Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Oct 22

Blackout politic

Bune14
Tristă zi a fost ieri pentru politica românească. Un fel de blackout politic, moral și civic. Un moment din acela în care albul pare negru și negrul pare alb, dreapta este stânga și invers, josul este sus și susul este jos. Confuzie, derută și lipsa de repere pentru mai mult de o jumătate de țară. Un pumn violent în plină figură, neașteptat, nenecesar și inutil, dat politicii și democrației. Un recul șocant, o „răsturnare” în timp la care nu ne așteptam și, din nou, o „răscruce” din aceea în care simți că ar trebui să-ți faci bagajele și „s-o dai dracului de țară”. Ce greșeală îngrozitoare!
În activitatea de zi cu zi, și în întâlnirile cu tinerii viitori jurnaliști, mă străduiesc din toate puterile, cu toată energia, știința și pasiunea de care sunt capabil, să-i țin, să-i apropiu, să-i conving, să-i aduc către implicare civică și responsabilitate, către politică, spre deșteptarea civismului și a spiritului democratic, fără de care viața publică, societatea deschisă și profesiunea pentru care se pregătesc nu-și au sens și finalitate. Și e foarte greu, pentru că din toată școala (până la facultate) ei nu învață și nu știu nimic despre astea (educația civică, politică, democratică sunt aproape nule pentru majoritatea dintre ei și o mărturisesc cu sinceritate și candoare). Zilele trecute, unul dintre cei pe care încerc să-i familiarizez/oblig cu lectura sistematică a presei, mi-a mărturisit, rugându-mă să nu mă supăr, dar nu știe „cine e Cîțu”. Mă puteam supăra? Și avea doar scuza, dacă se poate gândi/accepta așa ceva, că e la primele lecții de jurnalism… Dar „cine e Cîțu” nu e o lecție de jurnalism, primită la 19 ani, e o lecție de viață, de civism, de politică, de spirit democratic, dar pe care „România educată” nu le-a dat-o și, mai mult, le-o refuză strident în continuare. Spuneam că e greu când cei mai mulți dintre tineri nu știu lucruri elementare despre politică și abia un sfert dintre cei sub 25 de ani merg la vot (cu motivații diverse). România are aproape cea mai scăzută cotă de participare în alegeri (cca 40 %) din Europa/UE și se află la un nivel maxim de respingere a politicii și partidelor și cu o cotă minimă de încredere în acestea.
Iar la cursurile noastre ne străduim/chinuim să vorbim despre partide, despre democrația participativă, despre reprezentativitate, despre cum fiecare membru al societății ar trebui să se simtă reprezentat într-un fel (de o idee, de un proiect, de un program, de un om, de un partid etc.). Și le mai spun că dacă nu e așa, e pentru că nu suntem destul de conștienți, de educați și de implicați pentru a face societatea noastră democratică mai funcțională… Încerc să-i conving (orice vor face ei în viitor) să nu stea prea departe de politică și de putere, pentru că de acolo vine decizia care-i privește și pe ei în mod direct, și-i îndemn (chiar dacă unii privesc cu scepticism) să nu ocolească ideile și partidele politice, să le adopte sau critice, să fie de acord sau să protesteze, să le urmărească și să le voteze, iar dacă nu sunt mulțumiți de alegere și rezultate, s-o spună public.
Mă străduiesc, de asemenea, să le demonstrez că nu toate partidele sunt la fel, că e imposibil asta, că, totuși, e nevoie și de partide noi, idei noi, oameni noi, dar că aceștia nu pot să apară și să câștige fără sprijinul lor. Și le mai reamintesc că nu se regăsesc îndeajuns în spațiul politic și nu sunt tratați cu atenție de către politicieni și partide tocmai din cauza absenteismului lor de la vot și din spațiul dezbaterii politice. Și așa mai departe, nu le pot reproduce pe toate aici, oricât de supărat și nervos aș fi.
Dar observ de câțiva ani receptivitate în rândul lor, iar cei mai emancipați și inteligenți dintre ei nu refuză politica și discuția despre ea, dimpotrivă, chiar dacă nu le e ușor câteodată s-o poarte și și-ar dori mai mult de la ei și de la societate din punctul acesta de vedere.
Și iată că vine câte-o zi precum cea de ieri, când acele „busolei politice” se dau peste cap, când nordul devine sud și sudul devine nord, când ceea ce ai combătut și criticat tot timpul devine ceva compatibil, agreabil și prietenos, când adversarul politic și ideologic se transformă în partener și „logodnic de guvernare” și de interese obscure. Vine acel moment când „compromisul politic” nu e altceva decât „înțelegere rușinoasă”, „pact abominabil”, „târg blestemat” care nemulțumește și contrariază pe toți cei care mai aveau un dram de încredere în politică. Făcut fără acordul și acceptul celor care te-au ales, în pofida dorinței majoritare și doar în interes personal, de grup de interese, de partid. Acel moment când partidele nu mai contează, când reprezentarea și reprezentativitatea s-au făcut țăndări, când politica și politicienii români mai trântesc o dată cetățenilor ușa în nas, disprețuindu-i profund și sfidându-i mizerabil. Vine acel moment când lecția de democrație, civism și încredere politică se neagă singură, se autodistruge, se transformă în neant. Când trebuie să te gândești bine ce zici.
S-o spunem pe șleau: președintele Klaus Iohannis nu era obligat (de alegătorii lui, de pandemie, de context etc.) să-l crediteze/susțină/umfle pe Florin Cîțu (o adevărată „piatră de moară”) pentru a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL. Președintelui Iohannis nu i-au cerut alegătorii lui asta și n-a fost obligat de nimeni (înafara propriei dorințe/pofte) să distrugă alianța politică de guvernare PNL-USR-UDMR, o formula care, minim-minimorum, asigura stabilitate și un dram de reforme necesare. Președintele Iohannis putea reface alianța ruptă din orgoliu, calcul greșit și nechibzuință, dar n-a vrut s-o facă din motive pentru care trebuia să dea explicații publice. În fine, președintele Iohannis nu este și nu poate fi obligat și nu i-au cerut susținătorii lui să obțină sprijinul PSD la guvernare, să tulbure, să contrarieze și să șocheze nenecesar și nejustificat scena politică românească cu o asemenea alianță politică împotriva naturii, a bunului-simț politic.
Și după asta ce urmează?
Am vorbit numai despre președintele țării Klaus Iohannis pentru că el putea face altfel, avea alte alegeri la îndemână, nefiind obligat să decidă așa. Căci partidele pe care le avem și le vedem n-au putut și nu pot mai mult. Iar acesta e un subiect și mai trist!
De aceea spun ce am spus mereu că trebuie să apară alte și alte partide politice pentru ca România să progreseze. Nu democrația e rea, ci modul în care o înțelegem noi și o punem în practică e rău.

Mar 10

„Aud pe nenăscuții jurnaliști pe nenăscuții doctori cum îi latră”

fbt

fbt


„Epopeea doctoratelor contrafăcute”, dezvăluirile dramatice și copleșitoare ale Emiliei Șercan despre „rușinoasa afacere a doctoratelor”, a arătat o parte întunecată a societății românești și a „inteligenței academice”, nebănuită și șocantă (și) prin dimensiuni. Nu știu dacă avea/are cineva „tabloul general” al situației, poate nici cei care au proiectat/facilitat acest enorm fals national nu și-au închipuit ce va ieși. Și trebuie să admirăm și să prețuim odată în plus „munca eroică” și perseverentă a colegei noastre de breaslă. Sunt convins că ar fi putut primi un sprijin mai mare.
Citind despre epopeea ei, mi-am amintit o întâmplare petrecută cu mai bine de zece ani în urmă, aici la Cluj. Atunci, m-am întâlnit întâmplător (într-un mall, căci întrerupsesem contactele) cu o cunoștință/prieten/„om de taifas” din „servicii”, care, între timp, ajunsese la București, luând viteză și altitudine ierarhică incredibile. Mi-a spus deschis (nu fără un pic de emfază) că face, în același timp, două doctorate, unul la București și unul la Cluj-Napoca (aici la noi). Nu se știa nimic altceva, nu se bănuia nimic atunci, dar mie, cu toată prietenia, nu mi-a picat deloc bine ce-am auzit, căci eu terminasem doctoratul meu și, din cauza muncii și stresului (am presupus și mi-au confirmat medicii), mă alesesem cu o alergie destul de gravă, care m-a băgat în sperieți. Ca să fiu mai clar, de nimic anunțat și brusc, îmi apăreau niște „umflături” destul de mari pe corp (mereu în alte locuri), cu prurit intens (mâncărime), de-mi era frică să ies din casă și să-mi țin cursurile (să nu mă apuce cumva). În fine, aveam antialergicele tot timpul la mine, erau eficiente, iar după o vreme a trecut. Dar n-am putut să nu fac atunci această comparație șocantă: cu „doctoratele”, unora li se „umflau” gradele și funcțiile (c-așa era), mie mi se „umflase” pielea (de stres). Ce fel de doctorate puteau fi, m-am prins mai târziu, evident. Dar n-am vorbit public despre asta pentru că nu știam mai mult și pentru că, dacă am reușit ceva ca jurnalist de investigație, s-a datorat și faptului că am știut să-mi protejez „prietenii” și „sursele”. Multe și „grele”, pe care le-am avut.
Odată cu „decopertarea” acestei găuri intelectuale rușinoase (care nu se mai termină), „cuibușorul de nebunii” de la București (Academia Națională de Informații etc.) al certificatelor de competență false s-a cam spart, iar o parte din „nenăscuții pui” au rămas fără „cloșcă”. E de așteptat deci să încerce să eclozeze în alte părți, să caute certificate de competență și onorabilitate, dacă se poate, pe bune. N-ar fi exclus să începem să vedem acești „candidați” bătând la curțile altora, poate chiar ale noastre. Clujul, ca debușeu, ca loc de refugiu pentru „protipendada bucureșteană” de profil! Nu știu, dar mă tem (cunoscându-i)!
Tocmai din aceste motive, din prețuirea față de instituția la care lucrez și față de colegii mei, generic vorbind, cărora, în bună credință și intenție, e posibil, nici să nu le treacă prin cap, trag acest umil semnal de alarmă preventiv. Ar fi grozav și magistral să mă înșel!

Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Dec 23

Despre libertatea presei noastre

Discuții
Am fost invitat, ieri, la TVR Cluj, să vorbesc despre starea presei românești în cei 31 de ani de libertate, trecuți de la căderea comunismului. Îmi era destul de limpede ce urma să spun, nu-mi era destul de clar timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Apoi s-a întâmplat că m-au introdus mai repede în direct, de pe Skype, și am auzit ce spunea celălalt invitat, Cornel Nistorescu, cu un discurs nu critic, ci distrugător la adresa presei și a tinerei generații. Planul s-a schimbat în sensul că timpul s-a scurtat și că n-am putut face abstracție de ce a spus antevorbitorul meu și de întrebările moderatorului. Totuși, nu cred că trebuie sau trebuia să intru foarte tare în polemică cu cel care, mare ziarist, de când și-a pierdut oficial credibilitatea, e supărat rău (în sens conservator-retrograd) pe tot ce se întâmplă în România.
Pentru că nu am spus în emisiune nici pe departe ce plănuisem să spun, am să aștern aici principalele idei care consideram necesar a fi rostite, din convingere, fără niciun sens polemic, de data asta.
Eu am împărțit cei peste treizeci de ani de presă românească liberă în trei perioade, fiecare având aproximativ/orientativ durata unui deceniu. Prima perioada (anii 90) am numit-o de inițiere și creștere, caracterizată de amatorism, căutarea identității și început de profesionalizare, cu bani puțini sau deloc. A doua perioadă (anii 2000), de maturizare și consolidare, a însemnat raportarea la standarde profesionale, conștiință de sine, diversitate, relativă independență editorială, cu o mai bună distribuire a resurselor (relativă prosperitate). Etapa a treia, începută odată cu criza financiară din 2008 și până azi, este una de declin și criză prelungită a sistemului media, influențată și de tehnologie, caracterizată de transformare/schimbare (orientarea spre digital), diminuarea resurselor din publicitate, deprofesionalizarea media (scăderea sau abandonarea standardelor jurnalistice), decrediblizarea presei, fragmentarea publicului, încercarea unor noi modele de afaceri, fake news etc. Fiecare etapă poate fi dezvoltată și nuanțată.
Media momentului este într-un moment de căutare asiduă și de negăsire deplină încă.
Cu siguranță însă, în emisiune, la incidența dintre trecutul presei destul de chinuit și viitorul destul de incert, aș fi emis și dezvoltat următoarele idei cadru, cu posibilitate dezvoltare și argumentare:
• În democrație, prin definiție, presa este și trebuie să fie în opoziție față de putere și în slujba intereselor publicului. A fost și n-a fost așa și tot mai des uită să fie
Libertatea presei este o lucrare împreună a întregului ecosistem media, inclusiv a publicului, care și cere, dar și susține această libertate. Din neclaritate și lipsă de educație (mediatică, politică, civică, democratică, financiară etc.) publicul cere mai puțin, iar când cere, nu asigură și susținere (financiară)
Libertatea presei trebuie convenită/asumată/mediată (dincolo de coordonatele constituționale) de mediul politic și de cel economic-financiar: cel politic, prin asumarea riscului de a fi criticat (ce lovește însă direct în interesele electorale și de putere), lipsa de presiune (legislativă, financiară etc.), alocarea justă a resurselor; cel economic, prin nevoia de transparență și competiție, publicitate, finanțarea jurnalismului de calitate prin mecenat, premii, proiecte mari (de investigație). În fapt, mediul politic este discreționar, opresiv sau acaparator în raport cu media; mediul economic este nepăsător, indiferent, neglijându-și propriile interese în raport cu jurnalismul profesional.
Aș fi subliniat, de asemenea, o idee pe care am rostit-o și cu alte ocazii, aceea că nu există țară/oraș/societate civilizate fără presă liberă. Căci nu pot avea:
Credibilitate, în lipsa elementului critic, a recunoașterii dreptului de a greși și de a fi criticat pentru asta
Transparență, în lipsa existenței tuturor versiunilor de informare și interpretare
Prosperitate (bunăstare pentru fiecare), în lipsa unei distribuiri juste (supravegheate) a resurselor.
Toate aceste repere au fost și sunt critice pentru presa românească, uitate, marginalizate sau ignorate cu bunăștiință, cu consecințele de rigoare.
Fără nicio îndoială, aș fi susținut următoarele:
Conținutul jurnalistic de calitate (pentru prezent, dar mai ales pentru viitor) nu este și nu poate fi gratuit (niciun produs de calitate nu este ieftin, cu atât mai puțin gratuit); publicul trebuie să înțeleagă și să accepte treptat asta
• Presa românească (de toate felurile) trebuie să accepte procesul de schimbare/ transformare ireversibilă care este inevitabil și să învețe mai bine să se adapteze, ca și formă și conținut. Media din trecut nu va mai exista niciodată
• Presa românească trebuie să recâștige încredrea publicului, pornind de la faptul că a ignorat acest aspect (presupunându-i existența din oficiu) și ținând cont de noile dinamici ale audiențelor și de fragmentarea acestora
Presa românească trebuie să ia în calcul și alte modele de afaceri (înafara modelului clasic, cu publicitate), să identifice alte surse de finanțare, să aibă o atitudine inovativă și creativă
Modelul actual de supraviețuire nu este suficient, pentru că omite tocmai misiunea presei, aceea de serviciu public indispensabil funcționării democrației; interesele publicului sunt marginalizate sau manipulate în interes propriu, politic partizan sau economic, ceea ce publicul nu acceptă/nu va accepta
• În lipsa servirii interesului comun, publicul s-ar putea dispensa de presa profesionistă (nemaisesizând diferența), recurgând la alte mijloace de informare (presa zis amatoare, rețelele sociale etc.), ceea ce ar însemna „moartea presei”, dar și un fel de anticameră a haosului.
Am fost întrebat de moderator, la final, cum cred că va fi presa peste câteva decenii (treizeci de ani). Sub presiunea timpului am dat un răspuns expeditiv-optimism, eu cred că presa românească va supraviețui, sincron cu fenomenul presei în general. Adaug acum și motivele: presa nu va dispărea câtăvreme își va îndeplini misiunea, aceea de deservi, cu informații, profesionist, onest, în spiritul adevărului, interesele comune ale publicului și de care acesta nu se poate și nu se va putea lipsi. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă, în timp, conținuturile și modalitățile de transmitere vor fi diferite.
A venit vorba și despre tânăra generație, care nu mai citește, în general, și nu mai citește aproape deloc presă. Am spus că sistemul educațional actual din amonte de facultate, închipuit, anacronic, neadaptat, nu asigură conținuturile educaționale de care tinerii au nevoie, iar aceștia recunosc asta (de pildă, nu știu nimic despre politică, despre democrație, despre economie, despre afaceri, despre media etc.). Cu toții se află într-un deficit îngrozitor de background-uri culturale, fără de care nu pot, de pildă, operaționaliza știri. Asta îngreunează formarea lor superioară și (supra)solicită sistemul universitar, care are de recuperat suprafețe mari rămase descoperite. Și am dat exemplul pe care îl cunosc bine pentru că îl practic tot mai intens în ultimii ani: în primul semestru, cu studenții de la jurnalism facem mai întâi exerciții de lectură avizată a presei și de înțelegere și explicare a știrilor, a importanței și semnificației lor (într-o goană disperată pentru acumulare de backgroundu-uri), înainte de a învăța ce sunt și cum se fac știrile. Dar nu am uitat să subliniez progresul de care tinerii sunt capabili, capacitatea unora (cel puțin) de a compensa aceste deficite și a acumula competențele și abilitățile de care are nevoie un jurnalist.
Chiar dacă suntem realiști, suntem obligați să fim și optimiști.

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.

Jul 10

Jurnalismul, fabrica de adevăr

Portret 1
În fiecare an, în luna iulie, facultățile fac schimbările de efective: o generație finalizează licența, o alta începe admiterea. E puntea scurtă care nu-ți lasă prea mult timp între emoțiile pentru cei care pleacă și primirea în bune condițiuni a celor care vin. Pentru absolvenții de jurnalism și media digitală e la fel, cu niște lucruri și responsabilități, îmi permit să spun, în plus.
Oare ce ar trebui să mai vedem dincolo de cele două „îmbrățișări”: una de bun rămas și alta de bun sosit?
Absolvenților le-am tot vorbit, în cei trei ani, și transmis mesaje, ei trebuie să confirme sau să infirme dacă urmează calea pentru care s-au pregătit. Dacă o vor face (și vor deveni jurnaliști) meritul va fi mai ales al lor, dacă nu o vor face, responsabilitatea va fi și a noastră.
Gândurile mele acum se îndreaptă către cei care vin cu dorința de a deveni jurnaliști, cu aspirații înalte și cu vise, pentru că ei sunt „materia primă” pe care se construiește temelia viitorului. Și nu sunt vorbe mari spuse de conjunctură: și ieri, mai cu seamă azi și mai ales mâine, jurnaliștii au fost, sunt și trebuie să fie suportul principal pentru „adevărul” care circulă în societate și pe care ne bazăm deciziile.
Am fost martorul, în treizeci de ani, prea multor transformări și schimbări în interiorul presei și al societății pentru a nu spune asta. Am trăit și am văzut prea multe pentru a nu înțelege importanța mass-media și a nu înțelege pericolul prin care trecem acum. Sub ochii mei (și pe piele proprie) s-a născut „presa liberă” din România în anii `90, am văzut cum și-a atins apogeul în primul deceniu al mileniului doi și cum agonizează după criza financiară declanșată în 2008. Adăugați criza structurală de sistem media și revoluția (și perturbarea) tehnologică care avansează cu repeziciune pentru a avea imaginea concretă și completă a unei prese slăbite, sărace, dependente, asediate (din interior și exterior) și care își indeplinește tot mai greu (sau abandonează) rolul său social principal, acela de suport al democrației, al libertății de exprimare, de bază a formării unei opinii publice autentice, libere, fără constrângeri; rolul său primordial în funcționarea sistemului politic deschis, cu alegeri libere, și a pieței libere, din perspectivă economică, fără de care și democrația liberală și economia de piață sunt vorbe în vânt.
Pe această cale a schimbărilor structurale, un carusel al transformărilor successive și accentuate (trecerea dinspre presa tipărită spre cea online, scăderea influenței televiziunii, apariția blogurilor și dezvoltarea new media, migrația accelerate a publicității înspre giganții internetului, culminând cu dezvoltarea fără opreliști a rețelelor sociale), dublată de noile obiceiuri de consum ale publicului, presa liberă (atât cea clasică, cât și cea online) a primit tot atâtea lovituri, suportând supliciul de a fi ignorată profesional (de către public) și abandonată financiar (de către publicitari), umilința de a fi substituită (de către rețele și bloguri personale) și pericolul de a dispărea sau a se scufunda în irelevanță (în Internet). Mai rău de atât nu putea fi decât dispariția efectivă, ceea ce este absurd și de neacceptat cât mai trăim într-o lume liberă (încă).
De aici trebuie să înceapă construcția noului jurnalism și reconstrucția credibilității sale, pornind de la constatarea, tot mai dramatică, că el nu poate fi înlocuit de nimic, nici de bloguri, nici de platforme, nici de rețele, nici de alte inovații digitale, construite pe criteriul (atragerii) atenției, al plăcerii și divertismentului, al narcisismului și cultului de sine etc., oricât de tentante ar fi. Nimic nu poate înlocui informația relevantă de zi cu zi, atractivă și de interes public, selectată și colectată profesionist, prelucrată, ambalată și livrată corespunzător, adevărată, verificată și asumată de către jurnalist. În lumea magiei virtuale, a fake news-ului fără scrupule, a războiului informațional (al treilea război mondial), nimic nu va fi normal și nu va funcționa fără informație autentică și adevăr, care este și va rămâne prerogativa jurnalismului autentic. În această lume a dezordinii desăvârșite din mediul comunicațional, cineva pregătit anume din punct de vedere profesional, dedicat trup și suflet misiunii sale, liber de orice constrângeri (politice, financiare, profesionale, conjuncturale) își va asuma rolul informării publice autentice și a servirii interesului public în spiritul adevărului.
De aceea numesc jurnalismul fabrica de adevăr. Nu pentru că a fost întotdeauna (exact) așa, nu pentru că așa este, ci pentru că e indispensabil să fie așa pentru viitor și pentru supraviețuirea unei societăți deschise, bazată pe libertate și liberă alegere. Chiar dacă e greu, chiar dacă, uneori, pare imposibil, chiar dacă unii nu vor, nu știu sau nu pot face asta.
În această stare de lucruri (schițată aici), toți avem interesul unei noi construcții, al unui jurnalism veritabil, credibil: de la manageri de presă, jurnaliști de linie și tineri (viitori) jurnaliști și până la public, care conștientizează (sau va conștientiza tot mai mult) acest lucru.
Cei mai puțin tineri înțeleg mai ușor aceste lucruri, dar le pot face mai greu.
Cei mai tineri le înțeleg mai greu, dar le pot face mai ușor.
Iată dorința, speranța și simbioza de care este nevoie!
Iată de ce îi așteptăm pe tinerii/viitorii jurnaliști cu brațele deschise!

Jun 16

Care (e) jurnalism

Select7
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.

Feb 25

Ispita întrebărilor fără răspuns

Portret 3
E mai puțin obișnuit, pentru jurnaliști, să-și întrebe cititorii (telespectatorii, ascultătorii, utilizatorii) despre lucruri pe care (real, aparent sau retoric) nu le înțeleg.
În exercitatea curentă a profesiunii lor, de fapt, jurnaliștii își întreabă sursele (explicite sau implicite), pentru a afla de la ele informații noi și relevante și pentru a le transmite apoi cititorilor/consumatorilor, ca un plus de informații (față de ce știu ei) și ca un plus de înțelegere (față de cât pot pricepe ei singuri). Această simbioză socio-politică (jurnalist-cititor) e unul din principiile de căpătâi ale vieții democratice și unul din stâlpii ei de rezistență. Sensul fundamental al relației (de prestări servicii calificate vitale) rămâne același (dinspre jurnalist spre utilizator) și trebuie să rămână același, cu toate că statutul jurnalistului este (tot mai) amenințat, cu toate că rolul lui social pare (tot mai) ambiguizat și cu toate că au apărut nuanțări considerate normale în era Web 2.0.
Așadar, ar trebui să rămână firesc ca cititorii să-și întrebe jurnaliștii și să aștepte de la ei „limpeziri”, „clarificări”, „lămuriri” despre lumea din jur, chiar dacă paradigma comunicării mediatice se schimbă și ea, cum se schimbă toate. De pildă, ceea ce ieri (și azi din ce în ce mai puțin) se numea „furnizare de informații importante” (de către jurnalist înspre cititor), de mâine (dar începând chiar de azi) se cheamă tot mai des și tot mai clar „selecție de informații relevante” (de către jurnalist pentru cititor). Pe de altă parte, tot ceea ce ieri (și până în ziua de azi) o numeam „plus de cunoaștere” a realității (adus de jurnalist în folosul omului obișnuit), de mâine (dar tot mai frecvent, chiar de azi) să se numească „interpretare în spiritul adevărului”, un serviciu nou, nu doar util, ci și necesar în era fake news și a dezinformării/manipulării. Mai adaug la aceste lucruri (abstracte și complicate pentru unii) faptul că a devenit cumva normal (în epoca rețelelor sociale și a interactivității) ca jurnaliștii să se informeze direct de la cititori/utilizatori/ consumatori (îi spune crowdsourcing), să le solicite finanțare (îi spune crowdfunding), să încerce să le câștige încrederea (într-o lume a intereselor și a neîncrederii) etc.
Cu toate acestea și, evident, împotriva curentului, m-am încăpățânat să nu înțeleg niște lucruri și să-mi permit să întreb despre ele.
De pildă, nu pot să înțeleg de ce e bun Brexit-ul pentru români. Știu desigur că o parte (mică) dintre români sunt antieuropeni. Știu că Brexit-ul dă bătăi de cap UE și că e o problemă complicată chiar și pentru britanici, că și-au bătut capul vreo trei ani și nici acum nu e sigur că e bine ce-a ieșit după alegerile anticipate recente, care dau liber ieșirii din UE a Marii Britanii. Dar de ce s-ar bucura românii de asta? L-am auzit și pe președintele Iohannis spunând că Brexit-ul e bun pentru românii din UK (peste 500 de mii), pentru că e „cu acord”. O cunoștință din România, stabilită cu familia în regat, e entuziasmată de englezi, e încântată de Boris Johnson și jubilează de victoria netă a Conservatorilor lui. De ce? Un prieten, aflat nu de multă vreme în Londra, privește cu seninătate Brexit-ul (ca pe ceva implacabil), dar nu ca pe ceva decisiv sau periculos pentru el (deși nu are un statut cert încă în UK). Poate că e bun pentru că nu vor merge și alți români în Marea Britanie, să le creeze lor (celor deja acolo) „probleme”. Ca să fie tacâmul complet, am citit recent un sondaj care arată cu britanicii înseși nu sunt atât mișcați/interesați de Brexit în sine, cât sătui și plictisiți de toată povestea lui (imposibilă) și dornici să se termine odată, într-un fel posibil. S-a dovedit că, odată urnit, Brexit-ului i-a fost mai prielnic să meargă înainte decât îndărăt.
Apoi nu pot înțelege cum, în România, vreme de 30 de ani, a fost ignorată/ratată/ocolită de vot, tocmai educația (cea mai importantă temă socială), în condițiile în care în fiecare casă/familie e cineva la școală și se poate presupune întemeiat că fiecare părinte (bunic, frate, soră) cu drept de vot vrea binele copilului aflat în școală. Orice altceva a contat în peste șapte cicluri de alegeri generale (și tot atâtea prezidențiale), oamenii au votat toate „prostiile” (neocomuniști, anticomuniști, „telegenici”, guralivi, bețivi, chiori, șmecheri, „muți” etc.), s-au luat după toate „fentele” (privatizare, sărăcie, bunăstare, criză, anticorupție, anti anticorupție etc.), dar nu realizau că votul cel mai sigur și cea mai bună investiție (de țară și de familie) era o educație sănătoasă pentru copiii lor. O fi greu de înțeles, o fi greu de urmărit, o fi greu de controlat, nu știu. Dar lucrurile nu par deloc schimbate în preajma unei noi încercări de reformare a educației naționale.
Nu înțeleg apoi cum în România, după treizeci de ani de democrație, nu s-a format o clasă politică autentică și o societate civilă care s-o genereze și s-o controleze. Am rămas tot în logica „serviciilor” atotstăpânitoare și atotcontrolabile, care fac și desfac jocurile de putere, indiferent de partidele aflate la putere. Iar atunci când nu sunt manevrate de cineva, partidele noastre (noi și vechi), din amatorism, din lipsă de reguli și de selecție, se comportă ca și cum ar fi. E un semn de imaturitate. Și apoi nu înțeleg de ce societatea/democrația noastră nu se maturizează, dimpotrivă, pare, câteodată, că vrea să-și reia adolescența.
Ispita întrebărilor fără răspuns nu se oprește aici.