Fotbalul la alibi

UEFA_Euro_2020_Logo.svg
Imaginea simbol a finalei Euro 2020 câștigată de Italia pe Wembley, în templul fotbalului englez: în minutul 67, fundașul italian Leonardo Bonucci, la un metru de linia porții adverse, înscrie cu latul golul egalizator, cu tot efortul disperat al lui Harry Kane, atacantul englez pur-sânge, aflat după linia porții, mai în spate chiar decât portarul Pickford. Așadar, fundașii echipei câștigătoare atacă și dau gol, atacanții echipei învinse stau neputincioși cu „fundul în propria poartă”. Am reținut în direct faza și apoi năduful în prim-plan al lui „Hurry Kane”, ilustrat apoi de reluări. Cred că nu mai sunt necesare date statistice (posesie, șuturi la/pe poartă, număr atacuri, faze finalizate, driblinguri, zone unde s-a jucat minge etc.) pentru a ilustra dezastrul englez al finalei, al unui joc umilitor pentru ei și pentru fotbal, al unei strategii și tactici greșite din temelii. Le-am numit laolaltă fotbalul la alibi.
Poate că n-ar trebuie să fim atât de critici cu Anglia, spun unii, în fond, a ajuns unde n-a mai fost niciodată, a jucat finala și a pierdut la penalti. Omenesc! Au pățit-o și alții, li se întâmplă tuturor. Privit global, nu-i nimic ieșit din comun. Iar, pe deasupra, nici eu și nici mulți alții n-am fost suporteri englezi, așa că de ce să ne batem capul prea mult. Sunt totuși niște lucruri de spus, indiferent cu cine ții și cât îți pasă, importante pentru sport/fotbal, competiții, antrenorat, mize, așteptări etc. La polul opus al unei atitudini (excesiv de) critice, ca suporteri ai Italiei sau neutri, am putea să lăudăm Italia, meritele ei, jocul, cât de grozavi au fost, metamorfozele fotbalistice uimitoare ale squandrei zzurra în mandatul Mancini-Vialli etc. Dincolo de orice parti pris-uri, cred că fotbalul și atenția și timpul pe care i-l acordăm, merită ceva mai mult decât proslăvire, jubilație și incantație…
Fără îndoială, pentru Anglia, Euro 2020 a fost ocazia perfectă de a câștiga un trofeu pe care, dincolo de preferințe, îl merită, atât pentru istorie, în general, cât și pentru istoria momentului, în particular. Era timpul, odată și odată, să rupă lanțul ghinioanelor, al slăbiciunilor, al mediocrității, al conjuncturilor și să câștige (naibii) odată! Lumea fotbalului mondial, european și englezesc cred că ar fi răsuflat ușurată, scăpată ca de-o zgură și o nedreptate. Iar pentru acest deziderat părea că s-au aliniat acum și astrele și oamenii: o competiție dirijată către Anglia, favorizând prin găzduire (întâi) jocurile ei, asistată organizatoric de foruri fotbalistice și aranjată politic/pandemic, cu acces aproape nestingherit al publicului și cu asigurarea (de rezervă) privind arbitrajul etc.. Pe deasupra, Anglia are o competiție fotbalistică (Premier League) de primă mărime, fotbaliști proprii (super)valoroși și un stil fotbalistic spectaculos prin care atrage și uimește lumea înteagă. Ce-i lipsea? Toate chestiunile legate de context exterior fuseseră rezolvate, mai lipsea să-și creeze singură contexul interior, pur fotbalistic, de care avea nevoie și fără de care nimeni nu te poate face învingător: nici UEFA, nici politica, nici banii, nici arbitrii, nici publicul din stadion și din lume. Exact acest context a lipsit.
Vreau să spun că și eu am intrat în rezonanță cu așteptările și cu lumea și am crezut, peste propriile preferințe, că e bine și potrivit ca Anglia să câștige europeanul, cu o condiție minimală, să o facă prin meritul propriu. Și acest lucru părea posibil. Începutul turneului i-a fost din nou favorabil, s-a calificat mai departe fără efort (părea natural), fără să forțeze, chiar fără să joace, dar fără să primească gol. Pentru debut, era perfect, urmarea unui „dozaj”, a unei „științe” a antrenorului și jucătorilor, conștienți de sine și de faptul că așa se construiește un parcurs de lungă durată, chiar până la capăt. Anglia a început competiția cu frâna trasă! Cu tot oportunismul rezultatelor însă, nu puteau trece neobservate mediocritatea jocului, absența „fotbaliștilor” din echipă, lipsa construcției, incapacitatea de a ataca. Anglia era gândită (atunci) pe defensivă, să nu piardă, chiar dacă juca cu adversari obișnuiți sau mai slabi decât ea. Iar pentru asta, echipa era compusă de „geniul” ei, Gareth Southgate, din șapte jucători cu profil defensiv clar: trei fundași centrali (Maguire, Stones și Walker), din care ultimul era fundaș dreapta; „mijlocul” începea cu „o cacofonie”, tot un fundaș dreapta (Trippier, Altetico), continua cu doi închizători (Rice și Phillips), „muncitori”, dar lipsiți de viziune și anvergură, în orice caz, fără simț de construcție și de atac a jocului, și se încheia cu Shaw, un fundaș stânga „de meserie”. Jocul de atac se baza pe Sterling, Harry Kane și Mount sau juniorul Saka, ca titulari. Phillips, de pildă, a dat un singur gol în PL, niciunul la națională, genul de jucător pentru care poarta nu există. Nici vorbă de Grealish (cel mai creativ jucător din PL, placa turnantă la Aston Villa), Foden (sau „noul Messi”, considerat cel mai talentat tânăr jucător englez, titular la Man City și în finala UCL), Sancho (cel mai scump transfer al sezonului în PL), Rashford (vedetă la Man. United), nu mai zic de Greenwood, considerat marea speranță a fotbalului englez. Nici unul dintre acești jucători de construcție și de atac nu și-au găsit niciodată loc printre titulari, Southgate subordonând tot timpul ceva pentru altceva, care s-a dovedit până la sfârșit fără niciun sens, o iluzie. Dacă credeai că echipa cu profil „beton defensiv” era doar pentru început, te înșelai, ea fost păstrată riguros până la sfârșit, „schimbările” de nevoie, de criză sau sub presiune exterioară au fost post pe post, iar Anglia nu și-a dat drumul la joc/atac pentru că nu știa, pentru că nu fusese învățată/antrenată, pentru că îi era frică, antrenorului ei, să nu piardă. Cu un lot slab, deficitar, aș fi înțeles, dar să ai la dispoziție o generație atât de talentată (campionaă europeană de tineret) și să joci orbește defensiv pe teren propriu, până în ltimul minut al finalei, e de neiertat.
De fapt, privit retrospectiv, totul pare un alibi jalnic al unui antrenor lipsit de pricepere, viziune și anvergură, prudent, precaut până la exces și fricos. Și-a făcut calculele cum să nu piardă, nu cum ar putea câștiga. A făcut o strategie defensivă, care îl putea duce mai departe, dar nu-l interesa până unde. N-a gândit jocul cum să dea goluri, ci cum să nu primească. Îl interesa bilanțul propriu, nu al echipei, nu investiția emoțională și așteptările. Iar pentru toate astea, penaltiurile, loteria și circul de la sfârșitul unei finale erau alibiul perfect: am vrut, am fost aici, dar n-am avut noroc. Așa cum nu-și putea asuma victorie, el nu-și asumă nici înfrângerea, pentru că poate întreba senin: care înfrângere.
Doar că în finală chiar șansa i-a jucat lui Southgate un farsă mortală: a pornit meciul, practic, cu 1-0, pe gustul și pe așteptările sale ideale, nu trebuia, cu echipa lui defensivă (cu doi fundași dreapta de meserie titulari, n-am mai văzut așa ceva), decât să apere un rezultat picat pleașcă. Ei bine, aici e înfrângerea absolută a antrenorului, că nici asta n-a reușit, mai alea asta n-a reușit, fiindcă a fost egalată de Italia și ar fi putut și ar fi trebuit să piardă pentru a fi răzbunat fotbalul. Iar către final, și-a dus alibiul până la apogeu: întâi l-a băgat pe Grealish (disperat, dar și să nu i se reproșeze nefolosirea lui), apoi i-a introdus (cu remușcări) pe Rashford și Sancho (nefolosiți sau folosiți simbolic) pentru a-l salva la penalti. Ce ironie! Cei doi, alături de nevârstnicul Saka au fost cei trei „cavaleri ai apocalipsei”, ratalăii la 11 metri, groparii speranțelor englezești. Cine putea să fie vinovatul?
Eu am jucat fotbal mai mult în curtea școlii și câteodată pe „terenul mare”, dar mă tângui, ca observator, de-o vreme pentru jocul absurd de defensiv, nedemn, lipsit de onoare al Angliei, cu regret, dar și cu argumente. Iar un fost mare fotbalist, azi comentator și analist de fotbal zi de zi (Ilie Dumitrescu), mizează pe Anglia în finală, pe jocul ei „ofensiv” (cu 3-5-3, 3-3-3-1, 5-4-1, 10-0-0 etc.). Ăsta nu e alibi? Că așa mergeau lucrurile, că așa trebuia să se întâmple, că așa ziceau astrele. Alibiuri trebuie să ne furnizeze cunoscătorii/specialiștii în fotbal? Nu analize și expertize ca să înțelegem și învățăm?
Finala, prin caracterul ei unidirecțional, a stricat puțin aspectul general al Euro 2020, un turneu bun, cu multe reușite și superlative. Printre altele, e turneul final cu celel mai multe autogoluri din istorie (vreo 11). Ironia sorții, cel mai mare autogol (neconsemnat) și l-a dat Anglia. Din păcate!
Nu mai proslăvim victoria Italiei, ea și-a primit laudele meritate înainte de finală și se poate spune că era câștigătoarea morală a competiției încă dinaintea meciului. Câștiga și dacă nu câștiga sau nu pierdea și dacă pierdea, chiar dacă pentru ei nu este deloc același lucru.
PS: Iar comentatorii, ca pentru o finală, s-au întrecut în a spune, pe alese, „prostii de gală”. Sucite și răsucite! Dacă nu ar bruia și parazita meciul, n-ar avea nimeni treabă cu ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *