Jan 02

Sub comanda fricii

Toate deciziile importante în România se iau pe bază de frică, amenințare și șantaj. E un carusel de putere și un joc de domino nesfârșit, care nu are nimic de-a face cu cetățeanul de rând. Există două Românii perfect distincte, o țară a politicienilor lacomi și grijulii să-și apere hoțiile și una a oamenilor răbdători și preocupați să supraviețuiască. Cele două entități nu se întâlnesc niciodată, pentru că, după cum se vede, nici măcar votul nu mai înseamnă ceva.

Îmi propusesem să scriu azi despre modelele pe care le oferă societatea românească adolescenților de 15 ani ca explicație a lipsei de motivație pentru învățătură a acestor tineri. Parțial, tot despre modele e vorba, dar subiectul e schimbat din cauza evenimentelor, să spunem dramatice, petrecute în această săptămână în Parlamentul României. Pe scurt, patru legi, toate la fel de controversate, sunt luate în lucru în Parlament luni seara târziu, pe ascuns. Pentru că acestea sunt momentele potrivite pentru conspirații: noaptea, vinerea seara, weekend-ul, sfârșitul de an sau în preajma sărbătorilor când atenția publică este mai puțin vigilentă. Toate aceste patru legi erau cu destinație precisă, identificată de altfel de către presă: legea lobby-ului (pentru o diversiune de gen Roșia Montană), amendarea Codului Fiscal în privința jocurilor de noroc (pentru facilitatea spălării de bani), legea grațierii (pentru a permite eliberări din pușcărie „cu dedicație”) și modificarea Codului Penal, cireașa de pe tort (pentru crearea superimunității demnitarilor și redefinirea conflictului de interese). Scandalul mediatic uriaș, indignarea opiniei publice, șovăiala celor vinovați și reacțiile externe n-au făcut decât să confirme aceste aranjamente, dintre care, din fericire, a apucat să fie votat doar unul, e drept, cel mai grav, cel care privește modificarea Codului Penal. Din aceste motive, cele două amendamente, în opinia mea, au și început calea-întoarsă, spre anulare. Dar asta nu schimbă cu nimic fondul problemei, care este unul extrem de grav, ce sfidează democrația, statul de drept și bunul simț.

Este evident, din punctul meu de vedere, că toate aceste aranjamente juridice (unele ajunse altele pe cale de a deveni legi), au un numitor comun care este frica: frica de a nu fi prins luând bani de la RMGC, frica de a nu fi prins cu bani negri, frica de a nu face „închisoare”, frica de nu fi anchetat și, în sfârșit, frica de a nu putea fura liniștit. Dacă ar fi numai atât încă ar fi o speranță: orice lege poate fi schimbată, orice rău poate fi îndreptat, dacă există voință pentru așa ceva. E clar că nu există. Și e foarte limpede că PSD–ul, în special, a pus la cale aceste modificări, cu orice risc, pentru a scăpa de „pumnul de fier” al DNA, controlat de Traian Băsescu, și de „brațul lung” al ANI, aflat sub același control. Astfel încât guvernarea României  a ajuns un fel de ping-pong, pe masa Parlamentului României, între diversele persoane, aflate vremelnic la putere, prin intermediul unor instituții pilon ale statutului de drept. Binențeles că povestea nu a început de ieri, cu „Băsescu prigonitorul” de adversari politici, și nu va sfârși mâine, cu „Ponta răzbunătorul”. Există o lungă tradiție în România de a folosi instituțiile și mecanismele democratice în folosul personal sau al partidului, de a le pune paravan pentru încălcarea legii sau, la nevoie, de a te ascunde în spatele lor sub imperativul șantajului, amenințării sau fricii. Nu doar Ponta&Company se teme, și lui Băsescu îi e frică pentru perioada de după președinție și din acest motiv reacționează toți, cu ceasul electoral în mână, ca disperații. Lanțul slăbiciunilor poate începe însă de oricând, de la Revoluție, unde unii și-au ascuns crimele sub scutul statutului democratic, trecând prin crearea unor instituții și legi tampon anume create, și ajungând la caruselul îmbogățirii nesfârșite din banul public. Putem începe de oriunde, de la Ceaușescu care se temea de Iliescu, căruia i-a fost frică de Constantinescu, căruia, la rândul lui, i-a fost frică de Securitate și de ce i-a fost frică n-a scăpat. Apoi a urmat Adrian Năstase care a preluat, fără temei, nefrica de la Iliescu al doilea, însă Securității i s-a făcut frica de atotputernicia lui și l-a trântit. Lui Băsescu nu i-a fost frică de servicii, dar se teme de Ponta, iar acestuia o să-i fie teamă de Antonescu, dacă acesta va ieși președinte șamd. Tuturor le este frică de faptele lor. Lângă aceste tușe groase, vom găsi, cu puțină atenție, milioane de alte temeri, amenințări și șantaje care stau la baza unor nenumărate legi, ordonanțe, hotărâri, decizii, strategii, politici. Iar firul roșu al tututor acestora este banul. Banul și nu cetățeanul. Căci în aceste ecuații politice, pentru unii foarte sofisticate, pentru alții cât se poate de străvezii, nu se întrevăd nicăieri interesele oamenilor. Iar poporul rabdă și speră. Speră și îndură. Până când?

Jan 02

Dinastia Pițurcilor

minge-fotbal-4

Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!

Jan 02

Convergența media văzută din Cluj

Discuții

În cele ce urmează, o spun pe șleau, va fi vorba despre problemele jurnalismului contemporan așa cum au fost văzute și tratate ele la Conferința Internațională „Convergența Media” – 2013, desfășurată săptămâna trecută la Cluj, organizată de Departamentul de Jurnalism din FSPAC – UBB, la aniversarea a 20 de ani de existență. Nu vă grăbiți să treceți la alt articol, ca și cum ați zappa sau ați da click, căci sigur nu știți despre ce e vorba. Nici vorbă să descriu cele circa cincizeci de prezentări tematice (deși ar merita), susținute de invitați din străinătate (șapte) și din țară, de la principalele școli de jurnalism, și cele ale studenților. Nici n-am să insist asupra importanței participării profesorului american Henry Jenkins, acest „părinte mondial” al convergenței media, a profesorului Peter Gross, un specialist în presa internațională și, nu mai puțin, în cea românească. De asemenea, abia dacă voi aminti de profesorul americano-clujean Tudor Vlad, al cărui trup se află când în Georgia (SUA) când în Cluj, dar al cărui suflet bate în ambele locuri deodată. Nu e loc decât de a telegrafia prezența și altor invitați din Spania, SUA, Turcia și Franța, deși au fost mesagerii jurnalismului din aceste țări și vor fi mesagerii jurnalismului românesc în țările lor.

Mai important este că problemele jurnalismului, dezbătute în acest context select, nu sunt doar ale jurnaliștilor. Mass-media, presa, în înțelesul ei clasic și modern, sunt serviciul public perfect împărțit în două. Pe de-o parte se află culegătorii, producătorii și difuzorii de informație, într-un cuvânt, jurnaliștii, de cealaltă parte, se află cititorii, telespectatorii, consumatorii sau utilizatorii, într-un cuvânt, publicul. Paradoxal sau nu, tot mai greu de separat. Când sistemul funcționează, e echilibru, sunt bani, nu e criză și lucrurile sunt așezate, toată lumea e mulțumită… În privința mass-media, deopotrivă jurnaliști și public, știm ce a fost și încă mai înțelegem câte ceva din ce se întâmplă, dar știm tot mai puțin despre ce urmează, pentru că fenomenele sunt complicate, schimbările sunt rapide și profunde, iar transformările afectează comunicarea în substanța ei. Cum spuneam, în condițiile asaltului new media, în comunicarea în masă dictincția dintre emițătorii mesajului și beneficiarii lui este tot mai greu de făcut. Cele care îi diferențiază încă sunt „problemele” specifice fiecăruia. Jurnalismul instituțional, în frunte cu presa scrisă, este într-o dublă criză, una de finanțare, alta de sistem și credibilitate. Criza de finanțare ține de lipsa banilor din întreaga economie, dar și de cumpărători, publicitate, tiraje și audiență. Pe de altă parte, în noua stare a lucrurilor, presa scrisă, în starea de acum, pare greoaie, redundantă și îmbătrânită, televiziunea pare liniară și monotonă asemenea unui râu plicticos, online-ul pare atomizat, agresiv, ieftin și lipsit de repere. Dincolo, cititorul de ziare nu mai scoate bani din buzunar, găsind subtituentul gratuit online, telespectatorul pasiv și inert începe să-și piardă răbdarea și să respingă rigiditatea grilei, iar pe internet se găsesc prea multe lucruri, atât de multe că nu ai timp să vezi, să înțelegi, să selectezi, căci important este doar click-ul. Peste toate astea, au venit noile media, amestecând și tulburând și mai mult lucrurile. Căci jurnaliștii apelează tot mai mult la public, pentru a cere informații (crowdsourcing) sau bani (crowdfunding), iar publicul are tot mai mult pretenții „jurnalistice”, de promptitudine, de audiență, de credibilitate (blog, rețea, twitter). Altfel spus, ne aflăm în fața unui fenomen de convergență. Însă americanul Henry Jenkins n-a venit la Departamentul de Jurnalism din Cluj să vorbească despre acest tip de convergență. Pentru el, convergența media nu este o chestiune de oportunitate a publicului și, mai ales, nu este generată de tehnologie (cum ne-am aștepta), ci o convergență ce vine pe cale culturală și ține, pur și simplu, de conținut și de noile obiceiuri culturale ale oamenilor. Cu alte cuvinte, spune Jenkins, convergența este un flux de conținut răspândit pe multiple platforme mediatice, este cooperarea dintre industriile media și comportamentul migrator al audienței (mare „degustătoare” de informații sumare – media snacking), care caută peste tot tipul de divertisment pe care-l vrea. Teoria sa, convenabilă sau nu, este un mijloc de înțelegere sau, cel puțin, instrument de lucru. Spre deosebire de teoria despre mass-media a lui HR Patapievici, care, expusă în cadrul conferinței, a fost superbă, seducătoare, cumplit de exactă, dar nu folosește la nimic. Eseistul a făcut un adevărat elogiu presei scrise, din perspectiva scopului, a mijloacelor și a sursei de autoritate, cu aceleași unități de măsură vituperând televiziunea drept „cea mai mare amenințare non-politică la adresa democrației” și internetul, unde „autoritatea este linkul”.
Pe lângă aceste coliziuni spectaculare, conferința a strâns forțe din câmpul cercetării și predării jurnalismului, practicieni și viitori jurnaliști, într-un schimb fertil de experiență. Participanții au fost mulțumiți, studenții au fost interesați, presa pe fază, cât a fost prezentă, iar publicul a împărtășit, ca întotdeauna, în măsura în care a fost informat.

Jan 02

Se trăgea “în draci” pe Petru Groza

Revolutia la Cluj

Se simte parcă tot mai puțin chef în evocarea și rememorarea Revoluției din decembrie 1989. N-a fost tot timpul așa, ba devenise chiar obositor festivismul pompos al anilor trecuți. Timpul a trecut, dramatismul s-a mai tocit, lumea a început să uite, luată de valul problemelor cotidiene, care rămân, în continuare, multe și grele. Îmi îngădui să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alții. Adică, n-am fost de acord cu marșarea pe triumfalismul victoriei Revoluției române, ce lăsa în urmă enigme grele, morți inutile, suferințe și nedreptăți greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii”, cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat și neagă cotitura istorică a României din `89. Binențeles că adevărul integral n-a fost reconstituit și lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecția de istorie pe care fiecare generație o trăiește în felul său.

Am trăit și eu pe viu acele evenimente, ca mulți alți români. N-am înțeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deși am avut ocazia, n-am scris despre Revoluție și, mai ales, despre întâmplările personale. Și totuși, pentru mine, Revoluția a rămas vie prin cel puțin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

”Foamea” era goală

”Foamea” era vestitul tren Timișoara-Iași, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiție guvernamentală”. În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, înghețat și întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul și fără să înțeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naș”, întrebându-l despre destinația trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fără să-mi spună nimic. Am rămas totuși în tren, împreună cu alți vreo zece călători ce urcaseră ca și mine din Cluj. Nedumerirea și frica s-au păstrat, chiar după ce o femeie, cu niște desagi în spate, mi-a dezvăluit în șoaptă că i-a spus „nașul” că trenul a pornit din Arad și n-a dat voie miliția la nimeni să urce. Eram derutat și nu am făcut legătura cu evenimentele din Timișoara, deși auzisem despre ele. Pur și simplu, n-am fost capabil să fac această legătură atunci, nu mi se părea posibil sau real. Am făcut-o după miezul nopții, după ce am ajuns la destinație și am pornit ”Europa liberă”, unde se auzeau împușcături și se vorbea despre cei 60.000 de morți. A fost prima senzație de irealitate trăită pe viu, dintre multele care au urmat.

„Ce-au scris despre mine?”

Al doilea moment s-a petrecut în micul oraș Gheorgheni, unde, în 22 decembrie, au fost sparte și invadate de oameni instituțiile publice importante: primăria, sediul PCR, casa de cultură, sediul miliției, bisericile etc. Episodul e unic și memorabil, pentru că, după ce s-au ars cărțile partidului și au fost aruncate pe geam tablourile oficiale și alte însemne, s-a ajuns la „miezul” problemei. Printre obiectivele atacate și devastate au fost și arhivele secției de Securitate din oraș, de unde au fost alungați toți lucrătorii, iar mulțimea a pus mâna pe documentele secrete. Tabloul a fost unul halucinant, căci au început să circule, din mână în mână, vestitele „caiete informative”, fiecare căutând cu înfrigurare să-și găsească numele, să vadă cine „l-a turnat”, să afle ce a scris despre el ofițerul de Securitate. Descătușarea, furia și frustrarea au generat o stare de isterie generală greu de descris în cuvinte. Am avut ocazia să văd cu ochii mei în „caiete”, mult înaintea existenței CNSAS, cine și ce a spus despre mine. Oricum, o emoție de neuitat pentru toată viața.

„Se trage în draci pe Petru Groza!”

Sâmbătă, 23 decembrie, n-am rezistat și m-am întors în Cluj, unde am sosit seara. Am făcut drumul pe jos de la gară până în Piața Victoriei (acum Avram Iancu), unde am asistat la o scenă de Buftea. Pe drum, cineva mi-a spus să nu mă duc pe-acolo, pentru că „se trage în draci”. Eu am luat „dracii” la propriu și m-am grăbit și nu pierd ceva. Secvența văzută, din apropierea unui tanc, parcat în fața Teatrului Național, cam în locul statuii lui Lucian Blaga acum, a fost de film. Dinspre Calea Turzii, a coborât în viteză a Dacie alba, care n-a oprit la primul baraj de „revoluționari” înarmați, aflat undeva în dreptul parcului. Al doilea baraj, aflat la colțul străzii, a început să tragă în mașină, care nici așa n-a oprit. O ploaie de gloanțe a răpăit, de lângă mine, asupra mașinii ce avea un singur pasager, ce a cotit-o spre stânga întâi, pe Eroilor (fostă Dr. Petru Groza), apoi spre dreapta, pe strada de lângă cinema Victoria, apoi pierdută a fost până astăzi. Văd și acum în noapte trasoarele grele, pornite din mitraliera de pe tanc, dansând de-a lungul străzii Eroilor ca niște artificii uriașe. Am încercat de atunci să înțeleg ce s-a întâmplat, dar, mărturisesc, nu am reușit. Încă sunt la aceleași 2-3 ipoteze, la fel de tulburătoare: a fost o diversiune/provocare, a fost cineva complet rupt de lume sau totul s-a produs din cauza fricii.
N-am aflat, dar nu pot spune că nu mă mai interesează.

Jan 02

Banii noștri

1_million_euro_80643500

Foarte multe din poveștile zilei de azi sunt despre bani. Nici nu se poate altfel. Banii sunt „sângele” organismului social și fără ei nu se poate face nimic. De peste șase ani suntem în criză, dincolo de orice teorii, o criză a banilor. N-am ieșit încă și nu se știe când vom ieși.

Să ne aducem aminte, totul a pornit din bogata Americă, acolo unde, din lăcomie și prea multă deșteptăciune, sistemul financiar- bancar „ crăpat”. Au urmat tânguielile, semnalele de alarmă și promisiunile că acest colos, cel mai puternic din lume, va fi reformat, că finanțele corporatiste nu vor mai face ce vor vrea. Vremea a trecut, promisiunile politicienilor au fost uitate, a rămas eșecul reformator. A fost exact așa cum se spune: miliardarii sunt mai influenți decât politicienii, corporațiile sunt mai tari decât țările, banii sunt mai importanți decât oamenii. Iar pe deasupra tututor mai este ceva ce se cheamă „control”. De dragul „controlului”, poate fi sacrificat oricine și orice.
De la această schiță doresc să pornesc discuția despre banii noștri. În ciuda celor de mai sus, „lumea celor mulți” merge înainte și încearcă să supraviețuiască. Dar cum? Căci fără bani nu se poate, iar banii cei mulți sunt „controlați”! Cele ce urmează oferă un răspuns: dacă banii celor puțini și „bogați” sunt blocați, să-i folosim ai celor mulți și „săraci”. Deși sună a folclor ieftin, nu-i deloc așa, fenomenul chiar se întâmplă, se numește „crowdfunding”, este o soluție de relansare economică și reprezintă ultimul trend în materie de finanțare a afacerilor. Întâi de toate, cred că trebuie explicat termenul de „crowdfunding”, un compus din limba engleză format din „crowd” – mulțime și „funding” – finanțare, în traducere, finanțarea de către mulțime, finanțarea prin contribuția mai multor oameni. Francezii îi spun „finanțare participativă”, în română el a fost echivalat prin „multifinanțare”. Ce nu trebuie uitat este că, în principiu, finanțator poate fi oricine și cu oricât. Adică noi toți.
Pe înțelesul tuturor, lucrurile se desfășoară în felul următor: un om, o firmă, o instituție doresc să dezvolte un proiect, o mică afacere (în SUA, asta înseamnă sub un milion de dolari, în România înseamnă sub o sută de mii de euro, deci și câteva mii de euro), dar nu dispune de capital și nu-l poate obține din alte părți (bănci, piața de capital etc.); inițiatorul afacerii va recurge la serviciile unei platforme de crowdfunding, care, popularizând ideea, apelând, în general, la rețelele de socializare (facebook etc.), va duce o campanie de strângere de fonduri pentru dezvoltarea afacerii; acest tip de finanțare se potrivește mai bine pentru afaceri noi (start-up-uri) și pentru proiecte locale. Pot fi însă proiecte ecologice, culturale, științifice, tehnologice, alimentare etc. Afacerea pornește dacă sunt colectați banii necesari, rezultați prin contribuția benevolă a mai multor oameni. Multifinanțarea poate fi de mai multe feluri: o primă categorie, cea în care micul contributor primește în schimb un simplu „mulțumesc” (și nici nu așteaptă mai mult); a doua categorie, în care finanțatorul este răsplătit cu o recompensă, un premiu, un cadou; a treia, contributorul capătă anumite drepturi, precum plata unei dobânzi, drept la decizie etc., apoi, cel care finanțează dobândește drept de proprietate din afacere (acțiuni, părți sociale) și altele. Chiar și așa, relativ și nereglementat cum este, sistemul funcționează, reușind să colecteze în 2012 suma de 2,7 miliarde de dolari, din care aproape un miliard în Europa.
Crowdfunding-ul este de actualitate în SUA, unde se află acum, timp de 90 de zile, în dezbatere publică, în perspectiva legiferării. De fapt, acest proiect de lege a fost propus de Barack Obama ca parte a Jobs Act, un pachet de măsuri reformatoare. Un lucru similar se întâmplă în Europa, unde, la nivelul instituţiilor UE, crowdfunding-ul este considerată o metodă alternativă emergentă de finanţare. În 3 octombrie 2013 (până în 31 decembrie), Comisia Europeană a lansat o procedură de consultare a publicului larg pentru a explora mijloacele de promovare a crowdfunding-ului, printre altele prin adoptarea unei legislaţii incidente. Cu alte cuvinte, e chiar fierbinte.
Ca arareori, germeni ai multifinanțării există și în România acum, reușind, măcar așa să fim sincroni cu lumea. Trustul de Consultanţă Transilvănean (TCT) şi site-ul multifinantare.ro, ce funcționează în Cluj, au adresat Autorităţii de Supraveghere Financiară o solicitare privind legiferarea crowdfunding-ului în România. E un prim pas important și necesar. În lume există deja sute de platforme de crowdfunding și numărul lor crește exponențial. În România, există doar câteva și merită menționate: www.multifinanţare.ro, www.crestemidei.ro, www.we-are-here.ro, www.potsieu.ro, poate și altele. Totuși, se finanțează doar mici proiecte, festivaluri, cărți, filme și mai puțin afaceri, probabil, din necunoaștere, din lipsă de încredere și de reglementări care să consacreze legal și să ordoneze un domeniu de mare potențial. Sau de unică șansă.