Sep 04

Sorana Cîrstea „în răspăr”

Sorana 2020
Sorana Cîrstea a bătut-o pe Johanna Konta la Usopen în trei seturi (2-6, 7-6, 6-4) și trece în turul trei, după un meci cu adrenalină, contorsionat emoțional, cum sunt aproape toate meciurile Soranei. A fost o victorie surprinzătoare, nescontată, sub semnul incertitudinii tot meciul, greu previzibilă, chinuită, dar spectaculoasă, bine venită, care-i asigură un cec frumos și cel mai bun rezultat al ei la marele turneu american. Eu îl rețin aici mai ales pentru că mi s-a părut că reproduce pe dos (pe invers, à rebours, în răspăr) întreaga carieră de până acum a sportivei noastre, una mai degrabă a neconfirmării și dezamăgirii, cu multe epidoade controversate.
Căci să nu uităm, în urmă cu circa zece ani (ce ușor se trece peste asta câteodată!), Sorana Cîrstea era speranța confirmată a tenisului românesc, nu Simona Halep, care e ceva mai mică ca vârstă și care, în orice caz, nu ieșise din „ecloziune”. Mai precis, în 2009, la doar 19 ani, Sorana atingea sferturile la Roland Garros, cea mai mare performanță a ei de Grand Slem, și locul 23 WTA, 21 fiind locul cel mai bun ocupat vreodată. A fost anul maximei promisiuni/confirmări, căci Sorana n-a intrat atunci doar în atenția lumii tenisului și a fanilor (ne)români, ci și a sponsorilor. Mi-aduc aminte că a beneficiat de avantajele unui program special de susținere acordat jucătorilor promițători al firmei Adidas, din care a făcut parte, alături și în același timp, și Caroline Wozniacki. Era, până la un loc, o simetrie fermecătoare în această dublă alegere a gigantului german, un fel de „gemeni fraternali”: amândouă erau de aceeași vârstă, înălțime și alură, amândouă talentate, promițătoare și confirmare, amândouă tinere, frumoase și carismatice, prietene între ele și viitoare „minuni” ale tenisului, una blondă, iar alta brunetă.
Doar că una a urcat mereu și a confirmat așteptările și investiția (Wozniacki a ajuns nr. 1 WTA etc.), iar alta, din păcate, nu, blocându-și evoluția și nemaiatingând-și potențialul. Nu sunt specialist să mă pronunț categoric ce i-a lipsit fetei din Pitești să reușească, ce-a întors-o din drum: succesul timpuriu, „vedetismul” (urcat la cap), banii, lipsa de motivație, fragilitatea emoțională, sindromul sau răsfățul „fetei frumoase” care primește totul (fără a trudi), lipsa de forță (pentru o jucătoare cu joc „în forță”), anturajul nepotrivit sau absența unui antrenor adecvat sau mentor sau, pur și simplu, insuportabilitatea tensiunii, din viață și din arenă, pe care o presupune și o generează marea performanță etc.. Sunt atât de multe motive de a deraia de la traiectoria de succes, o fac atât de mulți sportivi, că nu-i așa o mare mirare. Pe de altă parte, mai greșesc și sponsorii, oricât de pricepuți ar fi. Se întâmplă și la case mai mari.
În această paranteză, îmi aduc aminte de „țeapa” pe care a luat-o sponsorul NIKE cu Novak Djokovic (și chiar cu Federer). În primul caz, tot așa, în urmă cu vreo zece ani, marele sponsor american avea de făcut o alegere importantă pe cine susține: pe Nole Djokovic sau pe Andy Murray, într-un moment în care cele două cariere, paralele și relativ asemănătoare, nu primiseră conturul și anvergura de azi. Ei au mizat că marele campion va fi britanicul și nu sârbul și „au băgat” bani în Murray, Djokovic mulțumindu-se a juca cu însemnele japonezilor de la UNIQLO. Ani buni, până la un loc. Murray este un campion, dar n-a fost marele campion scontat. NIKE a fost sponsorul de-o viață a lui Federer, până către „senectutea performanței” când, evaluându-l ei prematur și supărându-l pe marele campion elvețian, i-au retras finanțarea „cu scântei”. E un pic de ceață (documentară) și pentru mine cu acest subiect (dar, cine are plăcere, pasiune, răbdare și timp pentru documentare „cu acribie”, poate face oricând completări, adăugiri, ajustări etc., căci vor fi bine primite). Cu siguranță, mai sunt și alte cazuri.
Întorcându-ne la Sorana noastră, ea intrând, odată cu explozia și strălucirea Simonei Halep, într-un con de umbră și o „spirală a tăcerii”, parcă nimeni n-a mai avut timp, atenție și răbdare pentru ea. În raport cu așteptările și promisiunile, ea a făcut mai degrabă o carieră mediocră, alternând meciuri strălucitoare (dar puține), cu partide și turnee complet ratate, excelând prin inconstanță (în meciuri și în carieră). Pare a nu fi schimbat foarte multe în jocul ei și parcă n-a fost interesată, cum fac marii campioni, să aducă ceva nou, să amelioreze, să facă saltul de nivel. A mai avut și ghinionul unor accidentări și parcă asta a fost.
Meciul de aseară, greu de urmărit ca toate meciurile ei (presărat cu șanse mari risipite cu ușurință), ziceam, a fost inversul carierei. De data asta, ea a început prost (cu trei duble greșeli în ghemul de debut și break), pierzînd primul set aproape jalnic, dar, împotriva evidenței, a previziunilor, a așteptărilor, a propriilor așteptări, probabil, spre mirarea adversarei (Konta fiind o jucătoare tenace, greu de bătut, în formă) și-a revenit treptat, a prins puteri și încredere și a reușit să câștige („să smulgă cu dinții”) și să producă o surpriză mare (Konta fiind locul 9 WTA). Aproape de neînțeles pentru comportamentul și atitudinea ei obișnuite. Bine ar fi să poată repeta.
Mă opresc aici cu constatările și nu fac previziuni. Poate că și-a (re)găsit echilibrul emoțional necesar în proximitatea familiei unui cunoscut fost tenisman român, nimeni altul decât Ion Țiriac.

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Aug 17

Ronnie VI

Ronnie
„Ronnie” sau Ronald Antonio O’Sullivan, zis și „Racheta”, a câștigat aseară pentru a șasea oară titlul de campion mondial la snooker. Însă, în acest caz, nu este vorba doar de un sport (snooker, deși poate unul mai „ciudat”), de un mare campion („Ronnie” fiind cel mai titrat jucător din istoria snooker-ului) sau de un mega-personaj mediatic („The Rocket” fiind genul de „supererou”). Suntem, fără doar și poate, în fața unui simbol care ilustrează în chip fidel viața zilelor noastre, cu toate splendorile și abisurile ei.
Tehnic vorbind, la 44 de ani, Ronnie (așa cum îl știe toată lumea), învingându-l în finală cu 18 – 8 pe Kyren Wilson (28 de ani), devine cel mai longeviv campion mondial, devansând o serie de alte recorduri statistice încredibile și greu de atins în viitor (număr de turnee de puncte câștigate – 37, număr de break-uri peste 100 de puncte – 1060, cele mai multe break-uri maxime – 15, cel mai rapid break maxim – 5 minute și 20 de secunde, cele mai multe meciuri la Crucible – 90, cei mai mulți bani câștigați într-un turneu – 500 mii de lire și multe altele), este considerat cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile, fiind devansat (deocamdată) doar la număr de titluri mondiale (șapte) de scoțianul Stephen Hendry. Cunoscătorii snooker-ului ar putea fi copleșiți de aceste cifre, iar necunoscătorii să fie cuceriți la prima vizionare „la masă”, acolo unde un personaj carismatic, într-o viteză amețitoare, în chipul cel mai simplu și natural, desfășoară o adevărată „magie” printre bile. Cu o mină serioasă, concentrat, calculat, precis, riguros, spectaculos, coerent, fluent și estetic, Ronnie lasă în urma sa adesea senzația de perfecțiune, de armonie absolută și de sincronizare desăvârșită între gândirea mișcării și execuția ei, desenând cu naturalețe trasee și efecte inimaginabile ale bilelor pe dreptunghiul verde (cel mic), așa explicându-se, probabil, „magnetismul” său la public. Două detalii, legate de anticipație și de viteză:
# Pentru necunoscători, miza în snooker este introducerea bilelor în cele șase găuri ale mesei; pentru minim cunoscători, miza este perfect dublă: introducerea bilelor în găuri și, deopotrivă, poziționarea bilei albe, în perspectiva următoarei lovituri ce asigură continuitate și prezență la masa de joc. Ronnie are cel mai bun joc de poziționare a bilei albe, cea mai rapidă orientare tactică și cel mai bun joc de anticipație (calcul al succesiunii loviturilor cu tacul). Snooker-ul este un joc mental, de concentrare și de „calcul șahistic” al loviturilor
# Ronnie este și cel mai rapid jucător de snooker în condiții de performanță. Ultimul exemplu, meciul din runda 1, cu tailandezul Thepchaiya Un-Nooh (scor 10-1), acesta considerat cel mai rapid jucător din lume (cu o medie la general de circa 15 secunde/lovitură). În acel meci (nici nu știm dacă cu voie sau fără voie), Ronnie a făcut o demonstrație de viteză, obținând o medie de durată pe meci de aprox. 13 secunde/lovitură, aproape inimaginabil, devansându-și evident adversarul (cu 18 secunde/lovitură) și „bătându-l măr”.
Mai multe straturi alcătuiesc substanța acestui personaj-erou al zilelor noastre, consacrat prin excepționalism sportiv, notorietate și carismă. Primul strat este performanța sportivă în sine, numeroasele titluri și recorduri stabilite (menționate deja), care au asigurat suportul, baza, fundația staturii sale, dar nu oferă și explicația completă a dimensiunii personajului pe care-l întruchipează. Sunt foarte mulți sportivi mari în lume, cu performanțe excepționale (unice, incredibile), dar care nu trec acest prag.
Al doilea strat este cel al relației sale cu mass-media și cu anturajul sportului său, care a fost un amplificator de imagine și notorietate. Fie că și-a propus sau nu, fie că și-a planificat sau nu o anume relație cu media, Ronnie a reușit să fie tot timpul în prim-planul atenției și pe prima pagină. El era întotdeauna „favoritul”, „alintatul”, „copilul teribil”, căruia i se pretind toate și căruia i se iartă totul (înfrângeri, mofturi, condiții, pretenții etc.). Acest statut privilegiat de vedetă absolută a snooker-ului, de magnet pentru public și pentru sponsori, l-au pus mereu în poziții favorabile, știind că poate hotâri de unul singur (jucând sau nu, câștigând sau nu) soarta unei competiții sau a unui turneu. Ronnie nu părea că le face voit, el doar avea stări personale și umori pe care și le respecta (atunci când se retrăgea dintr-un turneu, pierdea din primul tur, atunci când părea că participă împotriva voinței sale sau câștiga turneul, susținând el, fără antrenament). Știa că este folosit, dar se folosea și el de situație, fie financiar, fie mediatic. Excentricitatea și nonconformismul comportamentului și al declarațiilor sale l-au pus în situații sensibile cu oficialii snooker-ului mondial, el anunțându-și de mai multe ori retragerea, lăsându-se rugat să se întoarcă, provocând adevărate valuri mediatice în jurul pozițiilor sale, dar și trenduri decisive în promovarea acestui sport (englezesc). Ronnie nu a fost doar un „vânat de rasă” pentru jurnaliști și unul care face știri de unul singur, dar a ajuns el însuși realizator de emisiuni și vedetă TV la Eurosport.
Al treilea strat este cel al relației cu publicul, în general, și cu fanii lui, în special. Ronnie este „omul spectacol”, „omul orchestră”, showman-ul prin definiție, nu doar „Racheta”, ci și „Magicianul” (a doua lui poreclă). Adorat cel mai adesea (uneori de la prima vizionare) sau detestat (mai rar), el nu poate lăsa pe nimeni indiferent, el creează opinie, generează curente, consfintește stări de fapt. Dar, întâi de toate, a reușit (probabil, fără intenție) să stabilească o relație unică cu fanii săi, foarte numeroși în întreaga lume, de toate rasele, națiile, culturile, peste tot în lume Ronnie fiind foarte popular și îndrăgit (China este cel mai bun exemplu). Sigur nu ne-am propus să dezvăluim rețeta succesului său (nici n-o știm, nici nu cred că este inteligibilă și explicabilă până la capăt), dar nu putem să nu sesizăm, dincolo de sportivul serios și talentat care este, extravaganța stilului său, dezinvoltura, unicitatea, magnetismul personalității sale, nepăsarea (uneori naturală, alteori jucată) față de rezultat, farmecul personal, carisma etc. Toate astea au creat un soi de magie, o adicție profundă și o nevoie de eternizare a lui, a prezenței și a performanțelor sale. Supermediatizarea, hipercomunicarea, prezența vizuală pe toate canalele și cu toate detaliile au favorizat aceste fenomene. Constatăm încă o dată că vedetele nu-și mai aparțin, că aparițiile, evoluțiile și performanțele sunt „dictate” de public, că „circul” trebuie să continue și că asta i se întâmplă și lui Ronnie. Presiunea imensă de a câștiga, care se punea asupra lui la fiecare meci/turneu/competiție, devenea principala zonă de interes și un stress în plus pentru el. Pentru un „ciudat”, un nonconformist și un capricios ca el, asta ar fi fost ultima grijă și, totuși, cu psihologul și cu anturajul său a încercat să gestioneze această tensiune, acest „fenomen”. Fanii lui așteptau ca el să câștige mereu, indiferent de împrejurări și condiții, și nu acceptau înfrângerea, peste dorința și puțința sportivului însuși. Ronnie a polemizat mereu (chiar încercând s-o înțeleagă) cu acest tip de „dependență de victorie” a fanilor, iar duminică seara li s-a adresat direct, făcând „paralela” între „ a te antrena 5-6 ore în fiecare zi și a privi la televizor toată ziua”. De asemenea, despre turneul încheiat, desfășurat în cea mai mare parte fără spectatori, Ronnie a spus la final că a putut evolua mai bine și că s-a putut concentra mai bine într-o arenă fără public și fără cunoscutul îndemn „come on, Ronnie”. De unde se vede că prea multă „dragoste” poate sufoca.
Cu toate ale sale, cu voia sau nevoia fanilor săi și cu puterea de simbol pe care o are, Ronnie nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport, mai rar, mai puțin înțeles și mai puțin accesibil. Dar cum spuneam, nu sportul în sine contează aici, ci oamenii care îl alcătuiesc. Adică noi toți.

Jul 30

Ce sacrificăm?

download
După cum se poate observa (cu ochiul și mintea libere), numărul îmbolnăvirilor cu COVID-19 crește în continuare vertiginos (constant, peste o mie pe/zi), în ciuda faptului că unii nici măcar nu cred în existența virusului, în pofida statisticilor imperfecte și a proastei comunicări oficiale (cum se spune).
Într-o asemenea stare de fapt, fiecare în felul lui (pentru sine), toți laolaltă (pentru buna conviețuire) și decidenții în egală măsură (pentru că au responsabilitatea asta) trebuie să se întrebe ce e de făcut. „Ce e rău și ce e bine”? Ce e de pierdut și ce e de câștigat?
Pentru că (să nu ne facem iluzii) vrem nu vrem, ne place nu ne place, e de rău sau e de bine, traversăm o perioadă critică, suntem într-o criză profundă, există pierderi mari de toate felurile și sunt necesare analize și decizii excepționale. Până nu se atinge acest nivel minim de conștientizare generală (în rândul întregii populații) și de acceptare a situației, nicio informație nu va deveni credibilă, nicio analiză nu va fi eficientă și nicio decizie nu va genera efectele pozitive scontate.
Întrebări obligatorii: Am învățat ceva din cele câteva luni de pandemie?
Ne folosește la ceva această experiență?
Știm să folosim greșelile și lucrurile bune care s-au făcut de la declanșarea crizei?
Sau, dimpotrivă, tot acest scurt trecut apropiat îl întoarcem ca un bumerang împotriva noastră?

O vorbă din popor (care este cuvântul cheie în toată această criză) spune că „nu este câștig fără pierdere și pierdere fără câștig”. (E capabil poporul să se întoarcă la propriile lui cuvinte!?)
În termeni absoluți, pierderea maximală în această pandemie este, fără îndoială, cea de vieți omenești (prea multe, nejustificate, recuperabile) și abia apoi ar fi cele economice, financiare, educaționale, sociale, psihologice etc. Câștigul maximal nu ar fi decât (re)atingerea, (re)dobândirea normalității (de dinainte) și, abia în subsidiar, se pot lua în calcul învățămintele pandemiei, oportunitățile generate de criză, reevaluarea și restartul în unele domenii ale vieții etc.
Așadar, pe talerele balanței, ca principale greutăți, stau moartea și normalitatea. Sunt ele egale? Pot fi ele opozabile? E cineva care, înțelegând bine aceste lucruri, să aibă ezitări în alegerile lui?
Posibilitățile combinatorii în a alege care să fie pierderea (aleasă) pentru a câștiga (bătălia cu virusul) și care este câștigul (final) în cazul asumării unor pierderi (necesare) nu sunt foarte multe și ele tind să devină zero dacă nu sunt înțelese și acceptate.
În prima fază (martie), a fost adoptată strategia izolării/distanțării fizice, a restricțiilor maximale (inclusiv cele economice), care s-a dovedit cea mai eficientă în cazul României, cu un sistem medical șubred, nefuncțional, nesigur. Sacrificam totul (economie, educație, relații etc.) pentru a obține beneficiul maxim, izolarea bolii.
În faza a doua (mai), s-a deblocat parțial economia și relațiile, dar o parte a societății (educația și altele) a fost sacrificată, pentru a ține (cât de cât) sub control răspândirea virusului. Restricțiile au fost ridicate treptat, pe baza scăderii cifrelor și mizând pe conștientizarea pericolului. O miză calculată greșit și care a generat un efect contrar (ignorarea pericolului).
În faza a treia (iulie), se încearcă revenirea la impunerea unor restricții, tot mai greu de făcut și de explicat, tot mai presant în condițiile creșterii alarmante a îmbolnăvirilor.
În tot acest timp, atât la îndemâna populației, cât și a decidenților au stat câteva măsuri simple dar eficiente de prevenție, despre care s-a vorbit până la refuz (fără prea mare folos): spălatul frecvent pe mâini (ca act elementar de igiena personală), purtarea obligatorie/impusă a măștii în anumite spații/condiții (ca act elementar de igienă publică) și păstrarea unei distanțe fizice minime între oameni (ca act elementar de igienă colectivă). Acestea erau „marile pierderi”, „marile sacrificii” (de confort, comoditate, convenabilitate) pentru „câștigul” de a nu răspândi/a bloca boala. Ori n-au fost înțelese, ori n-au fost acceptate, ori n-au fost bine explicate, ori sunt prea greu de înțeles și acceptat, cert e că n-au dat roade și nu există semne că populația e dispusă la acest „mare sacrificiu”.
Ce suntem totuși dispuși să sacrificăm pentru a ieși din criză, aceasta este întrebarea, pentru că ceva trebuie „să pierdem”.
Am înțeles, deocamdată, economia (blocarea ei) este de neatins, pentru că ar provoca pierderi prea mari. De acord.
Izolarea socială excesivă (în casă), depărtarea fizică de rude, părinți, prieteni este frustrantă și nu se poate impune pe perioade mari. De acord.
Avem nevoie să ne deplasăm, e necesar să ne relaxăm, trebui să mergem și în concedii, asemenea restricții nu pot avea viață lungă. De acord.
Dar noi nu suntem dispuși să renunțăm la nimic?
Chiar și acele gesturi elementare de prevenție par niște sacrificii prea mari?
După cum se poate observa, toate aceste lucruri și interpretări țin de reprezentarea și decizia personală a fiecăruia, de aceea nici n-am amestecat politicul (căruia i se pot reproșa multe). Dar, am mai spus-o, nu amestecați boala cu politica, cine o face pierde, indiferent cine este și de ce parte.

Jul 27

Cinci campioane, cinci povești

shopping
De ieri, cunoașteam și ultima campioană a celor cinci mari forțe ale fotbalului european: Juventus a confirmat al noualea titlu consecutiv în Italia, cu două etape înainte de finiș. Amintrelea, le știam pe toate celelalte, după cum urmează: Paris Saint-Germain în Franța, Bayern Munchen în Germania, Real Madrid în Spania și Liverpool în Anglia, ca să respectăm întrutotul ordinea aflării lor sau a ieșirii din scenă.
A fost un sezon ciudat, început vara târziu și încheiat … tot vara târziu, întrerupt din motive medicale în chiar miezul său (martie) și reluat la spartul târgului de altădată (iunie), într-o ordine ce arată, în sine, rânduiala din fiecare țară. Un sezon suspendat cu stadioanele pline și reluat cu tribune goale, suporterii fiind înlocuiți de „fonduri vizuale și auditive” pentru a mai îndulci singurătatea și stranietatea ce însoțea fiecare mare meci/derby. Dar, cum se zice, a fost și a trecut!
Prima campioană, desemnată pe hârtie (nu în teren), prin decizia Federației Franceze de Fotbal de a îngheța campionatul din motive de pandemie, a fost Paris Saint-Germain. Pentru toată lumea, PSG e acea echipă franceză finanțată cu bani arăbești din Golf, cu un cap (financiar) mai mare decât celelalte competitoare, câștigând la trap campionat după campionat, singurele probleme, în ultimii ani, fiind scorul și antrenorul, iar mai nou, dacă pleacă sau nu Mbappé la Real Madrid, dacă se întoarce sau nu Neymar la Barcelona. Totuși, lui PSG nu i se poate reproșa nemeritul, pentru că la momentul înghețării, cu încă zece etape de disputat, avea 12 puncte avans și un meci mai puțin jucat. De ce câștigă mereu? Pentru că le are pe toate, față de ceilalți care au doar câte ceva: pe pildă, Marseille, public, Lyon, școală și stadion, Lille, echipă, Rennes, impuls bun etc. Nicio combinație însă care să poată atenta, deocamdată, la supremația PSG în fotbalul francez.
Dacă francezii n-au reluat deloc campionatul după suspendarea pandemică, nemții l-au reluat primii, ei având sub control cel mai bine situația medicală, disciplinară și financiară. Bayern Munchen este regină al optulea an la rând (record în Germania), nimeni, de la titlurile luate de Jurgen Klopp cu Borussia Dortmund la începutul deceniului, nemaiputând rivaliza cu panzerele bavareze. N-a contat că antrenori au fost Jupp Heynckes, Josep Guardiola, Carlo Ancelotti, Nico Kovacs, iar acum Hans-Dieter Flick în acontarea titlului, pentru că e clubul cel mai stabil: are bani, filosofie, staff, stadion, echipă, vedete, joc, tradiție, suporteri. Singura problemă a acestui campionat a fost schimbarea lui Nico Kovacs cu HD Flick, care s-a activat dintr-o poziție secundară și acolo a rămas până în prezent. Bayern Munchen câștigă mereu prin forță, stabilitate, disciplină, cultură instuțională, valoare și încredere în forțele proprii. Poate fi detronată doar de ceva/cineva asemenei ei, dar mai mare, fie de ceva/cineva diferit/opus, dar la fel de valoros (cum a fost echipa nebună a lui Dortmund). Greu de obținut aceste condiții, și una și alta.
Formal, următoarea campioană cunoscută a fost Real Madrid, campioana Spaniei, care în acest an a tranșat disputa eternă cu Barcelona. În campionat, în ultimii ani, mereu Barcelona a avut prestații mai bune, constanță și rezultate superioare și așa părea că va fi și în această ediție, până la suspendare. Realul, sub bacheta lui Zidane rechemat, a fost oscilant și cu sincope, inclusiv în UCL. Dar la reluarea campionatului, Realul s-a întors ca o altă echipă, a avut o prestație fără greșeală (victorii la rând) și a devansat o Barcelonă cu probleme de lot (Suarez și alții), de antrenor (Quique Setién) și de autoritate (Messi). Ar fi totuși nedrept de spus că n-a câștigat Realul „La Liga”, ci a pierdut Barcelona când înșiri atâtea victorii la rând. Cultura performanței, un lot numeros, omogen și valoros, antrenorul potrivit la momentul potrivit, acomodarea rapidă și intrarea în ritmul competițional cred că au fost atuurile Realului în acest an.
Însă unul dintre marile evenimente fotbalistice ale acestui an a fost revenirea, după treizeci de ani, a galoanelor Premier League la FC Liverpool, echipă de mare tradiție a fotbalului european. Un moment de puternică semnificație și mare emoție în tabăra „cormoranilor”, după trei decenii de zbucium și așteptare. Dar Liverpool, încă de anul trecut, sub conducerea lui Jurgen Klopp, devenise „echipa perfectă” a Europei prin joc, stil și rezultate, atunci când câștigase triumfal Champions League și pierduse „la mustață” Premier League, în favoarea lui Manchester City-ul lui Guardioala. Victoria din acest an, obținută detașat, mult înainte de termen, aduce laurii meritați ai celui mai puternic și potent campionat al lumii. Și totuși, să câștigi titlul cu 18 puncte avans față de a doua clasată și cu 33 de puncte față de a treia și a patra clasate, într-un campionat cu încă (cel puțin) trei pretendente îndreptățite la titlu (Manchester City, Manchester United și Chelsea), e o performanță ieșită din comun, „galactică”, „extraterestră” cu adevărat. Poate fi maximum posibil.
Pentru Juventus Torino, campioana Italiei, al nouălea titlu consecutiv (un record absolut pentru primele cinci campionate putermice ale Europei) nu pare a fi și cel mai strălucitor din uimitoarea serie de succese. Acest lucru ar avea mai multe cauze: un echilibru de forțe vizibil în această ediție (investiții mai mari la rivali), apariția mai multor pretendente la titlu, schimbarea antrenorului, schimbarea stilului de joc (cu semieșecul implementării sarri-ismului), forma sportivă slabă aratată după reluarea campionatului etc. A rezultat o combinație de lot valoros (în frunte cu Cristiano Ronaldo și Paolo Dybala), cu un joc mai spectaculos, dar mai șovăielnic și sincopat, cu motivație mai slabă și cu multe goluri primite și înfrângeri surprinzătoare. Juventus a defilat în acești ani cu trei antrenori (Conte, Allegri și Sarri), iar Sarri, un tehncician diferit și atipic spiritului juventin, se află la primul an (poate ultimul). Reproșul „de serviciu” în toți acești ani a fost lipsa competitorilor interni mai valoroși ca explicație la acest șir de succese, dar Juventus a jucat în ultimii cinci ani două finale de UCL, cu prezențe constante în etapele superioare ale competiției europene. Peste toate aceste conjuncturi, Juventus a dat semnalul renașterii fotbalului italian și a oferit și modelul de succes.
În acest context, despre campionatul României nu putem spune nimic!

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.

Jul 19

În cine/ce (n-)avem încredere

Select3
Cum e să scapi cu răni ușoare din război și să te împuști grav cu propria armă în picior pe când te-ntorci acasă (din neglijență, din prostie, din inconștiență, din euforie, din fudulie), doar pentru că nu crezi că a fost „unul adevărat”!?
Duc mai departe această paralelă cu „războiul” bătălia cu/împotriva COVID-19 pentru că e pilduitoare și ne poate face să înțelegem ceva mai bine ce se întâmplă, dincolo de adevărul politic (complet pervertit și partinic), de adevărul mediatic (partial și manipulator) și adevărul personal (copleșit adesea de limite, prejudecăți și interese).
(Încercați, dacă puteți, să faceți media acestor trei „adevăruri” să vedeți ce iese.)
Așadar, ce știu bieții soldați despre cauza și originile „războiului” la care iau parte? Știu exact ce li se spune, ce le ordonă comandanții, care, la rândul lor, transmit ce au fost însărcinați să spună de către șefii lor, politicienii.
Ce știu, din tranșee, îngroziți și derutați, soldații despre mersul „războiului”, despre starea frontului, despre învingători și învinși? Știu exact ce li se spune și află ce informații ajung în tranșeul personal al fiecăruia!
Ce cred soldații despre „războiul” la care iau parte, vrând-nevrând? Cred (în) ceva potrivit propriilor reprezentări, spaime, fantasme, experiențe, speranțe!
Cât de departe sau cât de aproape se află ei de adevăr?!
Nu întrebați cine sunt soldații și care e „războiul”, căci soldații suntem noi toți (cetățeni, civili, populație, oameni obișnuiți), iar „războaie” sunt chiar două: unul punctual, la zi, împotriva coronavirus-ului (conjunctural, poate grav, poate foarte periculos) și un „război informațional”, de fond, de interese, de influență, politic și care se duce în continuu, pe toate fronturile.
Căutați mai departe cine sunt „comandanții”, cine sunt „decidenții” și care sunt mijloacele de informare pentru a avea tabloul complet.
Dar aici se încheie asemănările dintre „războiul clasic” și „războiul modern” și încep diferențierile dramatice.
Căci în „războiul informațional”, mizele nu sunt clare (dimpotrivă, sunt ascunse) și, pe deasupra, există mai multe mize.
Nici combatanții nu sunt ușor identificabili/numărabili, pentru că se ascund și pentru că regula este mai degrabă „cu mască”, decât „pe față”.
Armele (mijloacele) folosite nu sunt cele obișnuite și nu se supun niciunei reguli sau convenții, fiecare e cu legea lui. Se folosesc „arme neconveționale”, „secrete” și, pe cât se poate, se aplică „loviturile sub centură”.
Comunicarea nu e una „închisă”, controlată, strategică (cum mai cred/vor/pretind unii), dimpotrivă, e una (prea) deschisă, scăpată de sub control, haotică, inflaționistă, manipulatoare, multiplă. Comunicarea oficială e mai slabă decât cea neoficială.
Și rezultatele „bătăliilor” sunt îndoielnice, căci victoriile nu se asumă și înfrângerile nu se recunosc, dimpotrivă, se aruncă vina pe alții și se sustrag meritele altora.
Nu există început și sfârșit (de război), pentru că încălcarea „tratatelor” nu este recunoscută, dimpotrivă, este ascunsă, iar alte tratate nu au cum să ia naștere.
Dacă nu există sfârșit de război, atunci nu există nici pace, nici înțelegere sau convenție de respectat de către părți.
Căci precum războiul nu a început niciodată, el nu se va sfârși niciodată.
Nu vreau să continui acest carusel insuportabil și infernal, desi cred că este real și este exact ceea ce trăim acum, sub diferite forme și transfigurări, închipuindu-ne altceva și iluzionându-ne asupra realității. (Și n-are cum sfârși decât într-un singur fel.)
Tocmai de aceea e atât de greu să te orientezi ca simplu om (soldat ingenuu), să ții calea dreaptă, să nu pierzi orizontul propriei supraviețuiri decente. Tocmai de aceea sunt atât de multe și de grave deviații, de la cine te aștepți și de la cine nu te-ai aștepta. În „războiul multifațetat”, poți scăpa de „arma adversarului” și să te „împuști” cu propria armă, care poate fi îndoiala, neîncrederea, vanitatea, interesul de moment, lipsa de perspectivă și simț critic, reprezentarea falsă a realității, identificarea greșită a prietenilor și a dușmanilor etc.
Dramatic e că (pare că) nu există soluții generale, ci numai rețele personale, de uz intern și de producție proprie.
Aici am ajuns.
Încrederea (credibilitatea) e sămânță stearpă, dacă pe „ogorul” politic și mediatic se împrăștie întruna și pe toate căile îndoială.

Jul 10

Jurnalismul, fabrica de adevăr

Portret 1
În fiecare an, în luna iulie, facultățile fac schimbările de efective: o generație finalizează licența, o alta începe admiterea. E puntea scurtă care nu-ți lasă prea mult timp între emoțiile pentru cei care pleacă și primirea în bune condițiuni a celor care vin. Pentru absolvenții de jurnalism și media digitală e la fel, cu niște lucruri și responsabilități, îmi permit să spun, în plus.
Oare ce ar trebui să mai vedem dincolo de cele două „îmbrățișări”: una de bun rămas și alta de bun sosit?
Absolvenților le-am tot vorbit, în cei trei ani, și transmis mesaje, ei trebuie să confirme sau să infirme dacă urmează calea pentru care s-au pregătit. Dacă o vor face (și vor deveni jurnaliști) meritul va fi mai ales al lor, dacă nu o vor face, responsabilitatea va fi și a noastră.
Gândurile mele acum se îndreaptă către cei care vin cu dorința de a deveni jurnaliști, cu aspirații înalte și cu vise, pentru că ei sunt „materia primă” pe care se construiește temelia viitorului. Și nu sunt vorbe mari spuse de conjunctură: și ieri, mai cu seamă azi și mai ales mâine, jurnaliștii au fost, sunt și trebuie să fie suportul principal pentru „adevărul” care circulă în societate și pe care ne bazăm deciziile.
Am fost martorul, în treizeci de ani, prea multor transformări și schimbări în interiorul presei și al societății pentru a nu spune asta. Am trăit și am văzut prea multe pentru a nu înțelege importanța mass-media și a nu înțelege pericolul prin care trecem acum. Sub ochii mei (și pe piele proprie) s-a născut „presa liberă” din România în anii `90, am văzut cum și-a atins apogeul în primul deceniu al mileniului doi și cum agonizează după criza financiară declanșată în 2008. Adăugați criza structurală de sistem media și revoluția (și perturbarea) tehnologică care avansează cu repeziciune pentru a avea imaginea concretă și completă a unei prese slăbite, sărace, dependente, asediate (din interior și exterior) și care își indeplinește tot mai greu (sau abandonează) rolul său social principal, acela de suport al democrației, al libertății de exprimare, de bază a formării unei opinii publice autentice, libere, fără constrângeri; rolul său primordial în funcționarea sistemului politic deschis, cu alegeri libere, și a pieței libere, din perspectivă economică, fără de care și democrația liberală și economia de piață sunt vorbe în vânt.
Pe această cale a schimbărilor structurale, un carusel al transformărilor successive și accentuate (trecerea dinspre presa tipărită spre cea online, scăderea influenței televiziunii, apariția blogurilor și dezvoltarea new media, migrația accelerate a publicității înspre giganții internetului, culminând cu dezvoltarea fără opreliști a rețelelor sociale), dublată de noile obiceiuri de consum ale publicului, presa liberă (atât cea clasică, cât și cea online) a primit tot atâtea lovituri, suportând supliciul de a fi ignorată profesional (de către public) și abandonată financiar (de către publicitari), umilința de a fi substituită (de către rețele și bloguri personale) și pericolul de a dispărea sau a se scufunda în irelevanță (în Internet). Mai rău de atât nu putea fi decât dispariția efectivă, ceea ce este absurd și de neacceptat cât mai trăim într-o lume liberă (încă).
De aici trebuie să înceapă construcția noului jurnalism și reconstrucția credibilității sale, pornind de la constatarea, tot mai dramatică, că el nu poate fi înlocuit de nimic, nici de bloguri, nici de platforme, nici de rețele, nici de alte inovații digitale, construite pe criteriul (atragerii) atenției, al plăcerii și divertismentului, al narcisismului și cultului de sine etc., oricât de tentante ar fi. Nimic nu poate înlocui informația relevantă de zi cu zi, atractivă și de interes public, selectată și colectată profesionist, prelucrată, ambalată și livrată corespunzător, adevărată, verificată și asumată de către jurnalist. În lumea magiei virtuale, a fake news-ului fără scrupule, a războiului informațional (al treilea război mondial), nimic nu va fi normal și nu va funcționa fără informație autentică și adevăr, care este și va rămâne prerogativa jurnalismului autentic. În această lume a dezordinii desăvârșite din mediul comunicațional, cineva pregătit anume din punct de vedere profesional, dedicat trup și suflet misiunii sale, liber de orice constrângeri (politice, financiare, profesionale, conjuncturale) își va asuma rolul informării publice autentice și a servirii interesului public în spiritul adevărului.
De aceea numesc jurnalismul fabrica de adevăr. Nu pentru că a fost întotdeauna (exact) așa, nu pentru că așa este, ci pentru că e indispensabil să fie așa pentru viitor și pentru supraviețuirea unei societăți deschise, bazată pe libertate și liberă alegere. Chiar dacă e greu, chiar dacă, uneori, pare imposibil, chiar dacă unii nu vor, nu știu sau nu pot face asta.
În această stare de lucruri (schițată aici), toți avem interesul unei noi construcții, al unui jurnalism veritabil, credibil: de la manageri de presă, jurnaliști de linie și tineri (viitori) jurnaliști și până la public, care conștientizează (sau va conștientiza tot mai mult) acest lucru.
Cei mai puțin tineri înțeleg mai ușor aceste lucruri, dar le pot face mai greu.
Cei mai tineri le înțeleg mai greu, dar le pot face mai ușor.
Iată dorința, speranța și simbioza de care este nevoie!
Iată de ce îi așteptăm pe tinerii/viitorii jurnaliști cu brațele deschise!

Jul 09

Ignoranți, oportuniști, conspiraționiști

poza-site-2
Nimănui nu-i cad bine coronavirusul, pandemia, boala, interdicțiile etc., exceptându-i pe cei care câștigă de pe urma lor. Înafara acestora, există „negaționiștii”, adică cei care resping tot, existența virusului, boala, pericolul, contaminarea, moartea etc. Pentru că sunt tot mai mulți aceștia, mai variați, mai agresivi și mai periculoși, am încercat să-i împart în câteva categorii. E bine să-i știm, pentru că pot deveni, pe viitor, un inamic mai nociv ca virusul însuși.
Acesta va avea un vaccin, cândva, dar care este/va fi vaccinul pentru „negatorii” cu orice preț?
Îi vezi peste tot, îi întâlnești tot mai des și îi regăsești unde nu te-ai aștepta, printre prieteni vechi sau cunoștințe noi, despre unii știi destule, despre alții, nimic, unii te surprind (fiindcă nu te aștepți), alții, nu, dar sunt cu toții tot mai puțin sfioși. Când argumentele le sunt slăbite de cifre și evoluții contrare convingerilor lor, găsesc altceva, se adaptează, fără niciun efort de a accepta, înțelege, ceda etc. Devine o miză personală.
Am încercat să identific câteva categorii clare și lesne de înțeles, pe care le regăsești cu ușurință în peisajul social actual. Știu că o asemenea postare nu va fi niciodată populară, unii se vor regăsi (sau vor refuza s-o facă) în aceste schițe de profil și nu le va pica bine această categorisire. O fac totuși pentru că este necesară pentru igiena noastră socială, ca un act de minimă civilizație.

# O primă categorie ar fi cea a ignoranților (generic spus și neofensator). Într-un fel, ignoranți suntem cu toții, însă aici e vorba despre modul în care se informează (sau nu se informează), ce surse (ne)media folosesc, cui acordă credibilitate, de ce, cum se raportează la adevărul mediatic, ce deprinderi de consum au etc. Multe se pot spune aici, dar într-un cuvânt ar fi vorba despre (lipsa) educația media, acel cumul elementar de cunoștințe despre ce este, cum funcționează și care este rolul media în sistemul democratic de tip deschis. Simplu spus, „ignoranții” înțeleg „altceva” din ceea ce se vehiculează în spațiul public (media, new media, social media), iar perturbarea/dezinformarea/(auto)manipularea vine pe cale emoțională, inedit, senzaționalism.

# A doua categorie este cea a oportuniștilor. Pentru ei, adevărat, din tot ceea ce se vehiculează (oficial sau neoficial) în acest spațiu public, este doar ceea ce este convenabil. Să ne înțelegem, într-o lume liberă, oportunismul nu este un defect sau o interdicție, dimpotrivă, atunci când trăim în condiții normale. Dar când sunt interpretate în manieră proprie legile, părerile majoritare ale specialiștilor (în sănătate), datele statistice (morți, bolnavi), evidențele factuale (fapte indubitabile), folosind unica cheie a oportunismului, teoriile nu stau în picioare. ”Oportuniști” în negare nu sunt doar oamenii de afaceri (cu interese financiare evidente) sau politicienii (cu interese politice străvezii), ci mulți alții, cu mize mult mai mici (niște bani, o slujbă, un concediu, o ocazie, o șustă etc.). Doar pentru că nu este el cel bolnav, pune totul în paranteză pentru interesul lui: stat, concetățeni, sănătate, boală etc.

# A treia categorie este a captivilor „politici”. Atitudinea de negare nu rezultă din cercetări sau convingeri proprii, ci din ceea ce le spun alții și pe care ei îi cred. Cei pe care ei îi creditează sunt cel mai adesea lideri politici, politicieni și partide, dar pot fi ideologi cunoscuți, analiști, jurnaliști, influenceri, personaje cu notorietate, artiști cunoscuți, sportivi, vedete, lideri religioși (pastori, preoți) și alții, a căror părere nu au pus-o niciodată în discuție. Dacă aceștia așa spun, înseamnă că așa e. „Spune-mi pe cine idolatrizezi ca să-ți spun cine ești”, ar suna o parafrază valabilă în această ipostază. Idolatria, lipsa spiritului critic, încrederea necondiționată și nejustificată, fenomenul „fun” și fanatismul sunt mobilele care răspândesc asemenea idei ce tind să se transforme instantaneu în ideologie sui generis.

# A patra categorie ar fi cea a conspiraționiștilor. Mai răspândită decât s-ar putea crede la prima vedere. „Conspiraționiștii” cred aproape orbește (și nu au nevoie de dovezi) că, de pildă, coronavirusul este opera unei conspirații mondiale și răspândirea lui servește unor interese ascunse, dar foarte precise și evidente pentru ei. Nu contează că aceste conspirații (multe) se bat cap în cap, nu contează că mizele sunt opuse și ireconciliabile. Conspirația este un fel de „pricină personală”, iar încrederea în existența ei conferă un fel de certificat de inteligență și de competență în „problemele lumii”. O spun pe șleau, conspirații s-ar dori mereu și există încercări destule, dar, la fel de direct o zic, acestea sunt „al dracului„ de scumpe și niciuna nu-i dusă până la capăt. Mult mai ieftine, gratis acum (cu rețelele sociale), sunt dezinformările și manipulările pe diverse teme, cum ar fi COVID-19.

Ce se câștigă prin negare nu e foarte clar până la capăt. E clar însă că se pune în joc credibilitatea statului, a instituțiilor fundamentale ale acestuia, conviețuirea, securitatea personală, pacea și liniștea în societatea, polarizarea socială. Nu ne lipsesc.
Este o vorbă cunoscută (despre credință), pe care doar o parafrazez:
Dacă cred că virusul există, dar el nu există de fapt, ce pierd? Nu mare lucru (niște restricții, niște comodități, niște bani)!
Dar dacă virusul există și eu nu cred în existența lui, m-am ars!

Jun 16

Care (e) jurnalism

Select7
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.