funcția principală – să furnizeze imagini arbitrului decident) și să facem o excursie în Italia, la o „telenovelă” captivantă, cu personaje proeminente ale fotbalului mondial.
Se produc câteva mișcări mari, în aceste zile, și se ating niște superlative pe piața transferurilor, precum trecerea lui Robert Lewandovski de la Bayern Munchen la Barcelona (cu 45 mil euro, cea mai mare vânzare în istorie făcută de bavarezi) sau aducerea la Bayern, de la Juventus, a lui Matthijs de Ligt, cu peste 80 mil. euro (cu șanse de a deveni cel mai scump fundaș din istorie), tocmai la nemți, cunoscuți drept printre cei mai echilibrați și măsurați „la pungă”. Cristiano Ronaldo, acum mai mult tranzacționist decât fotbalist, este zilnic tranferat la diverse echipe, suma maximă vehiculată în jurul său său ajungând la valoarea aberantă de 250 mil. euro (pe la arabi).
Dar eu doream să vorbesc despre „Joya de la Roma”, nu pentru că ar fi cel mai important, ci pentru că îl cunosc cel mai/foarte bine, e spectaculos și simptomatic, cred eu. „Joya” e numele de alint (de scenă, de suflet, de drag) primit de la suporteri a lui Paolo Dybala, argentinianul ajuns liber de contract chiar acum, de la Juventus Torino la AS Roma lui Jose Mourinho, după niște povești ca-n filme. E și unul din paradoxurile fotbalului și a ce înseamnă imaginea pentru sport și cum se poate vinde ea.
Fotbalistul de 28 de ani, aflat azi pe prima pagină a marilor ziare italiene, a fost cumpărat acum șapte ani de Juventus de la Palermo, din postura de cel mai bun tănâr jucător din Seria A, contra sumei de 35 mil. euro. Un risc și o promisiune, confirmată în parte, căci Dybala a câștigat cu Juve cinci campionate și patru cupe ale Italiei și pentru care a înscris în total 115 goluri, în 293 de meciuri. Mai mult de atât, a devenit la un moment dat, jucătorul exponențial, centrul întregului proiect, de la care se aștepta maximum, adică Liga Campionilor, jucând chiar două finale (trofeul emblemă absent din panoplia clubului în ultimii zeci de ani).
Simpaticul internațional argentinian, cu ascendență și nume poloneze, a avut „probleme” (de moral și întâietate) și la sosirea lui Cristiano Ronaldo la Juventus, dar mai ales din cauza fragilității fizice și a accidentărilor (a avut și episoade repetate de COVID-19), care i-au afectat randamentul și „aura”. Fără îndoială, un jucător de execuție, tehnic, spectaculos, estetic, Dybala n-a fost determinant decât accidental în UCL și la fel de rar în meciurile cheie, să fie el jucătorul decisiv, cum era așteptat. Astfel că, odată cu rărirea trofeelor (în ultimul an, Juve n-a luat nimic), și penuria reușitelor (5 goluri în 2020-2021, 15 goluri în 2021-2022), Joya a devenit un fel de Gogot…
Mai sunt două episoade semnificative în punerea pe liber a lui Dybala, jucătorul foarte aproape de plecare anul anterior (la Man United, de pildă) pentru sume care cochetau promoțional cu suta de milioane euro: primul a fost negocierea noului contract, iar al doilea, luptele intestine din interiorul clubului Juventus. Adică banii și puterea, rădăcina tuturor relelor…
După plecarea lui CR7, asistat de agenții săi, Dybala a început, cu aproape un an în urmă, negocierea noului contract de pe „picior mare” (cam fără argumente) cu opt milioane salariu net pe an plus bonusuri. Părea să nu fie departe de înțelegere, dar n-a fost acceptat, ci prelungită sine die negocierea. Era mult pentru Italia, pentru vremuri de criză și pentru randamentul și așteptările din jurul lui. Se spune că ar fi primit șapte. Nu și-a dat seama sau nu i-a păsat, a fost sfătuit prost, nu se știe sigur. Au mai existat încercări de negociere, ambigui, nereușite, amânate, nu părea grav, mai era timp, dar în luna mai a acestui an a căzut lovitura de trăznet: Dybala n-a mai fost ofertat deloc, fiind anunțat că este lăsat să plece liber de contract. S-a lăsat cu lacrimi în teren (a lui Dybala la ultimul meci) și cu emoții în tribună, el fiind favoritul galeriei. S-a dovedit însă, așa cum se spune, că Juventus este mai importantă, întotdeauna, decât oricare dintre componenții ei. Foarte mult cinism, răceală sau profesionalism, în tot acest scenariu, dar explicabil și el în ordinea faptelor.
Și-acum vine partea explicativă legată de putere, din interiorul clubului Juventus și al grupului financiar-industrial (Exor) care-l susține. Președinte la Juventus în această ultimă perioadă de glorie (nouă campionate consecutive) a fost Andrea Agnelli, trebuie spus, un nepot de frate (dar purtându-i numele) al „Avocatului”, marele Giovanni „Gianni” Agnelli, industriașul italian acționar majoritar la FIAT și creatorul grupului ce cuprinde, se zice, o treime din industria Italiei și produce cam 5% din PIB-ul țării. Încă un amănunt necesar, se mai spune că „Avocatul”, stins din viață în 2003, ar fi lăsat cu „limbă de moarte” ca, la momentul potrivit, clubul Juventus să fie condus de Alessandro Del Piero (cu studii și ajuns doctor în economie, de altfel) pentru care avusese întotdeauna slăbiciune și admirație. N-a fost să fie (poate va fi), dar asta este încă o problemă a grupului. Căci tocmai spre încheierea carierei în teren a lui Del Piero (unul dintre cei mai titrați jucători ai lui Juventus), John Elkann, nepot și moștenitor al „Avocatului” (fiind fiul Margheritei Agnelli, căsătorită Elkan, fiica magnatului), desemnat express să conducă grupul, l-a numit pe vărul său, Andrea Agnelli, ca președinte la Juventus. Mai mult, la conivență cu Antonio Conte, ce era antrenor la Juve în 2012, Del Piero a fost nevoit să părăsească brusc Juventus și ca jucător, plecând în Australia și apoi în SUA, unde se află și azi, conducând propria academie de fotbal. O rană încă deschisă și care, din cînd în când, în momente de criză, supurează. Ultima dată a fost în luna mai a acestui an când, văzut în tribună la un meci la Torino, în compania lui Lapo Elkann (fratele lui John Elkann) și încurajat de acesta, presa a speculat că ar fi sosit momentul switch-ului Del Piero -Andrea Agnelli. Nu s-a întâmplat așa, dar a fost exact momentul crizei Dybala.
Lapo Elkann, celălalt moștenitor, dar fără putere executivă în grup, pe fondul lipsei de rezultate din acest an la Juventus, l-ar fi vrut îndepărtat de la conducerea lui Juve pe vărul său Andrea, afișându-se direct cu Del Piero, dar și în social media, tot atunci, cu prietenul său Jeff Bezzos (Amazon), speculându-se că l-ar aduce pe acesta ca susținător financiar al clubului. Vorba ceea, combinația n-a ieșit, criza a trecut, dar rămâne în continuare neexplicat de ce John Elkann, CEO EXOR, nu a respectat dorința bunicului său. Probabil și posibil pentru a păstra numele Agnelli, ca o compensație a faptului că el nu-l poartă…
Care sunt meritele reale ale lui Andrea Agnelli în succesele lui Juventus rămâne întrebarea! În 2010, când a fost numit de vărul său președinte la Juventus, avea 35 de ani și niciun fel de experiență în fotbal, dar I-a avut alături în echipă de conducere pe Beppe Moratta și pe Fabio Paratici. După șapte ani de succese (campionate), marcate mai ales de alegerile/transferurile, unele excepționale, ale lui Marotta (azi CEO la Inter), acesta a plecat de la Juve în 2018, se spune, tocmai din cauza lui Andrea Agnelli, pentru a-și putea asuma acesta singur meritele (indoielnice?). A rămas la club adjunctul lui Marotta, Fabio Paratici, plecat și el după doi ani de la Juve, nu e clar din ce motive, posibil, aceleași. L-a succedat adjunctul adjunctului, Federico Cherubini (fost director sportiv), care consemnează și cea mai slabă perioadă din ultimii 10-11 ani a lui Juventus. Echipă slăbită, antrenori nepotriviți, transferuri îndoielnice, decizii proaste, rezultate sub așteptări și sub investițiile făcute (două locuri patru în campionat, o cupă, rezultate slabe în UCL în ultimii doi ani). Din vina cui? A deciziilor lui Paratici, Cherubini sau Agnelli? Nu se știe! Ca un gest de forță și încercând să pună capăt declinului, John Elkann îl aduce CEO la Juventus în 2021 pe Maurizio Arrivabene, fost director de echipă la Ferarri, o mână de fier și un manager cu viziune, se spune.
Ei bine, scoaterea din joc a lui Dybala, disponibilizarea lui, și încercarea de rupere de trecut și de ieșire din marasm se datorează cinismului și „mâinii de fier” a lui Arrivabene, managerul pus să elimine sau să acopere eventuale decizii greșite (din trecut sau viitor) ale președintelui clubului, păstrat totuși în funcție, în ciuda crizei și a rezultatelor.
Cu Paolo Dybala, vedeta și numărul 10 de la Juve, telenovela continuă. Căci din jucătorul exponențial din „centrul proiectului” Juve, liber de contract, vreme de trei săptămâni, e fără niciun angajament nou și fără oferte concrete. Beppe Moratta, managerul ce-l adusese de la Palermo, zice că-l vrea, dar îl aduce pe Lukaku la Inter și-l ține în șah, iar alte cluburi (Roma, Napoli etc.), uluite, parcă nu îndrăznesc sau strâmbă din nas la pretențiile financiare și la drepturile de imagine (vândute separat) ale impresarilor lui Dybala. Inițial, chiar Franccesco Totti îl sună și-i face o ofertă simbolică directă pentru Roma, cu tricoul său cu număr zece cu tot, fără succes. Însă Joya, probabil confuz, pare că vrea Inter, acolo unde nu l-ar fi vrut fanii lui Juve cu niciun preț. Iar oferta concretă, inițial de 6 milioane euro plus bonusuri, începe să scadă și ea, departe de pretențiile inițiale ale lui Dybala, respectiv opt și apoi șapte milioane salariu net plus bonusuri. Ce înseamnă să fii prost sfătuit sau să nu știi profita de împrejurări?
Ultimul episod al serialului consemnează două telefoane „magice”, al patronului Romei (Friedkin) și a marelui Jose Mourihno, Special One, care, se spune, i-a dat un telefon în miez de noapte lui Dybala, reușind să-l convingă fotbalistic cu proiectul său și locul ce-l rezervă Joyei în el. Și mai important a fost telefonul patronului, care a reușit să-l convingă pe Dybala pentru 4,5 milioane euro salariu net plus bonusuri până la maxim șase milioane.
Nu e rău sau puțin nici atâta, doar că Joya a devenit, de la o zi la alta, un fel de Dybala Prepeleac! Sau Stan Pățitul?

Feb 04

„Mercato di riparazione”

Posted on by

shopping
Oameni pasionați (de fotbal) și temeinici, italienii (care au găsit pentru fiecare post din teren o denumire specifică numai lor – ex. terzino, regista, trequartista, mezzala etc.) au un nume și pentru perioada de transferuri din iarnă, ei îi spun „mercato di riparazione”, piața de reparații” din intersezon, a „cârpelilor”, cum s-ar zice mai pe românește, când echipele, când și cum pot, încearcă să înlocuiască ce nu merge sau să „completeze” cât pot ce lipsește. Se știe că nu-i o piață foarte generoasă, pentru că, fiind la mijloc de drum (de campionat, de ciclu), nimeni nu prea vinde și nu se aruncă în mari aventuri într-un timp scurt (pentru negocieri) și pentru ajustări/replieri (în cazul transferurilor reușite sau nereușite). Negoțul făcut sub presiune iese prost de obicei și „negustorii” tocmai de aceea sunt prudenți. Italienii fac și clasamente ale celor mai mari „lovituri” de iarnă, nu foarte multe și nu foarte mari.
Acest „mercato” a fost unul agitat și s-au înregistrat câteva mișcări importante: Liverpool și luat un atacant, Luis Diaz, de la FC Porto, Barcelona l-au luat pe Adama Traore de la Wolverhampton și, foarte probabil, pe Pierre-Emerick Aubameyang de la Arsenal. Everton și-a pus chiar antrenor nou, pe Frank Lampard, în locul lui Rafa Benitez. Și mai sunt și altele pe care nu le-am prins eu, dar pe care nu le scapă, ca un metronom, jurnalistul italian Fabrizio Romano (pentru cine-i interesat).
Eu însă am urmărit, cu un interes personal, special și sporit Seria A, unde protagoniste au fost Juventus și, în parte, Inter Milano. Practic, despre ele se spune că au transformat „mercato di riparazione” în „mercato di anticipazioni”, adică de început (anticipat) de ciclu. Pentru torinezi, care intraseră, cu antrenor nou și echipă veche, într-un „punct mort”, fără perspective, repararea/refacerea/revoluția lotului era vitală pentru a nu rata sezonul și a se face de rușine. Leadershipul lui Juventus a hotărât să „taie coada la câine”, cu risc, curaj și bani mulți. Astfel că Juve chiar a dat lovitura sezonului în Europa, ca preț, impact și dificultate a tranzacției, prin achiziția lui Dușan Vlahovic, de la Fiorentina, contra unei sume record a sezonului, de 70 milioane de euro plus bonusuri. Dificultatea acestui transfer (împotriva naturii) nu erau banii, în primul rând, ci presiunea timpului, faptul că se făcea cu Fiorentina (o tiffoserie înverșunată anti bianco-nero), mercantilismul și versatilitatea patronului, miliardarul americano-italian Rocco Commisso, și situația jucătorului, una din marile speranțe ale Europei, așezat în galeria tinerilor mari atacanți, alături de E. Haaland și K. Mbappé. Sârbul anunțase neprelungirea contractului, mai a avea un an de contract și deci declașase o „cursă sălbatică” pentru semnătură între granzii Europei. Deja în jurul său se contura spectrul periculos al sutei de milioane de euro, pe de-o parte, și spectrul de-a pleca liber de contract, pe de alta. Vlahovic a fost (super)ofertat, o dată generic de City, de două ori (cu sumă crescută) de Arsenal și de Tottenham (din câte știu eu), dar a refuzat, spunând că vrea să rămână în Italia. Aceasta a fost șansa și „fanta” pe care s-a insinuat negocierea cu Fiorentina a lui Juve, dar și antecedentele reușite cu Bernardeschi și Chiesa (Cuadrado, tot fiorentin, având o altă poveste mai complicată). Juve s-a ales, astfel, cu atacant mare speranță pentru fotbalul sârbesc, european, juventin etc. Dintre protagonistele Seria A a reacționat doar Inter care l-a achizițiomnat pe Felipe Caicedo, de la Genoa, pentru a-și întări atacatul și presează până în ultimul moment pentru Gianluca Scamacca, de la Sasuolo, marea speranță a fotbalului italian. Însă cel mai tare transfer al Inter-ului este Gosens de la Atalanta, un jolly-joker de bandă de mare eficiență.
Pentru Juventus, Vlahovic în atac nu era suficient, căci penuria de goluri era legată de „piatra de moară” de la mijlocul terenului, incapabilă, în actuala alcătuire (Bentancur, Rabiot, Arthur, Ramsey, McKennie, Bernardewschi), cu tot transferul lui Locatelli, să mai producă fotbal eficient, ofensiv și chiar defensiv. Semăna cu o „moară stricată” ce măcina în gol, iar în ultimul meci pe San Siro „reușise” să nu trimită niciun șut pe poartă. Pe evoluția de până acum, fără speranțe de schimbare, riscau să nu prindă locul 4 în campionat, de UCL, și un parcurs scurt în actuala ediție a ligii. Ce s-a întâmplat ieri a fost un „hocus-pocus”, o „vrăjitorie”, sau o acțiune, probabil, bine pregătită, cu trei transferuri și jumătate antamate într-o singură zi: Bentancur și Kulușevski dați la Tottenham, cumpărarea lui Denis Zakaria de la Borussia Mönchengladbach și negocierea avansată pentru uruguaianul N. Nandez de la Cagliari. De subliniat, toate legate/dependente una de alta, un „lanț” a cărui continuitate făcea posibilă următoarea mișcare. Am fost foarte prins în acest carusel, l-am urmărit pe toată durata zilei și am rămas uimit și satisfăcut că a fost posibil.
La acestea, se mai adaugă două mișcări de azi, „eliberarea de Aaron Ramsey (una din „țepele” trecutului” – venit gratis, salariu mare, rezervă-parazit), care va pleca la Glasgow Rangers, și achiziția lui Federico Gatti, Frosinone, cel mai valoros fundaș din Serie B.
E limpede că Juventus are ambiții (ca întotdeauna), dar și nostalgii (după cei mai buni zece ani din istorie). ”Elvețianul” Zakaria (1,91 m, 81 kg) pare a dori să refacă un tipar (cu mijlocaș de tip Vieira, Pogba, Matuidi), genul de jucător lungilă-lățilă, măturător în defensivă și distribuitor în ofensivă, de care se leagă cele mai mari succese, a cărui lipsă s-a simțit atât în atac, cât și în apărare, cerut, de altfel de antrenor. De-acum Allegri nu mai are scuze, de vină va fi numai el.

Feb 04

Cu ce a greșit Novak Djokovic

Posted on by

Djo1
Mărturisesc că în preferințele mele sportiv-tenisistice, Novak Djokovic a fost întotdeauna foarte sus, practic, pe locul doi, după Roger Federer, iar de când elvețianul e pe jumătate retras, se află pe locul întâi. Asta pentru a se ști că din punct de vedere sportiv n-am nimic împotriva sportivului sârb, dimpotrivă, am admirație și respect pentru toate realizările lui excepționale în tenis. Deși se declara cu mândrie și sârb și ortodox, Djokovic nu făcea paradă gratuită cu asta și nu a amestecat politica cu sportul, din câte am văzut și am înțeles eu. Cu toate că tentația era mare, problemele din Balcani, mereu „ascuțite”, iar Serbia lui natală, un teren de dispute a geo-influențelor est-vest. Nole și-a văzut de sport, de trofee și de performanțe.
Primul scandal serios de care îmi amintesc s-a produs în 2020 (tot) din cauza pandemiei, atunci când sârbul, sfidând regulile și restricțiile generate de pandemia coronavirus, a organizat în Serbia un turneu de tenis, care s-a sfârșit prost, cu infectarea bulgarului Grigor Dimitrov (și a altora) și multe controverse cu privire la poziționarea sportivului sârb față de pandemie. Cu toate că scandalul a trecut, au rămas semnele de întrebare și abținerea totală a lui Nole de a comenta situația sa medicală, vaccinarea sau nevaccinarea, știindu-se totuși destul de clar că este împotriva vaccinului. Cu diplomație și cu tact, spun eu, a reușit să evite conflicte deschise în ceea ce privește restricțiile și participarea lui la turnee. Și asta trebuie să fie și meritul lui.
Însă toată lumea știa (și aștepta cu interes) că se apropie un moment delicat pentru Nole, turneul Australian, și confruntarea cu un sistem și niște autorități foarte ferme (inflexibile) în raport cu pandemia. Sârbul n-a vorbit niciodată despre această tensiune. Însă, în 4 ianuarie, lumea sportului a aflat că Djokovic a obținut o dispensă de la vaccinare, o scutire de la autoritățile australiene pentru a participa la Openul al cărui mare protagonist este. Nu s-a prea știut cum, dar acum am aflat că este vorba de o dovadă a faptului că ar fi trecut prin boală în ultimele șase luni (una din situațiile care permiteau acordarea acestei dispense în lipsa vaccinului). Dar, la momentul sosirii în Australia a jucătorului sârb (în cursul zilei de ieri), autoritățile l-au blocat pe acesta timp de nouă ore, nu au recunoscut validitatea probelor prezentate și, în final, i-au refuzat accesul în țară și la turneu. Nole se află acum într-un hotel de refugiați, cu onoarea pătată, așteptând decizia justiției australiene.
Scandalul Novak Djokovic la Australian Open nu e gata, dar pentru campionul sârb e deja târziu (în opinia mea)! Căci, indiferent de context (convingeri personale, credințe, temeri, interese, influențe, politică, greșeli, vinovați sau vinovății etc.), Nole avea datoria/obligația, față de sine, față de performanțele sale sportive și față de fanii lui, să-și protejeze imaginea, să nu devină un simbol nedorit sau fals, să nu intre într-o „luptă” care nu cred că era a lui, să fie mai înțelept sau chiar mai ferm în decizii, de un fel sau altul. Nole avea și inteligența să facă altfel, avea și banii necesari și putea avea oamenii potriviți să-l consilieze. N-a făcut-o și a incasat-o! Restul sunt foarte multe detalii (pro sau contra), care nu mai au nicio importanță.
A vrut Djokovic să devină „idolul” antivacciniștilor mondiali? Eu cred că nu! A vrut să se ia la „trântă” cu guvernul australian (printre cele mai ferme în impunerea măsurilor anticovid)? Eu cred că nu! A vrut el să forțeze limitele, îndemnat de unii sau de alții! Din nou crede că nu! Eu cred (și continui să cred asta) că Novak Djokovic a dorit cu orice preț să participe turneul care i-a adus celel mai multe satisfacții (nouă titluri) și să atingă/bată noi recorduri (celel 20 de titluri de Grand Slam). Doar că acest „orice preț” pentru el însemnează un lucru, dar pentru alții, altceva. Și nu el face regulile.
Neparticipând la turneu, ar fi rămas ca un om ferm, cu principii, care (din diferite motive) nu vrea să se vaccineze (asta se știa deja). Forțând lucrurile și limitele și vrând să fie „excepția”, s-a transformat (fără de voie, cred) într-un simbol și un „lider de opinie” nedorit (probabil). Iar „accidentul” a cărui protagonsist a fost va fi capitalizat politic în fel și chip.
Orice ar face, a devenit un „lider politic” al unui curent și, cu siguranță, a pierdut simpatia unei părți a suporterilor lui (sportivi) și a câștigat-o pe a altora (nesportivi). A vrut el asta? Iar în spatele său se aud deja strigăte „de luptă”, ale tatălui său și ale președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić. Și urletele de entuziasm ale multor altora.
O fi bine pentru „asul tenisului” Novak Djokovic?

Jul 12

Fotbalul la alibi

Posted on by

UEFA_Euro_2020_Logo.svg
Imaginea simbol a finalei Euro 2020 câștigată de Italia pe Wembley, în templul fotbalului englez: în minutul 67, fundașul italian Leonardo Bonucci, la un metru de linia porții adverse, înscrie cu latul golul egalizator, cu tot efortul disperat al lui Harry Kane, atacantul englez pur-sânge, aflat după linia porții, mai în spate chiar decât portarul Pickford. Așadar, fundașii echipei câștigătoare atacă și dau gol, atacanții echipei învinse stau neputincioși cu „fundul în propria poartă”. Am reținut în direct faza și apoi năduful în prim-plan al lui „Hurry Kane”, ilustrat apoi de reluări. Cred că nu mai sunt necesare date statistice (posesie, șuturi la/pe poartă, număr atacuri, faze finalizate, driblinguri, zone unde s-a jucat minge etc.) pentru a ilustra dezastrul englez al finalei, al unui joc umilitor pentru ei și pentru fotbal, al unei strategii și tactici greșite din temelii. Le-am numit laolaltă fotbalul la alibi.
Poate că n-ar trebuie să fim atât de critici cu Anglia, spun unii, în fond, a ajuns unde n-a mai fost niciodată, a jucat finala și a pierdut la penalti. Omenesc! Au pățit-o și alții, li se întâmplă tuturor. Privit global, nu-i nimic ieșit din comun. Iar, pe deasupra, nici eu și nici mulți alții n-am fost suporteri englezi, așa că de ce să ne batem capul prea mult. Sunt totuși niște lucruri de spus, indiferent cu cine ții și cât îți pasă, importante pentru sport/fotbal, competiții, antrenorat, mize, așteptări etc. La polul opus al unei atitudini (excesiv de) critice, ca suporteri ai Italiei sau neutri, am putea să lăudăm Italia, meritele ei, jocul, cât de grozavi au fost, metamorfozele fotbalistice uimitoare ale squandrei zzurra în mandatul Mancini-Vialli etc. Dincolo de orice parti pris-uri, cred că fotbalul și atenția și timpul pe care i-l acordăm, merită ceva mai mult decât proslăvire, jubilație și incantație…
Fără îndoială, pentru Anglia, Euro 2020 a fost ocazia perfectă de a câștiga un trofeu pe care, dincolo de preferințe, îl merită, atât pentru istorie, în general, cât și pentru istoria momentului, în particular. Era timpul, odată și odată, să rupă lanțul ghinioanelor, al slăbiciunilor, al mediocrității, al conjuncturilor și să câștige (naibii) odată! Lumea fotbalului mondial, european și englezesc cred că ar fi răsuflat ușurată, scăpată ca de-o zgură și o nedreptate. Iar pentru acest deziderat părea că s-au aliniat acum și astrele și oamenii: o competiție dirijată către Anglia, favorizând prin găzduire (întâi) jocurile ei, asistată organizatoric de foruri fotbalistice și aranjată politic/pandemic, cu acces aproape nestingherit al publicului și cu asigurarea (de rezervă) privind arbitrajul etc.. Pe deasupra, Anglia are o competiție fotbalistică (Premier League) de primă mărime, fotbaliști proprii (super)valoroși și un stil fotbalistic spectaculos prin care atrage și uimește lumea înteagă. Ce-i lipsea? Toate chestiunile legate de context exterior fuseseră rezolvate, mai lipsea să-și creeze singură contexul interior, pur fotbalistic, de care avea nevoie și fără de care nimeni nu te poate face învingător: nici UEFA, nici politica, nici banii, nici arbitrii, nici publicul din stadion și din lume. Exact acest context a lipsit.
Vreau să spun că și eu am intrat în rezonanță cu așteptările și cu lumea și am crezut, peste propriile preferințe, că e bine și potrivit ca Anglia să câștige europeanul, cu o condiție minimală, să o facă prin meritul propriu. Și acest lucru părea posibil. Începutul turneului i-a fost din nou favorabil, s-a calificat mai departe fără efort (părea natural), fără să forțeze, chiar fără să joace, dar fără să primească gol. Pentru debut, era perfect, urmarea unui „dozaj”, a unei „științe” a antrenorului și jucătorilor, conștienți de sine și de faptul că așa se construiește un parcurs de lungă durată, chiar până la capăt. Anglia a început competiția cu frâna trasă! Cu tot oportunismul rezultatelor însă, nu puteau trece neobservate mediocritatea jocului, absența „fotbaliștilor” din echipă, lipsa construcției, incapacitatea de a ataca. Anglia era gândită (atunci) pe defensivă, să nu piardă, chiar dacă juca cu adversari obișnuiți sau mai slabi decât ea. Iar pentru asta, echipa era compusă de „geniul” ei, Gareth Southgate, din șapte jucători cu profil defensiv clar: trei fundași centrali (Maguire, Stones și Walker), din care ultimul era fundaș dreapta; „mijlocul” începea cu „o cacofonie”, tot un fundaș dreapta (Trippier, Altetico), continua cu doi închizători (Rice și Phillips), „muncitori”, dar lipsiți de viziune și anvergură, în orice caz, fără simț de construcție și de atac a jocului, și se încheia cu Shaw, un fundaș stânga „de meserie”. Jocul de atac se baza pe Sterling, Harry Kane și Mount sau juniorul Saka, ca titulari. Phillips, de pildă, a dat un singur gol în PL, niciunul la națională, genul de jucător pentru care poarta nu există. Nici vorbă de Grealish (cel mai creativ jucător din PL, placa turnantă la Aston Villa), Foden (sau „noul Messi”, considerat cel mai talentat tânăr jucător englez, titular la Man City și în finala UCL), Sancho (cel mai scump transfer al sezonului în PL), Rashford (vedetă la Man. United), nu mai zic de Greenwood, considerat marea speranță a fotbalului englez. Nici unul dintre acești jucători de construcție și de atac nu și-au găsit niciodată loc printre titulari, Southgate subordonând tot timpul ceva pentru altceva, care s-a dovedit până la sfârșit fără niciun sens, o iluzie. Dacă credeai că echipa cu profil „beton defensiv” era doar pentru început, te înșelai, ea fost păstrată riguros până la sfârșit, „schimbările” de nevoie, de criză sau sub presiune exterioară au fost post pe post, iar Anglia nu și-a dat drumul la joc/atac pentru că nu știa, pentru că nu fusese învățată/antrenată, pentru că îi era frică, antrenorului ei, să nu piardă. Cu un lot slab, deficitar, aș fi înțeles, dar să ai la dispoziție o generație atât de talentată (campionaă europeană de tineret) și să joci orbește defensiv pe teren propriu, până în ltimul minut al finalei, e de neiertat.
De fapt, privit retrospectiv, totul pare un alibi jalnic al unui antrenor lipsit de pricepere, viziune și anvergură, prudent, precaut până la exces și fricos. Și-a făcut calculele cum să nu piardă, nu cum ar putea câștiga. A făcut o strategie defensivă, care îl putea duce mai departe, dar nu-l interesa până unde. N-a gândit jocul cum să dea goluri, ci cum să nu primească. Îl interesa bilanțul propriu, nu al echipei, nu investiția emoțională și așteptările. Iar pentru toate astea, penaltiurile, loteria și circul de la sfârșitul unei finale erau alibiul perfect: am vrut, am fost aici, dar n-am avut noroc. Așa cum nu-și putea asuma victorie, el nu-și asumă nici înfrângerea, pentru că poate întreba senin: care înfrângere.
Doar că în finală chiar șansa i-a jucat lui Southgate un farsă mortală: a pornit meciul, practic, cu 1-0, pe gustul și pe așteptările sale ideale, nu trebuia, cu echipa lui defensivă (cu doi fundași dreapta de meserie titulari, n-am mai văzut așa ceva), decât să apere un rezultat picat pleașcă. Ei bine, aici e înfrângerea absolută a antrenorului, că nici asta n-a reușit, mai alea asta n-a reușit, fiindcă a fost egalată de Italia și ar fi putut și ar fi trebuit să piardă pentru a fi răzbunat fotbalul. Iar către final, și-a dus alibiul până la apogeu: întâi l-a băgat pe Grealish (disperat, dar și să nu i se reproșeze nefolosirea lui), apoi i-a introdus (cu remușcări) pe Rashford și Sancho (nefolosiți sau folosiți simbolic) pentru a-l salva la penalti. Ce ironie! Cei doi, alături de nevârstnicul Saka au fost cei trei „cavaleri ai apocalipsei”, ratalăii la 11 metri, groparii speranțelor englezești. Cine putea să fie vinovatul?
Eu am jucat fotbal mai mult în curtea școlii și câteodată pe „terenul mare”, dar mă tângui, ca observator, de-o vreme pentru jocul absurd de defensiv, nedemn, lipsit de onoare al Angliei, cu regret, dar și cu argumente. Iar un fost mare fotbalist, azi comentator și analist de fotbal zi de zi (Ilie Dumitrescu), mizează pe Anglia în finală, pe jocul ei „ofensiv” (cu 3-5-3, 3-3-3-1, 5-4-1, 10-0-0 etc.). Ăsta nu e alibi? Că așa mergeau lucrurile, că așa trebuia să se întâmple, că așa ziceau astrele. Alibiuri trebuie să ne furnizeze cunoscătorii/specialiștii în fotbal? Nu analize și expertize ca să înțelegem și învățăm?
Finala, prin caracterul ei unidirecțional, a stricat puțin aspectul general al Euro 2020, un turneu bun, cu multe reușite și superlative. Printre altele, e turneul final cu celel mai multe autogoluri din istorie (vreo 11). Ironia sorții, cel mai mare autogol (neconsemnat) și l-a dat Anglia. Din păcate!
Nu mai proslăvim victoria Italiei, ea și-a primit laudele meritate înainte de finală și se poate spune că era câștigătoarea morală a competiției încă dinaintea meciului. Câștiga și dacă nu câștiga sau nu pierdea și dacă pierdea, chiar dacă pentru ei nu este deloc același lucru.
PS: Iar comentatorii, ca pentru o finală, s-au întrecut în a spune, pe alese, „prostii de gală”. Sucite și răsucite! Dacă nu ar bruia și parazita meciul, n-ar avea nimeni treabă cu ei.

Feb 21

Djokovic sau știința de a câștiga (și) când „trebuia” să pierzi

Posted on by

Djo1
Echilibru, rezerva, incertitudinea erau expresiile care însoțeau finala Australian Open 2021, dintre Novak Djokovic și Daniil Medvedev, cu mult înaintea primului schimb de mingi. Căci Nole era el lider ATP, campion înnăscut și competitor redutabil cu experiența Grand Slam-urilor, dar rusul era, fără îndoială, cel mai în formă jucător al momentului, venea după 20 de victorii consecutive (12 la primii 10 ATP), a jucat fără fisură tot turneul și cu o încredere de fier. În plus (sau în minus) la Novak mai era și cu „umbra” unei accidentări anterioare și cu o posibilă oboseală în condiții de suprasolicitare. Dimpotrivă, pentru Daniil părea c-a sosit momentul „detronării idolilor”.
Și eu am spus (în tonul specialiștilor în tenis) că meciul începea de la egalitate (ca atuuri și ca raport teoretic de forțe) și adăugam că vor decide detaliile (nu știam evident care). Iar Djokovic a dovedit încă o dată că e campionul care știe să transforme „detaliile” în atuuri imbatabile și să tranșeze un meci ce părea a fi condamnat la echilibru și luptă până la sfârșit.
Nu cred că există vreo îndoială că soarta meciului s-a decis în primul set (deși nu era obligatoriu să fie așa și nu se întâmple mereu asta). Dar primul set a fost realmente „mostruos” din privința concentrării, determinării și motivației, a execuțiilor și a nivelului de joc. Mai rar să vezi, una după alta, mingi cu o asemenea intensitate și virtuozitate, precum a arătat primul set. Și am pus sub observație schimburile mai lungi pentru a constata că Djokovic nu trimitea două mingi la fel (ca tărie, efect, lungime etc.) și niciodată în aceeași zonă a terenului. O variație de joc amețitoare în condiții dificile permise de adversar, dar urmându-și diabolic planul de joc (chiar dacă mai rata câte o minge). Pentru Medvedev, a-și pune în dificultate oponentul e ceva natural, atât prin lovituri în forță, de forehand, cât și prin cele „piezișe” (parșive), în cross de backhand. Se putea lesne vedea un echilibru perfect în joc, că, pentru fiecare minge câștigată, amândoi trebuiau să depună efort la maxim și toată știință. În plus (dar esențial), Nole și-a ținut serviciul și a făcut returul cât a știut și a putut el mai bine. Cu acest șah tactic, tensionat și incert, cu rusul neclintit ca o „stâncă” și cu sârbul ținând aproape cu toată ambiția și știința sa, meciul se ducea către un final cu tie break. Nici gând să se fi decis ceva. Cel care știa că nu va pierde părea rusul; cel care știa că trebuie să câștige cu orice preț era sârbul.
Și-au intrat în joc „detaliile”. La 6-5 pentru Djokovic, pe serviciul lui Medvedev, Nole face două retururi grozave și-i ia punctele, iar apoi mingea trimisă de rus din fileu sare în out și e 40-0, cu trei mingi de de break și de set. Urmează două servicii „bombă” (de nescos) ale lui Medvedev, dar pe a treia (fix când trebuia) Nole o „agață” și o pune în teren rusului, surprins și „nepregătit”, și de faptul că mingea s-a întors, și de locul unde a ajuns (în picioare). A fost „secunda” campionului, în cel mai important moment al jocului. E 1-0 la seturi pentru sârb și nu aveam de unde să știm atunci că s-a scris istoria meciului. Rusului nu i-a venit să creadă că a pierdut primul set, nu părea să accepte că așa a pierdut setul și nu-i va veni să creadă că a pierdut meciul în setul 3, fiind încă convins că el trebuie să câștige după jocul practicat în primul set…
Setul doi și apoi trei nu aveau decât să confirme un Medvedev surprinzător de dereglat, de nervos și de neîmpăcat cu el și cu evoluția partidei, în contradicție cu tot planul său, cu „încărcătura” și cu speranțele pe care se vedea că le pusese în finală (mai mult decât lăsase să se vadă înaintea meciului). El n-a mai fost același în seturile doi și trei, atingând doar sporadic nivelului setului întâi, și asta îl mira și-l enerva și mai tare, nereușind să-și domine furia și lipsa de experiență în asemenea momente competiționale.
Despre Djokovic spuneam că deține „știința” de a câștiga (nu tot timpul sau când e în cea mai mare formă), (și) atunci când nu părea a o face sau nu părea că ar merita neapărat. Și au fost asemenea meciuri și finale ale lui Djokovic câștigate împotriva lui Federer sau Nadal (adversari mai competitivi), deși nu părea că se va întîmpla sau nu părea favorit. E drept că și Federer și Nadal au cîștigat și ei, la rândul lor, asemenea meciuri, căci, se pare, așa se aleg marii campioni, cum spuneam, la niște „detalii”.
Djokovic își continuă cursa de urmărire pentru recordul de Grand Slam-uri câștigate, având 18 la activ, unde conduc Federer și Nadal (câte 20 fiecare). Recordul de 16 titluri, deținut câdva demult de Pete Sampras, a rămas istorie (și cine ar fi zis). Iar Medvedev trebuie să-și continue „cursa” scurtă”, pentru primul său Grand Slam, și cea lungă, de detronare a „monștrilor sacri”. dacă și când va fi să fie!

Sep 04

Sorana Cîrstea „în răspăr”

Posted on by

Sorana 2020
Sorana Cîrstea a bătut-o pe Johanna Konta la Usopen în trei seturi (2-6, 7-6, 6-4) și trece în turul trei, după un meci cu adrenalină, contorsionat emoțional, cum sunt aproape toate meciurile Soranei. A fost o victorie surprinzătoare, nescontată, sub semnul incertitudinii tot meciul, greu previzibilă, chinuită, dar spectaculoasă, bine venită, care-i asigură un cec frumos și cel mai bun rezultat al ei la marele turneu american. Eu îl rețin aici mai ales pentru că mi s-a părut că reproduce pe dos (pe invers, à rebours, în răspăr) întreaga carieră de până acum a sportivei noastre, una mai degrabă a neconfirmării și dezamăgirii, cu multe epidoade controversate.
Căci să nu uităm, în urmă cu circa zece ani (ce ușor se trece peste asta câteodată!), Sorana Cîrstea era speranța confirmată a tenisului românesc, nu Simona Halep, care e ceva mai mică ca vârstă și care, în orice caz, nu ieșise din „ecloziune”. Mai precis, în 2009, la doar 19 ani, Sorana atingea sferturile la Roland Garros, cea mai mare performanță a ei de Grand Slem, și locul 23 WTA, 21 fiind locul cel mai bun ocupat vreodată. A fost anul maximei promisiuni/confirmări, căci Sorana n-a intrat atunci doar în atenția lumii tenisului și a fanilor (ne)români, ci și a sponsorilor. Mi-aduc aminte că a beneficiat de avantajele unui program special de susținere acordat jucătorilor promițători al firmei Adidas, din care a făcut parte, alături și în același timp, și Caroline Wozniacki. Era, până la un loc, o simetrie fermecătoare în această dublă alegere a gigantului german, un fel de „gemeni fraternali”: amândouă erau de aceeași vârstă, înălțime și alură, amândouă talentate, promițătoare și confirmare, amândouă tinere, frumoase și carismatice, prietene între ele și viitoare „minuni” ale tenisului, una blondă, iar alta brunetă.
Doar că una a urcat mereu și a confirmat așteptările și investiția (Wozniacki a ajuns nr. 1 WTA etc.), iar alta, din păcate, nu, blocându-și evoluția și nemaiatingând-și potențialul. Nu sunt specialist să mă pronunț categoric ce i-a lipsit fetei din Pitești să reușească, ce-a întors-o din drum: succesul timpuriu, „vedetismul” (urcat la cap), banii, lipsa de motivație, fragilitatea emoțională, sindromul sau răsfățul „fetei frumoase” care primește totul (fără a trudi), lipsa de forță (pentru o jucătoare cu joc „în forță”), anturajul nepotrivit sau absența unui antrenor adecvat sau mentor sau, pur și simplu, insuportabilitatea tensiunii, din viață și din arenă, pe care o presupune și o generează marea performanță etc.. Sunt atât de multe motive de a deraia de la traiectoria de succes, o fac atât de mulți sportivi, că nu-i așa o mare mirare. Pe de altă parte, mai greșesc și sponsorii, oricât de pricepuți ar fi. Se întâmplă și la case mai mari.
În această paranteză, îmi aduc aminte de „țeapa” pe care a luat-o sponsorul NIKE cu Novak Djokovic (și chiar cu Federer). În primul caz, tot așa, în urmă cu vreo zece ani, marele sponsor american avea de făcut o alegere importantă pe cine susține: pe Nole Djokovic sau pe Andy Murray, într-un moment în care cele două cariere, paralele și relativ asemănătoare, nu primiseră conturul și anvergura de azi. Ei au mizat că marele campion va fi britanicul și nu sârbul și „au băgat” bani în Murray, Djokovic mulțumindu-se a juca cu însemnele japonezilor de la UNIQLO. Ani buni, până la un loc. Murray este un campion, dar n-a fost marele campion scontat. NIKE a fost sponsorul de-o viață a lui Federer, până către „senectutea performanței” când, evaluându-l ei prematur și supărându-l pe marele campion elvețian, i-au retras finanțarea „cu scântei”. E un pic de ceață (documentară) și pentru mine cu acest subiect (dar, cine are plăcere, pasiune, răbdare și timp pentru documentare „cu acribie”, poate face oricând completări, adăugiri, ajustări etc., căci vor fi bine primite). Cu siguranță, mai sunt și alte cazuri.
Întorcându-ne la Sorana noastră, ea intrând, odată cu explozia și strălucirea Simonei Halep, într-un con de umbră și o „spirală a tăcerii”, parcă nimeni n-a mai avut timp, atenție și răbdare pentru ea. În raport cu așteptările și promisiunile, ea a făcut mai degrabă o carieră mediocră, alternând meciuri strălucitoare (dar puține), cu partide și turnee complet ratate, excelând prin inconstanță (în meciuri și în carieră). Pare a nu fi schimbat foarte multe în jocul ei și parcă n-a fost interesată, cum fac marii campioni, să aducă ceva nou, să amelioreze, să facă saltul de nivel. A mai avut și ghinionul unor accidentări și parcă asta a fost.
Meciul de aseară, greu de urmărit ca toate meciurile ei (presărat cu șanse mari risipite cu ușurință), ziceam, a fost inversul carierei. De data asta, ea a început prost (cu trei duble greșeli în ghemul de debut și break), pierzînd primul set aproape jalnic, dar, împotriva evidenței, a previziunilor, a așteptărilor, a propriilor așteptări, probabil, spre mirarea adversarei (Konta fiind o jucătoare tenace, greu de bătut, în formă) și-a revenit treptat, a prins puteri și încredere și a reușit să câștige („să smulgă cu dinții”) și să producă o surpriză mare (Konta fiind locul 9 WTA). Aproape de neînțeles pentru comportamentul și atitudinea ei obișnuite. Bine ar fi să poată repeta.
Mă opresc aici cu constatările și nu fac previziuni. Poate că și-a (re)găsit echilibrul emoțional necesar în proximitatea familiei unui cunoscut fost tenisman român, nimeni altul decât Ion Țiriac.

Aug 17

Ronnie VI

Posted on by

Ronnie
„Ronnie” sau Ronald Antonio O’Sullivan, zis și „Racheta”, a câștigat aseară pentru a șasea oară titlul de campion mondial la snooker. Însă, în acest caz, nu este vorba doar de un sport (snooker, deși poate unul mai „ciudat”), de un mare campion („Ronnie” fiind cel mai titrat jucător din istoria snooker-ului) sau de un mega-personaj mediatic („The Rocket” fiind genul de „supererou”). Suntem, fără doar și poate, în fața unui simbol care ilustrează în chip fidel viața zilelor noastre, cu toate splendorile și abisurile ei.
Tehnic vorbind, la 44 de ani, Ronnie (așa cum îl știe toată lumea), învingându-l în finală cu 18 – 8 pe Kyren Wilson (28 de ani), devine cel mai longeviv campion mondial, devansând o serie de alte recorduri statistice încredibile și greu de atins în viitor (număr de turnee de puncte câștigate – 37, număr de break-uri peste 100 de puncte – 1060, cele mai multe break-uri maxime – 15, cel mai rapid break maxim – 5 minute și 20 de secunde, cele mai multe meciuri la Crucible – 90, cei mai mulți bani câștigați într-un turneu – 500 mii de lire și multe altele), este considerat cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile, fiind devansat (deocamdată) doar la număr de titluri mondiale (șapte) de scoțianul Stephen Hendry. Cunoscătorii snooker-ului ar putea fi copleșiți de aceste cifre, iar necunoscătorii să fie cuceriți la prima vizionare „la masă”, acolo unde un personaj carismatic, într-o viteză amețitoare, în chipul cel mai simplu și natural, desfășoară o adevărată „magie” printre bile. Cu o mină serioasă, concentrat, calculat, precis, riguros, spectaculos, coerent, fluent și estetic, Ronnie lasă în urma sa adesea senzația de perfecțiune, de armonie absolută și de sincronizare desăvârșită între gândirea mișcării și execuția ei, desenând cu naturalețe trasee și efecte inimaginabile ale bilelor pe dreptunghiul verde (cel mic), așa explicându-se, probabil, „magnetismul” său la public. Două detalii, legate de anticipație și de viteză:
# Pentru necunoscători, miza în snooker este introducerea bilelor în cele șase găuri ale mesei; pentru minim cunoscători, miza este perfect dublă: introducerea bilelor în găuri și, deopotrivă, poziționarea bilei albe, în perspectiva următoarei lovituri ce asigură continuitate și prezență la masa de joc. Ronnie are cel mai bun joc de poziționare a bilei albe, cea mai rapidă orientare tactică și cel mai bun joc de anticipație (calcul al succesiunii loviturilor cu tacul). Snooker-ul este un joc mental, de concentrare și de „calcul șahistic” al loviturilor
# Ronnie este și cel mai rapid jucător de snooker în condiții de performanță. Ultimul exemplu, meciul din runda 1, cu tailandezul Thepchaiya Un-Nooh (scor 10-1), acesta considerat cel mai rapid jucător din lume (cu o medie la general de circa 15 secunde/lovitură). În acel meci (nici nu știm dacă cu voie sau fără voie), Ronnie a făcut o demonstrație de viteză, obținând o medie de durată pe meci de aprox. 13 secunde/lovitură, aproape inimaginabil, devansându-și evident adversarul (cu 18 secunde/lovitură) și „bătându-l măr”.
Mai multe straturi alcătuiesc substanța acestui personaj-erou al zilelor noastre, consacrat prin excepționalism sportiv, notorietate și carismă. Primul strat este performanța sportivă în sine, numeroasele titluri și recorduri stabilite (menționate deja), care au asigurat suportul, baza, fundația staturii sale, dar nu oferă și explicația completă a dimensiunii personajului pe care-l întruchipează. Sunt foarte mulți sportivi mari în lume, cu performanțe excepționale (unice, incredibile), dar care nu trec acest prag.
Al doilea strat este cel al relației sale cu mass-media și cu anturajul sportului său, care a fost un amplificator de imagine și notorietate. Fie că și-a propus sau nu, fie că și-a planificat sau nu o anume relație cu media, Ronnie a reușit să fie tot timpul în prim-planul atenției și pe prima pagină. El era întotdeauna „favoritul”, „alintatul”, „copilul teribil”, căruia i se pretind toate și căruia i se iartă totul (înfrângeri, mofturi, condiții, pretenții etc.). Acest statut privilegiat de vedetă absolută a snooker-ului, de magnet pentru public și pentru sponsori, l-au pus mereu în poziții favorabile, știind că poate hotâri de unul singur (jucând sau nu, câștigând sau nu) soarta unei competiții sau a unui turneu. Ronnie nu părea că le face voit, el doar avea stări personale și umori pe care și le respecta (atunci când se retrăgea dintr-un turneu, pierdea din primul tur, atunci când părea că participă împotriva voinței sale sau câștiga turneul, susținând el, fără antrenament). Știa că este folosit, dar se folosea și el de situație, fie financiar, fie mediatic. Excentricitatea și nonconformismul comportamentului și al declarațiilor sale l-au pus în situații sensibile cu oficialii snooker-ului mondial, el anunțându-și de mai multe ori retragerea, lăsându-se rugat să se întoarcă, provocând adevărate valuri mediatice în jurul pozițiilor sale, dar și trenduri decisive în promovarea acestui sport (englezesc). Ronnie nu a fost doar un „vânat de rasă” pentru jurnaliști și unul care face știri de unul singur, dar a ajuns el însuși realizator de emisiuni și vedetă TV la Eurosport.
Al treilea strat este cel al relației cu publicul, în general, și cu fanii lui, în special. Ronnie este „omul spectacol”, „omul orchestră”, showman-ul prin definiție, nu doar „Racheta”, ci și „Magicianul” (a doua lui poreclă). Adorat cel mai adesea (uneori de la prima vizionare) sau detestat (mai rar), el nu poate lăsa pe nimeni indiferent, el creează opinie, generează curente, consfintește stări de fapt. Dar, întâi de toate, a reușit (probabil, fără intenție) să stabilească o relație unică cu fanii săi, foarte numeroși în întreaga lume, de toate rasele, națiile, culturile, peste tot în lume Ronnie fiind foarte popular și îndrăgit (China este cel mai bun exemplu). Sigur nu ne-am propus să dezvăluim rețeta succesului său (nici n-o știm, nici nu cred că este inteligibilă și explicabilă până la capăt), dar nu putem să nu sesizăm, dincolo de sportivul serios și talentat care este, extravaganța stilului său, dezinvoltura, unicitatea, magnetismul personalității sale, nepăsarea (uneori naturală, alteori jucată) față de rezultat, farmecul personal, carisma etc. Toate astea au creat un soi de magie, o adicție profundă și o nevoie de eternizare a lui, a prezenței și a performanțelor sale. Supermediatizarea, hipercomunicarea, prezența vizuală pe toate canalele și cu toate detaliile au favorizat aceste fenomene. Constatăm încă o dată că vedetele nu-și mai aparțin, că aparițiile, evoluțiile și performanțele sunt „dictate” de public, că „circul” trebuie să continue și că asta i se întâmplă și lui Ronnie. Presiunea imensă de a câștiga, care se punea asupra lui la fiecare meci/turneu/competiție, devenea principala zonă de interes și un stress în plus pentru el. Pentru un „ciudat”, un nonconformist și un capricios ca el, asta ar fi fost ultima grijă și, totuși, cu psihologul și cu anturajul său a încercat să gestioneze această tensiune, acest „fenomen”. Fanii lui așteptau ca el să câștige mereu, indiferent de împrejurări și condiții, și nu acceptau înfrângerea, peste dorința și puțința sportivului însuși. Ronnie a polemizat mereu (chiar încercând s-o înțeleagă) cu acest tip de „dependență de victorie” a fanilor, iar duminică seara li s-a adresat direct, făcând „paralela” între „ a te antrena 5-6 ore în fiecare zi și a privi la televizor toată ziua”. De asemenea, despre turneul încheiat, desfășurat în cea mai mare parte fără spectatori, Ronnie a spus la final că a putut evolua mai bine și că s-a putut concentra mai bine într-o arenă fără public și fără cunoscutul îndemn „come on, Ronnie”. De unde se vede că prea multă „dragoste” poate sufoca.
Cu toate ale sale, cu voia sau nevoia fanilor săi și cu puterea de simbol pe care o are, Ronnie nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport, mai rar, mai puțin înțeles și mai puțin accesibil. Dar cum spuneam, nu sportul în sine contează aici, ci oamenii care îl alcătuiesc. Adică noi toți.

Jul 27

Cinci campioane, cinci povești

Posted on by

shopping
De ieri, cunoașteam și ultima campioană a celor cinci mari forțe ale fotbalului european: Juventus a confirmat al noualea titlu consecutiv în Italia, cu două etape înainte de finiș. Amintrelea, le știam pe toate celelalte, după cum urmează: Paris Saint-Germain în Franța, Bayern Munchen în Germania, Real Madrid în Spania și Liverpool în Anglia, ca să respectăm întrutotul ordinea aflării lor sau a ieșirii din scenă.
A fost un sezon ciudat, început vara târziu și încheiat … tot vara târziu, întrerupt din motive medicale în chiar miezul său (martie) și reluat la spartul târgului de altădată (iunie), într-o ordine ce arată, în sine, rânduiala din fiecare țară. Un sezon suspendat cu stadioanele pline și reluat cu tribune goale, suporterii fiind înlocuiți de „fonduri vizuale și auditive” pentru a mai îndulci singurătatea și stranietatea ce însoțea fiecare mare meci/derby. Dar, cum se zice, a fost și a trecut!
Prima campioană, desemnată pe hârtie (nu în teren), prin decizia Federației Franceze de Fotbal de a îngheța campionatul din motive de pandemie, a fost Paris Saint-Germain. Pentru toată lumea, PSG e acea echipă franceză finanțată cu bani arăbești din Golf, cu un cap (financiar) mai mare decât celelalte competitoare, câștigând la trap campionat după campionat, singurele probleme, în ultimii ani, fiind scorul și antrenorul, iar mai nou, dacă pleacă sau nu Mbappé la Real Madrid, dacă se întoarce sau nu Neymar la Barcelona. Totuși, lui PSG nu i se poate reproșa nemeritul, pentru că la momentul înghețării, cu încă zece etape de disputat, avea 12 puncte avans și un meci mai puțin jucat. De ce câștigă mereu? Pentru că le are pe toate, față de ceilalți care au doar câte ceva: pe pildă, Marseille, public, Lyon, școală și stadion, Lille, echipă, Rennes, impuls bun etc. Nicio combinație însă care să poată atenta, deocamdată, la supremația PSG în fotbalul francez.
Dacă francezii n-au reluat deloc campionatul după suspendarea pandemică, nemții l-au reluat primii, ei având sub control cel mai bine situația medicală, disciplinară și financiară. Bayern Munchen este regină al optulea an la rând (record în Germania), nimeni, de la titlurile luate de Jurgen Klopp cu Borussia Dortmund la începutul deceniului, nemaiputând rivaliza cu panzerele bavareze. N-a contat că antrenori au fost Jupp Heynckes, Josep Guardiola, Carlo Ancelotti, Nico Kovacs, iar acum Hans-Dieter Flick în acontarea titlului, pentru că e clubul cel mai stabil: are bani, filosofie, staff, stadion, echipă, vedete, joc, tradiție, suporteri. Singura problemă a acestui campionat a fost schimbarea lui Nico Kovacs cu HD Flick, care s-a activat dintr-o poziție secundară și acolo a rămas până în prezent. Bayern Munchen câștigă mereu prin forță, stabilitate, disciplină, cultură instuțională, valoare și încredere în forțele proprii. Poate fi detronată doar de ceva/cineva asemenei ei, dar mai mare, fie de ceva/cineva diferit/opus, dar la fel de valoros (cum a fost echipa nebună a lui Dortmund). Greu de obținut aceste condiții, și una și alta.
Formal, următoarea campioană cunoscută a fost Real Madrid, campioana Spaniei, care în acest an a tranșat disputa eternă cu Barcelona. În campionat, în ultimii ani, mereu Barcelona a avut prestații mai bune, constanță și rezultate superioare și așa părea că va fi și în această ediție, până la suspendare. Realul, sub bacheta lui Zidane rechemat, a fost oscilant și cu sincope, inclusiv în UCL. Dar la reluarea campionatului, Realul s-a întors ca o altă echipă, a avut o prestație fără greșeală (victorii la rând) și a devansat o Barcelonă cu probleme de lot (Suarez și alții), de antrenor (Quique Setién) și de autoritate (Messi). Ar fi totuși nedrept de spus că n-a câștigat Realul „La Liga”, ci a pierdut Barcelona când înșiri atâtea victorii la rând. Cultura performanței, un lot numeros, omogen și valoros, antrenorul potrivit la momentul potrivit, acomodarea rapidă și intrarea în ritmul competițional cred că au fost atuurile Realului în acest an.
Însă unul dintre marile evenimente fotbalistice ale acestui an a fost revenirea, după treizeci de ani, a galoanelor Premier League la FC Liverpool, echipă de mare tradiție a fotbalului european. Un moment de puternică semnificație și mare emoție în tabăra „cormoranilor”, după trei decenii de zbucium și așteptare. Dar Liverpool, încă de anul trecut, sub conducerea lui Jurgen Klopp, devenise „echipa perfectă” a Europei prin joc, stil și rezultate, atunci când câștigase triumfal Champions League și pierduse „la mustață” Premier League, în favoarea lui Manchester City-ul lui Guardioala. Victoria din acest an, obținută detașat, mult înainte de termen, aduce laurii meritați ai celui mai puternic și potent campionat al lumii. Și totuși, să câștigi titlul cu 18 puncte avans față de a doua clasată și cu 33 de puncte față de a treia și a patra clasate, într-un campionat cu încă (cel puțin) trei pretendente îndreptățite la titlu (Manchester City, Manchester United și Chelsea), e o performanță ieșită din comun, „galactică”, „extraterestră” cu adevărat. Poate fi maximum posibil.
Pentru Juventus Torino, campioana Italiei, al nouălea titlu consecutiv (un record absolut pentru primele cinci campionate putermice ale Europei) nu pare a fi și cel mai strălucitor din uimitoarea serie de succese. Acest lucru ar avea mai multe cauze: un echilibru de forțe vizibil în această ediție (investiții mai mari la rivali), apariția mai multor pretendente la titlu, schimbarea antrenorului, schimbarea stilului de joc (cu semieșecul implementării sarri-ismului), forma sportivă slabă aratată după reluarea campionatului etc. A rezultat o combinație de lot valoros (în frunte cu Cristiano Ronaldo și Paolo Dybala), cu un joc mai spectaculos, dar mai șovăielnic și sincopat, cu motivație mai slabă și cu multe goluri primite și înfrângeri surprinzătoare. Juventus a defilat în acești ani cu trei antrenori (Conte, Allegri și Sarri), iar Sarri, un tehncician diferit și atipic spiritului juventin, se află la primul an (poate ultimul). Reproșul „de serviciu” în toți acești ani a fost lipsa competitorilor interni mai valoroși ca explicație la acest șir de succese, dar Juventus a jucat în ultimii cinci ani două finale de UCL, cu prezențe constante în etapele superioare ale competiției europene. Peste toate aceste conjuncturi, Juventus a dat semnalul renașterii fotbalului italian și a oferit și modelul de succes.
În acest context, despre campionatul României nu putem spune nimic!

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Posted on by

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.

Oct 28

Muzica și zgomotul

Posted on by

Select5
Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon, una dintre cele mai importante competiții în domeniu, de fapt, un fel de campionat mondial (neoficial) al sportului alb. Peste un milion de români (1,1) au urmărit, sâmbătă, de la ora 16, finala, pe Eurosport 2. Alți destui concetățeni ai noștri au fost prezenți la fața locului, printre ei nu puțin cunoscutul Ion Țiriac. Evenimentul a fost relatat pe larg, din chiar „miezul lucrurilor” (All England Club), de numeroși corespondenți ai publicațiilor românești și ilustrat cu generozitate de toate televiziunile autohtone. Mai mult, s-au pronunțat despre această reușită excepțională a sportivei românce toată floarea tenisului mondial, jucători și foști jucători (Roger Federer, John McEnroe, Mats Willander, Chris Evert etc.), antrenori (printre ei Daren Cahill), analiști, specialiști, comentatori și, ca de obicei, toți cei care, din pornire sinceră sau din oportunism de orice fel, au ținut să spună ceva despre acest triumf românesc, cu adevărat gigantic și neașteptat. S-au spus, parcă, toate lucrurile posibile, de la aspecte tehnice și tactice, până la cele mediatice și care țin de circumstanțe (de moment, de public, sportive, statistice, motivaționale etc.). Ar mai fi ceva de adăugat la câteva zile după consumarea evenimentului?
Părerea mea este că da, din câteva motive foarte simple și foarte clare.
Oricât de multe lucruri s-ar fi spus despre această reușită sportivă, nu ar fi niciodată suficient sau prea mult. Wimbledonul (ca de altfel toate celelalte Grand Slamuri) e un turneu cumplit de greu, iar esența performanței ajunge mai cu dificultate la omul de rând și, poate, la sportivul de rând. Haloul acesta de detalii, aura ce învăluie o victorie cu un asemenea răsunet global sunt necesare și fac bine, întregesc reușita și o multiplică, reverberează plăcut pentru toți, transmit energie pozitivă, însănătoșesc climatul public, oferă subiecte de discuție consensuale/ neconflictuale, ameliorează imaginea despre sine a românilor (și a oricui) și, preț de minute/ore/zile (măcar), ne dau impresia că suntem cineva, că suntem altfel, că suntem sau că putem fi mai buni. Cum ar veni, cu cât mai mult (vorbim), cu atât mai bine.
În altă ordine de idei, performanța incredibilă a Simonei Halep naște (și trebuie să nască) emulație, constituind cea mai bună paradigmă a succesului sportiv sau de țară. Pentru cei care privesc, pentru cei care practică sau vor practica sportul în viitor. Mai mult, dezvăluirea Simonei că a învățat tenisul pe iarba de la Wimbledon (deoarece în România nu existau terenuri de iarbă pentru antrenament), dincolo de aspectul șocant, poate da idei de afaceri unor investitori/antreprenori în tenis/sport, de pildă.
În al doilea rând, un asemenea eveniment trebuie mediatizat până la exces, până la saturație, să fie reflectat până la cel mai mic detaliu de către toți jurnaliștii (instituțiile mediatice). Susțin punctul de vedere potrivit căruia jurnaliștii sunt cei care vor identifica/arăta/spune lucrurile cele mai semnificative, relevante, interesante despre un fapt, oricare ar fi el, pentru că aceasta este meseria lor, atunci când o fac cu bunăcredință și în folosul real al publicului. Vreau să pun că esența competiției/performanței o vor transmite jurnaliștii serioși, nu morocăneala interesată a lui Ion Țiriac, nu exaltările deșănțate uneori ale lui Ilie Năstase, nu „expertizele” unor specialiști geopolitici sau idiosincraziile unor experți etc. Acestea dau culoare și diversitate, dar jurnalismul sportiv generalist sau jurnalismul sportiv specializat sunt singurele aflate în serviciul publicului și a interesului acestuia. Dincolo de asta, un asemenea context de fapte e terenul cel mai propice, de excelență chiar, al jurnalismului pozitiv. Și așa e acuzată media că excelează printr-un jurnalism preponderent negativ. Cum ar veni, dacă e ceva despre care să se scrie de bine, atunci asemenea fapte sunt cele mai potrivite pentru așa ceva.
În al treilea rînd, s-a văzut/demonstrat cât de ușor poate fi deturnat chiar și un eveniment (mediatic) major, cum a fost victoria la Wimbledon a Simonei Halep. A fost de ajuns (pentru media ușuratică/ușurică din țara noastră) ca un impresar zurliu din fotbal (Anamaria Prodan) să aplice (în văzul presei) un pumn în figura unui dur al fotbalului (antrenorul Dan Alexa – clientul, amantul sau jucăria ei mediatică) pentru ca performanța unică în istorie, inimaginabilă, greu repetabilă a Simonei să fie făcută praf din punct de vedere mediatic, să treacă pe planul doi. În presa noastră, transformată subit în una de „moravuri ușoare”, nimic n-a mai contat atât, nici politica, nici economia, nici dezastrele, nici nimic. Un amantlâc (și acesta „nedovedit”), cu elemente vizuale explicite, a ocupat instantaneu spațiul public principal.
Merita Simona Halep o asemenea „concurență”?
Merita publicul din România o asemenea interferență?
Merita ca presa noastră să facă un asemenea sacrificiu?
Ar fi bine să contabilizeze (chiar public) ce au pierdut și ce au câștigat.
Și apoi s-o luăm „de la capăt”, confundând politica cu zgomotul ei, viața socială și economică cu scandalurile și sportul cu bârfele ce roiesc în jurul său.