Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *