Urmăresc cu cel mai mare interes procesul de finanțare (susținere financiară) a presei, pentru că este cel care ne poate oferi un indicator (cel mai sigur) al independenței și calității media din România. Aici (la capitolele finanțare și finanțare vrs. calitate) sunt și cele mai mari probleme și nu doar la noi, ci în lumea întreagă. De aceea, există o cursă, o căutare neîncetată și o febrilitate în a găsi noi surse și noi modele de afaceri pentru presă, printre care și acela de a convinge publicul să plătească conținutul, în condițiile ridicării standarelor calitative și ale credibilității la cele mai înalte cote.
Din acest punct de vedere, trebuie să ne punem întrebarea cât de sănătoasă și cât de vulnerabilă este media românescă și ce eforturi face în găsirea unor surse noi de supraviețuire, înafara celor bine cunoscute sub formă de „dă-mi”, fie că cel vizat este partidul, statul sau clickbaitul.
Pot spune (pe scurt) că o parte (minoritară) a presei românești este sănătoasă, caută resurse, dar nu o duce prea bine financiar și că n-a găsit modelul sigur, pe fondul unei slabe receptivități și educații media a publicului; o altă parte, aș spune că este curabilă, se poate îndrepta și însănătoși, prin întoarcere la reguli și standarde profesionale, încercând să se schimbe și să facă altceva/altcumva; pentru o altă parte (și nu neînsemnată) sunt în dubiu în privința capacității de revenire a ei (poate da, poate nu), căci procesul de deprofesonalizare este foarte avansat și „alte interese” (decât cel public) au pătruns organic în structura și funcționalitatea lor; iar o altă parte din media noastră cred că este definitiv pierdută pentru jurnalismul profesional, nici nu mai caută (alte resurse), nici nu-și pune problema, considerând că are asigurată supraviețuire prin resurse care n-au de-a face cu profesia.
Discuția, nu uităm, este despre (re)surse de finanțare noi, despre credibilitate și audiență și despre recâștigarea publicului.
Printre aceste noi resurse sunt luate tot mai mult în calcul acele (ipotetice) plăți pentru conținutul mediatic pe care „giganții digitali” le-ar datora producătorilor, deoarece utilizează acel conținut ce produce trafic și le aduce câștig (am abordat acest subiect în câteva postări anterioare). Problema era și este cum poți convinge/negocia/obliga niște „mastodonți” financiari/juridici/„politici” să plătească (dacă ei nu vor), altfel decât prin reglementare și obligativitate creată legal. Și am prezentat pe scurt cazul/modelul Franței (reușit) și cel al Australiei, care vrea să impună acea lege care să aducă la masa negocierii Facebook, Google etc. Și mai este în lucru modelul UE, care vrea să generalizeze la nivelul uniunii o legislație de tip coercitiv, prin care creeze pentru media din fiecare țară a uiunii posibilitatea de a negocia cu uriașii Big Tech acele dorite și necesare plăți.
Aici noi, poate mi se pare mie, suntem la nivel de „gură-cască” (sau pară-mălăiață?)!
Și pentru a vedea că nu sunt doar speranțe, vorbe, promisiuni, o știrea Reuters de azi spune că Google se angajează să plătească către presa franceză 76 de milioane de dolari „pentru a încheia un litigiu referitor la drepturile de copyright desfăşurat pe parcursul a peste un an”. Nu intrăm în toate detaliile, cazul este mai complicat, cu ramificații juridice și doar o parte (un anume sindicat) va beneficia de acești bani, dar reținem, cu titlul de simbol și cu valoare de semnal, pe fondul contextual descris mai sus, că au „început plățile” către presă. (detalii aici https://s9.ro/1d1u)
Acești bani nu sunt de la statul francez, nu sunt ajutor, sunt bani (aproape) câștigați în instanță pentru drepturi de autor de către presa franceză de la Google pentru conținutul media utilizat în interes lucrativ propriu.
Poate cineva să spună că Google sau Facebook nu utilizează și conținut media românesc în traficul lor?