De ce n-are Arthur coadă și… presa succes

Bune12
A trebuit să „moară un rege” ca să descoperim despre noi, toți laolaltă (cetățeni și media), lucruri noi, surprinzătoare, șocante, aduse parcă din alte lumi (de poveste). Altminteri, ignoranți am fi rămas pe veci! Și nici lacrimile nu ar fi fost aceleași! „Prohodul” gigantesc al defunctului „rege”, oficiat civic, politic, vag juridic și (intens) mediatic cu toate onorurile, vorbește despre starea și hibele noastre greu curabile.
Părem a fi într-o caricatură al cărui autor nu știm dacă este providența, întâmplarea sau un maestru comunicator/specialist PR. Și nici nu mai contează pentru pofta noastră de „povești nemuritoare”.
Căci trebuia să fie „un rege” (ca să atragă atenția), trebuia să fie neapărat un uriaș, superlativ (cel mai are urs din… România, Europa, lume etc.), trebuia să poarte un nume (iar Arthur a primul nume de rege ce îți vine în minte), trebuia să fie ceva tragic, profund, conflictual (un prinț care omoară un „rege” – și ce-i mai tragic decât moartea), trebuia să fie ceva fabulos (o acțiune de vânătoare „magică”, hiperbolică – un prinț „din Apus”), trebuia să fie ceva misterios (un urs din sălbăticie, rar zărit de căutătura omenească, „incert” vizualizat fotografic), trebuia să fie ceva „ireal” sau măcar, până una-alta, greu verificabil.
Nu prea are de-a face că prințul este de Liechtenstein și este real, iar „regele” este simbolic etc., nu prea contează rigurozitatea faptelor și a amănuntelor, contează că am stat gură-cască câteva zile asupra unui subiect, brusc și parcă întâmplător relevat și mediatizat, profund doar în semnificații, dar marginal în detalii și reprezentare. De fapt, un „subiect servit” (cum se spune în limbaj jurnalistic), ba chiar „la tavă”, de un ONG, iar „servirea subiectelor”, după orice teorie jurnalistică, face parte din practica defectuoasă a profesiei, orice s-ar spune. Aș vrea să fie bine înțelese lucrurile, din perspectiva mea: nu e rău deloc că a ieșit la iveală o practică de braconaj (vânătoare ilegală), nu e greșit deloc să fie popularizați și vinovățiile, și vinovații, în esența, sunt câteva beneficii certe aduse opiniei publice prin mediatizarea acestui subiect. Cauzele și efectele de profunzime, din păcate, sunt altele și nu se înțeleg la prima vedere. Și n-am nimic cu activitatea și strategia de promovare a ONG-urilor (ele au viața și rolul lor), mă interesează ce face presa și care este cea mai bună atitudine a media și a publicului în asemenea situații.
Ce am putut observa, la prima strigare: că un ONG, din zona de activitate a protecției mediului (Agent Green), generează, din propria inițiativă (fără a fi provocat de presă), un subiect de impact mediatic major, printr-o postare pe propriul site, cu un titlu ce ar putea stârni invidia jurnaliștilor: „Arthur, cel mai mare urs din România, împușcat de un Prinț austriac”. De precizat, un subiect gata documentat, cu acte reproduse la vedere, gata scris și gata ilustrat cu poze, inclusiv a ursului Arthur (mai puțin autorul fabuloasei fotografii?). Și bine pregătit și vorbit public, în etapa ulterioară.
Mă întreb cum ar fi fost și dacă n-ar fi fost mai normal și mai credibil ca subiectul/scandalul să fie anclanșat/declanșat în urma publicării unei investigații jurnalistice, făcute de jurnaliști de investigație profesioniști și independenți, subiect documentat și finalizat jurnalistic și apoi „judecat public”? Pentru asta, ONG-ul ar fi putut sesiza, mai întâi, presa sau presa ar fi putut descoperi subiectul întrebând. Între paranteze spus (cu titlu de recomandare), la cursul de jurnalism de investigație pe care îl predau le spun viitorilor jurnaliști să consulte întotdeauna, în cazul unui subiect, și ONG-urile cu activitate, date și competență pe acel domeniu.
Subiectul „ursului rege Arthur”, ucis de prințul austriac, este preluat treptat de toată presa și rostogolit pe toată părțile. Ore întregi (de știri și dezbateri) și pagini întregi (de informații, analize și procese de acuzație/intenție/deplângere) s-a tras de „coada ursului” și s-a vândut mediatic, zile la rând, „pielea ursului din pădure”, pe o sumă de informații date (nesubstanțial îmbunătățită). Media nu s-a deosebit cu nimic (și parcă se deosebește tot mai puțin) de reacția din rețelele sociale, de-a valma, cu toții, lacomi și disperați, asupra unui subiect, consumat până la sațietate și apoi până la oboseală și silă. Publicul, foarte reactiv și polarizat și el, „s-a aprins”, de-o parte sau de alta a baricadei, alimentat cu combustibil „refolosit” de media. Dintr-un asemenea consum/act mediatic, ritualizat în mod identic de toate formele și instituțiile de media, nu mai poate rămâne decât o „cenușă” inutilă și grețoasă, care crează respingere, atât față de subiect, cât și de rezolvarea problemei. Și cu asta s-a terminat, așteptăm alt scenariu, cu alte animale și alți prinți. Repet, nu mă apuc să reproșez ONG-ului cum a instrumentat subiectul și nici publicului care a reacționat așa. Știu doar că presa, care are o misiune și un rol în societate (în privința gestionării informației publice), poate face altfel și asta mă interesează.
În primul rând, e evident și vizibil că se produce un proces de dezintermediere a informației, de „sărire” a presei, ca intermediar, în informarea publică și de adresare direct publicului, prin mijloace de comunicare proprii (site-uri, bloguri etc.) sau prin rețele sociale, de către cei care au interesul să o facă. Această dezintermediere, ocolire, „sărire” a presei, posibilă în era digitală și tot mai frecventă, vizează ajungerea mesajului de la comunicator direct la public, fără a fi analizat, interpretat, criticat, semnificat, evaluat etc., iar scopul este de a eficienta efectul dorit, a-l lipsi de bagajul, de obicei critic, al „intermedierii jurnalistice”, care va vedea și „părțile rele”, nu doar cele bune ale mesajului, așa cum și-ar dori emițătorul informației.
Ce face publicul într-o asemenea situație:
– Acceptă mesajul subiectiv/partizan/interesat, îl consumă așa cum este și trage singur concluzii?
– Sau caută nu doar informația brută, ci și analiza și expertiza pe care jurnaliștii o pot furniza, pentru a înțelege mai bine, pentru a vedea toate perspectivele și a trage concluzii mai temeinice?
Aici e marea problemă și punctul nevralgic al presei momentului: se pare că publicul, cel needucat sau prost educat media, în căutare de emoții și senzații tari, preferă mesajul direct, de la emițător, neintermediat mediatic, iar presa pare/devine inutilă în această situație. Pe de altă parte, e presa atât de conștientă și lucidă, dar și atât de convingătoare cu publicul pentru a-și justifica existența, necesitatea, competența în criticarea, medierea și echilibrarea informațiilor publice, pentru a fi cerută și căutată de către public? E un lucru la care, cred eu, trebuie meditat profund.
De aici rezultă că bătălia directă pentru știri/informații noi, distribuite cu maximă rapiditate, este sau va fi pierdută de presă, în condițiile în care „fiecare” (comunicator interesat) se poate „comunica pe sine” instantaneu, adică poate transmite informații direct (live pe Facebook), pe alte căi decât cele mediatice, indirecte. Aici sunt afectate toate instituțiile media, dar cu prioritate presa scrisă, apoi televiziunea șamd și nu vor reuși să țină pasul.
Rezultă că nu asta e calea pentru presă, ci a crea o diferență în tratarea informației și a o expune publicului pe care acesta să o perceapă ca pe o necesitate, ca pe o nevoie de care nu se poate lipsi. Această diferență (față de toate celelalte forme de distribuire a informației) este aprofundarea informației brute (emisă de politicieni, instituții, ONG-uri etc.), analiza și interpretarea obiectivă, în spiritul interesului public, a acesteia, perspectiva critică de bună credință și credibilă a jurnalistului, care nu există și pe care nu o găsește în altă parte. Doar așa convingi publicul să te caute și să te plătească, nu pentru știrile de flux pe care oricum le află dacă dorește. Ducând gândul mai departe, înseamnă că poate avea succes, în condiții de credibilitate, jurnalismul care oferă profunzime, interpretare, perspectivă, deci jurnalismul care sensibilizează probleme reale din societate (jurnalismul amplu, documentar, de reportaj și analiză), jurnalismul care sesizează și dezvăluie erori, greșeli, abuzuri din societate (jurnalismul de investigație) sau găsește soluții pentru rezolvarea acelor devieri grave (jurnalismul constructiv și de soluții).
Așa s-a întâmplat și în cazul „regelui Arthur”, presa a fost „sărită” și substitută, atât în alegerea subiectului, cât și în documentarea și promovarea lui, până la controlul impactului și al efectului public. Dar presa a fost mulțumită și s-a simțit confortabil, pentru că s-a ales cu un subiect pe cinste. Dar, ceea ce este mai important, ca și acest ONG, care se folosesc de presă (în cel mai bun caz) în pasul doi, fac tot mai mulți, politicieni, instituțiile, vedetele, ONG-urile etc. Iar presa, pe post de magafon, participând și amplificând „balul” altora, câștigă ceva facil (ecoul) pe termen scurt și pierde ceva (credibilitatea) pe termen lung. Și își uită propria misiune!
Presa profesionistă nu trebuie să se lase „angrenată”, ea trebuie să „angreneze”, să facă agenda după regulile ei, adică ale interesului public!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *