Dec 23

Despre libertatea presei noastre

Discuții
Am fost invitat, ieri, la TVR Cluj, să vorbesc despre starea presei românești în cei 31 de ani de libertate, trecuți de la căderea comunismului. Îmi era destul de limpede ce urma să spun, nu-mi era destul de clar timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Apoi s-a întâmplat că m-au introdus mai repede în direct, de pe Skype, și am auzit ce spunea celălalt invitat, Cornel Nistorescu, cu un discurs nu critic, ci distrugător la adresa presei și a tinerei generații. Planul s-a schimbat în sensul că timpul s-a scurtat și că n-am putut face abstracție de ce a spus antevorbitorul meu și de întrebările moderatorului. Totuși, nu cred că trebuie sau trebuia să intru foarte tare în polemică cu cel care, mare ziarist, de când și-a pierdut oficial credibilitatea, e supărat rău (în sens conservator-retrograd) pe tot ce se întâmplă în România.
Pentru că nu am spus în emisiune nici pe departe ce plănuisem să spun, am să aștern aici principalele idei care consideram necesar a fi rostite, din convingere, fără niciun sens polemic, de data asta.
Eu am împărțit cei peste treizeci de ani de presă românească liberă în trei perioade, fiecare având aproximativ/orientativ durata unui deceniu. Prima perioada (anii 90) am numit-o de inițiere și creștere, caracterizată de amatorism, căutarea identității și început de profesionalizare, cu bani puțini sau deloc. A doua perioadă (anii 2000), de maturizare și consolidare, a însemnat raportarea la standarde profesionale, conștiință de sine, diversitate, relativă independență editorială, cu o mai bună distribuire a resurselor (relativă prosperitate). Etapa a treia, începută odată cu criza financiară din 2008 și până azi, este una de declin și criză prelungită a sistemului media, influențată și de tehnologie, caracterizată de transformare/schimbare (orientarea spre digital), diminuarea resurselor din publicitate, deprofesionalizarea media (scăderea sau abandonarea standardelor jurnalistice), decrediblizarea presei, fragmentarea publicului, încercarea unor noi modele de afaceri, fake news etc. Fiecare etapă poate fi dezvoltată și nuanțată.
Media momentului este într-un moment de căutare asiduă și de negăsire deplină încă.
Cu siguranță însă, în emisiune, la incidența dintre trecutul presei destul de chinuit și viitorul destul de incert, aș fi emis și dezvoltat următoarele idei cadru, cu posibilitate dezvoltare și argumentare:
• În democrație, prin definiție, presa este și trebuie să fie în opoziție față de putere și în slujba intereselor publicului. A fost și n-a fost așa și tot mai des uită să fie
Libertatea presei este o lucrare împreună a întregului ecosistem media, inclusiv a publicului, care și cere, dar și susține această libertate. Din neclaritate și lipsă de educație (mediatică, politică, civică, democratică, financiară etc.) publicul cere mai puțin, iar când cere, nu asigură și susținere (financiară)
Libertatea presei trebuie convenită/asumată/mediată (dincolo de coordonatele constituționale) de mediul politic și de cel economic-financiar: cel politic, prin asumarea riscului de a fi criticat (ce lovește însă direct în interesele electorale și de putere), lipsa de presiune (legislativă, financiară etc.), alocarea justă a resurselor; cel economic, prin nevoia de transparență și competiție, publicitate, finanțarea jurnalismului de calitate prin mecenat, premii, proiecte mari (de investigație). În fapt, mediul politic este discreționar, opresiv sau acaparator în raport cu media; mediul economic este nepăsător, indiferent, neglijându-și propriile interese în raport cu jurnalismul profesional.
Aș fi subliniat, de asemenea, o idee pe care am rostit-o și cu alte ocazii, aceea că nu există țară/oraș/societate civilizate fără presă liberă. Căci nu pot avea:
Credibilitate, în lipsa elementului critic, a recunoașterii dreptului de a greși și de a fi criticat pentru asta
Transparență, în lipsa existenței tuturor versiunilor de informare și interpretare
Prosperitate (bunăstare pentru fiecare), în lipsa unei distribuiri juste (supravegheate) a resurselor.
Toate aceste repere au fost și sunt critice pentru presa românească, uitate, marginalizate sau ignorate cu bunăștiință, cu consecințele de rigoare.
Fără nicio îndoială, aș fi susținut următoarele:
Conținutul jurnalistic de calitate (pentru prezent, dar mai ales pentru viitor) nu este și nu poate fi gratuit (niciun produs de calitate nu este ieftin, cu atât mai puțin gratuit); publicul trebuie să înțeleagă și să accepte treptat asta
• Presa românească (de toate felurile) trebuie să accepte procesul de schimbare/ transformare ireversibilă care este inevitabil și să învețe mai bine să se adapteze, ca și formă și conținut. Media din trecut nu va mai exista niciodată
• Presa românească trebuie să recâștige încredrea publicului, pornind de la faptul că a ignorat acest aspect (presupunându-i existența din oficiu) și ținând cont de noile dinamici ale audiențelor și de fragmentarea acestora
Presa românească trebuie să ia în calcul și alte modele de afaceri (înafara modelului clasic, cu publicitate), să identifice alte surse de finanțare, să aibă o atitudine inovativă și creativă
Modelul actual de supraviețuire nu este suficient, pentru că omite tocmai misiunea presei, aceea de serviciu public indispensabil funcționării democrației; interesele publicului sunt marginalizate sau manipulate în interes propriu, politic partizan sau economic, ceea ce publicul nu acceptă/nu va accepta
• În lipsa servirii interesului comun, publicul s-ar putea dispensa de presa profesionistă (nemaisesizând diferența), recurgând la alte mijloace de informare (presa zis amatoare, rețelele sociale etc.), ceea ce ar însemna „moartea presei”, dar și un fel de anticameră a haosului.
Am fost întrebat de moderator, la final, cum cred că va fi presa peste câteva decenii (treizeci de ani). Sub presiunea timpului am dat un răspuns expeditiv-optimism, eu cred că presa românească va supraviețui, sincron cu fenomenul presei în general. Adaug acum și motivele: presa nu va dispărea câtăvreme își va îndeplini misiunea, aceea de deservi, cu informații, profesionist, onest, în spiritul adevărului, interesele comune ale publicului și de care acesta nu se poate și nu se va putea lipsi. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă, în timp, conținuturile și modalitățile de transmitere vor fi diferite.
A venit vorba și despre tânăra generație, care nu mai citește, în general, și nu mai citește aproape deloc presă. Am spus că sistemul educațional actual din amonte de facultate, închipuit, anacronic, neadaptat, nu asigură conținuturile educaționale de care tinerii au nevoie, iar aceștia recunosc asta (de pildă, nu știu nimic despre politică, despre democrație, despre economie, despre afaceri, despre media etc.). Cu toții se află într-un deficit îngrozitor de background-uri culturale, fără de care nu pot, de pildă, operaționaliza știri. Asta îngreunează formarea lor superioară și (supra)solicită sistemul universitar, care are de recuperat suprafețe mari rămase descoperite. Și am dat exemplul pe care îl cunosc bine pentru că îl practic tot mai intens în ultimii ani: în primul semestru, cu studenții de la jurnalism facem mai întâi exerciții de lectură avizată a presei și de înțelegere și explicare a știrilor, a importanței și semnificației lor (într-o goană disperată pentru acumulare de backgroundu-uri), înainte de a învăța ce sunt și cum se fac știrile. Dar nu am uitat să subliniez progresul de care tinerii sunt capabili, capacitatea unora (cel puțin) de a compensa aceste deficite și a acumula competențele și abilitățile de care are nevoie un jurnalist.
Chiar dacă suntem realiști, suntem obligați să fim și optimiști.

Dec 13

Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă

DSC_0165
Alegerile au trecut, iar participanții, fiecare în parte, și-au făcut bilanțul. Cum s-a comportat presa noastră, aflată în criză și suferință, e întrebarea la care am încercat să răspund, cu toată afecțiunea și înțelegerea.
Textul care urmează nu e unul polemic, nu e unul „dinafară”, nu e un reproș adus cuiva anume, nu e nici măcar complet, sunt constatările mele, făcute cu regret și amărăciune și, poate, nu privesc atât presa „mică”, cât media mainstream, presa ca atitudine, aflată parcă tot mai departe de misiune.

Ce-a făcut presa în această campanie electorală
Întâi de toate, presa românească a pornit în campanie electorală cu un deficit de imagine și de credibilitate, generate de subvențiile acordate de guvern ca sprijin pentru pandemie. Unii nici nu și-au pus problema etică (și n-o mai fac demult), alții și-au făcut scrupule și și-au declarat banii primiți de la stat, pentru transparență, dacă nu pentru obiectivitate. Nu era obligatoriu să respingă banii, depindea foarte mult ce făceau după aceea.
În al doilea rând, media noastră a intrat în logica de partid, imitând, într-un fel, comportamentul politicienilor, destul de dezinteresat de campanie electorală și de intensitatea ei, în cea mai mare parte.
Teoria spune că, în mod normal, perioadele electorale sunt de cea mai mare intensitate, atât pentru politicieni, cât și pentru jurnaliști. Când nu se întâmplă asta, înseamnă că avem o situație anormală.
Ce n-a făcut presa (în opinia mea):
• Nu a făcut o informare de campanie corespunzătoare, cu privire la profilul candidaților, a episoadelor incerte sau compromițătoare din CV-urile acestora
• Informarea politică a cetățenilor nu este opțională, este o obligație constituțională ce ține de rațiunea de a fi a presei democratice, iar libertatea de a alege (în cunoștință de cauză) este unul dintre pilonii democrației, alături de libertatea de exprimare și de cea economică
• Nu a făcut o informare cuprinzătoare cu privire la evenimentele de campanie, ca și cum n-ar fi fost important, ca și cum ar fi fost opțional, ca și cum așa ar fi fost normal
• Nu a sancționat derapajele de campanie, excesele, abuzurile care au fost, nu s-a arătat interesată de asta
• Nu a avut o atitudine critică, constructivă, de campanie, să ajute oamenii să înțeleagă politica, în general, nevoia de vot, responsabilitatea votului – nu a făcu și nu-și asumă educația politică (ca și educația mediatică, de altfel)
• Nu a ajutat oamenii să înțeleagă programele electorale, proiectele partidelor și candidaților, să le explice critic și să-i ajute să facă diferența dintre ele
• Nu a organizat îndeajuns, serios și independent, dezbateri electorale, chiar împotriva voinței politicienilor, prin care să atragă atenția, să creeze emulație și interes, să le transforme în show-uri politice
• Era în obiceiul presei în campanii să facă dezvăluiri, să publice anchete jurnalistice de mare impact (adevărate lovituri de presă), să valorifice la maximum o piață a subiectelor de scandal care exploda în campanie, ceea ce nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat rar (recorder.ro)
• Am trăit senzația unei campanii politice ratate (plate, plictisitoare, monotone) și a unei campanii media ratate (indiferente, neatente, dezinteresate), a unei prese care a pierdut claritatea și o parte din valorile democratice care o fac/făceau indispensabilă
• Câteodată presa noastră pare a nu mai ști să facă agenda setting (să seteze agenda publică), iar când o face, e în folosul altora (politicieni, oameni de afaceri etc.)
De ce să permitem cuiva să spună (fie și în treacăt) că presa este sau va deveni inutilă, dispensabilă, că va dispărea, că funcțiile ei esențiale pot fi preluate de altcineva (de oricine)?
Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă!
Și nu, nu e vorba despre trecutul (glorios) al presei, ci despre viitorul ei!

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Oct 02

Despre inexorabilul sentiment al pierderii puterii

Select1
Cea mai grea lecție de democrație (din foarte multele și grelele încercări la care e supusă) este să știi și să poți accepta înfrângerea (rezultată, desigur, în urma unor alegeri corecte).
Ce bine, ce dulce, ce profitabil e să fii la putere; ce rău, ce trist, ce periculos e să nu mai fii!
Dacă din paradigma asta (simplă, primitivă, grobiană aproape) nu poți ieși nicicum (și atragi în ea cohortele de susținători), și tu și democrația sunteți „pe ducă”.
Am vrut să încep așa sumara mea analiză a alegerilor locale de duminică pentru că, în orice proces electoral, în mod inevitabil, vor exista pierzători, înfrânți, învinși (cum vrem să le zicem) și acest sentiment al pierderii puterii va trebui asumat, suportat, gestionat de fiecare dată de către cineva.
Nu e doar cea mai dură lecție, ci și cel mai fidel indicator al funcționalității democratice dintr-o societate.
N-am crezut că va fi așa după prima conturare a rezultatelor electorale, pentru că, declarativ și superficial, toți (principalii jucători) se pretindeau câștigători: și PNL, și PSD, și USR. În fond, fiecare dintre ei a și câștigat ceva (semnificativ), dar a și pierdut ceva (semnificativ). Am să încerc să rezum aceste bilanțuri și să văd ce dă.
Mai marele câștigător pare PNL (partid la putere), care și-a adjudecat câteva sute de primării în plus și a urcat, la cel mai înalt nivel (33%), pe votul politic. Nu e puțin, dar nu e cât se așteptau, căci ei vor raporta câștigul/pierderea la cât sperau să câștige, din perspectiva rezultatului în sine, a așteptărilor și nevoilor (de guvernare), a „sacrificiului” făcut (prin achiziția de primari PSD) și a alegerilor parlamentare, pe care trebuie să le câștige net (nu cu acest scor). Au pierdut însă categoric în câteva mari orașe (Timișoara, Brașov, Alba Iulia), au pierdut politic Bucureștiul (cu șansa oarecare a recuperării prin Nicușor Dan) și au păstrat/câștigat alte mari orașe (Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Ploiești, Iași, Constanța etc.). Nu e rău, dar nici excepțional, dar, per ansamblu, PNL a gestionat rezonabil câștigul și a „metabolizat” destul de bine „nodurile din gât” și câștigurile celorlați competitori.
USRPLUS e într-o situație de paradox absolut, greu de înțeles și interpretat. Pentru că ei, în același timp, au câștigat mult și au pierdut mult. Adică, au de gestionat, în același timp, atât victoria, cât și înfrângerea, niște victorii mari și niște înfrângeri la fel de mari. „Smulgerea” (aproape miraculoasă) a unor primării din mâna PNL (Timișoara, Brașov, Alba Iulia) pot fi contabilizate ca mari victorii (surprize mari). Alegerea a doi primari de sector în București și majoritatea din consilii la Primăria capitalei și la unele sectoare sunt câștiguri nete (dar așteptate). Ei au și 45 de primării la nivel național, însemnând ceva, dacă socotim că au pornit de la zero (în 2016), însemnând mai nimic, comparativ cu celelalte partide mari. Marile pierderi sunt votul politic (național), doar 10%, jumătate din estimări, așteptări și sondaje, și eșecul net din unele orașe importante pentru ei (Cluj-Napoca, Oradea etc.). Motivele acestui eșec fac obiectul altei analize, atâta spun aici că e vorba despre management politic defectuos, politică de leadership local perdantă. Clujul este cel mai bun exemplu.
PSD, cu toate că a obținut un vot politic mare (circa 30% la nivel național), este în confuzia și degringolada de dinaintea alegerilor. Pentru prima dată nu mai este cel mai mare partid (la votul politic), a pierdut conducerea a nouă consilii județene (unele fief-uri tradiționale), a pierdut și câteva mari primării (Constanța, Iași etc.) și, mai ales, nu-și poate accepta condiția de partid secundar, de partid în cădere (cum se află în prezent), de partid minor (cum ar putea deveni) sau de partid în dezintegrare (cum este amenințat). Rămâne în continuare partidul cu cele mai multe primării (mici și mijlocii), dar nu poate accepta, nu se poate împăca (nici ca partid, nici ca lideri) că a pierdut capitala (cu toate că a pierdut-o și-o va pierde și mai rău). Iar de aici, dacă mergem mai departe, ieșind din teritoriul legalității/legalizării, ajungem în zona alienării.
Manifestările de tip isteroid ale unor candidați (Gabriela Firea, dar și Dan Tudorache, în alt registru), angrenând/forțând și întreaga conducere a partidului (Ciolacu, Dâncu, Grindeanu), invocarea și instrumentarea unor (așa-zise) furturi electorale, ușurința de a solicita (din bun-senin, tardiv, nejustificat, insuficient neargumentat) reluarea alegerilor (la București) vădește o criză evidentă, o derivă clară, o continuare, de fapt, fără de voie, a paradigmei iliberale a lui Dragnea.
„Câinele nu pleacă singur de la măcelărie”! „Politicianul nu pleacă de bunăvoie de la putere”! Doar cu bâta!
Pe acest fond nedemocratic, se mai produc niște mutații periculoase. Partidele și liderii aflați în pierdere de poziție și de viteză, de obicei, se radicalizează, iar derivele politicianiste, populiste, extremiste etc. sunt pe aproape.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, „suporturile” lor mediatice (ziare, televiziuni, site-uri, rețele, trolli etc.) se vor radicaliza și ele, punând în fruntea activității lor, nu informarea publică (deontologia profesională?), ci lupta pentru putere (de-a dreptul), așa cum au făcut-o în forme mai moderate și până acum.
Deja se observă asta (radicalizarea, manipularea, dezinformarea, instrumentarea) și e doar începutul, în perspectiva alegerilor generale, mai importante și decisive, de data asta.
Iar dependența partidelor de mediile lor suport va crește și mai mult. Și inversul este valabil.
Iar de pandemie, nu mai vorbim!

Sep 17

Nu „sunt toți la fel”

Portret 4
Am auzit rostită cu gura larg deschisă („în gura mare”, pe românește), fără nicio rezervă, expresia „toți sunt la fel”, cu referire expresă, în context, la politicienii PSD-ului și ai PNL-ului. Hm!
Dacă ar fi fost spusă de oricare cetățean, aș fi pus-o pe seama ignoranței, neglijenței sau poate a partizanatului;
Dacă ar fi fost spusă de un absenteist perpetuu la vot, aș fi pus-o pe seama dezamăgirii, dar mai ales, a lipsei de educație politică, civică și democratică;
Dacă ar fi fost rostită de un jurnalist, aș fi pus-o pe seama lipsei de profesionalism și de responsabilitate;
Dacă ar veni din partea unor activiști non-politici sau non-partinici, aș pune-o pe seama non-conformității cu idealurile pentru care luptă;
În fine, dacă ar fi zisă de un consultant/consilier electoral, aș pune-o pe seama interesului (profesional/financiar) de moment sau a slabei pregătiri a acestuia.
Deci, spusă de oricine (ca orice, oricum, oricând), afirmația aceasta („toți sunt la fel”), atât de gravă, atât de greu suportabilă și imposibil de demonstrat, rămâne, întrucâtva, de înțeles și tolerabilă în limite omenești și amatoricești.
Dar rostită de către un politician (profesionist?)!
Ca liberal moderat în gândire (nu ca afiliere politică), ca jurnalist (care cunoaște foarte bine și fața și reversul realităților românești) și ca familiar al comunicării politice calificate (nevrând a invoca statutul de specialist), nu pot accepta a asemenea afirmație generalizatoare, considerând-o categoric neadevărată, pe de-o parte, și o greșeală strategică impardonabilă/gravă, pe de altă parte, a unui politician.
Am să și motivez de ce, dar mai întâi vreau să pun în vedere cine (ce categorii) vehiculează sau aruncă în spațiul public asemenea teorii, extrem de grave și foarte dăunătoare pentru viața politică, pentru democrație, pentru civism, pentru participare la alegeri, implicare și asumare democratică, aspecte fără de care democrația însăși e vorbă în vânt, formă fără fond.
În primul rând, cu voie fără voie, este o afirmație de tip comunistoid, a cuiva care nu crede în diferențe și identități, în partide și ideologii, drept pentru care, politicianul ar fi un administrator al unei ideologii venite de sus și puse doar în practică. Așa îi place să creadă. Da, în felul acesta nu doar toți sunt la fel, dar chiar ar trebui să fie la fel. Ei bine, nu sunt!
În al doilea rând, cei care spun despre politicieni că „toți sunt la fel” sunt manipulatorii și dezinformatorii vieții publice (de diverse proveniențe, cu diverse interese), care lucrează cu o altă agendă decât cea statală, națională, democratică, electorală și cu alte mize (geopolitice, politice, economice, comerciale, financiare, ideologice, religioase etc.). Generalizarea și uniformizarea le servește la satisfacerea unor interese de moment (personale, partizane).
În al treilea rând, e o afirmație „riscantă”, a politicii anti-sistem, a outsider-ilor, a marginalilor din politică pentru a reuși să se diferențieze și individualizeze, negăsind alte metode. De ce riscantă? Pentru că masele (de alegători) fac greu diferența, în „toți” fiind incluși chiar toții politicienii, adică inclusiv cei care promovează asemenea teorie. Susținând-o, riști să se autodiscreditezi, să te pui la o „gramadă”, pe care tu vrei să o critici, de fapt.
În al patrulea rând, e o afirmație de abandon și consolare, a cuiva care știe că n-a ajuns, dar nici nu va ajunge vreodată la putere. Asta e adevărat: puterea (exercițiul ei) este cea care uniformizează, opoziția (exercițiul ei) e cea care diferențiază. Fă tot ce poți pentru a ajunge la putere, dar așteaptă-ți rândul și respectă regulile jocului. Când ai spus asta, ți-ai luat adio de la politică, cu dezamăgire și cu scârbă. Or, ca politician, se știe, trebuie să ai stomacul bun!
În al cincilea rând, „toți sunt la fel” e un fake news absolut, în termenii comunicării de astăzi. E ceva atât de general, de lipsit de precizie și acuratețe și de tendențios, că nu vei putea demonstra niciodată cu fapte o asemenea afirmație.
De pildă, cum ai putea să demonstrezi (preiau exemplul) că Viorica Dăncilă (fost premier) este la fel cu Violeta Alexandru (ministru al Muncii). Nimic nu li se potrivește din profilul psiho-sociologic și profesional, nici prestația, nici rezultatele, nici atitudinea, nimic. Poți spune, eventual, că s-a-ntâlnit „hoțu cu prostu”, „fraieru cu șmecheru”, „făt-frumos cu zmeul” etc., dar nu că sunt la fel.
Nu, orice ai zice, politicienii „nu sunt toți la fel”, sunt buni și răi, unii mai buni/răi decât alții, pot fi corupți și iresponsabili (mai mult sau mai puțin), dar „nu sunt toți la fel”. Și să vrei să-i măsori, și să ai intrumente perfecționate pentru asta, și să ții cu tot dinadinsul să-ți iasă, politicienii „nu sunt toți la fel”. Ei pot fi amestecați, pot fi mai mulți/mai puțini într-o parte sau alta, pot fi ei înșiși amestec de bine și rău, dar „nu sunt toți la fel”. Nu mai insist, căci este o „prostie” imensă!
Iar a spune asta, în plină campanie electorală, într-o democrație șubredă, șovăitoare, nesigură pe ea și pe virtuțile ei, într-o perioadă de criză (de sistem) și de agresiune a știrilor false și a dezinformării, e o imensă eroare strategică! Nu faci decât să diseminezi și să accentuezi neîncrederea, să îndepărtezi alegătorii de candidați și de vot, să induci regres. Când ar trebui ca tu, ca politician, să faci educație politică, ca misiune necesară și nobilă.
În fine, punându-i pe toți în aceeași oală, rezultatul final este absenteismul și lipsa de reprezentativitate a votului. Adică un drum spre nicăieri!
Nu cred că vrea cineva, cu adevărat, asta!

Sep 04

Sorana Cîrstea „în răspăr”

Sorana 2020
Sorana Cîrstea a bătut-o pe Johanna Konta la Usopen în trei seturi (2-6, 7-6, 6-4) și trece în turul trei, după un meci cu adrenalină, contorsionat emoțional, cum sunt aproape toate meciurile Soranei. A fost o victorie surprinzătoare, nescontată, sub semnul incertitudinii tot meciul, greu previzibilă, chinuită, dar spectaculoasă, bine venită, care-i asigură un cec frumos și cel mai bun rezultat al ei la marele turneu american. Eu îl rețin aici mai ales pentru că mi s-a părut că reproduce pe dos (pe invers, à rebours, în răspăr) întreaga carieră de până acum a sportivei noastre, una mai degrabă a neconfirmării și dezamăgirii, cu multe epidoade controversate.
Căci să nu uităm, în urmă cu circa zece ani (ce ușor se trece peste asta câteodată!), Sorana Cîrstea era speranța confirmată a tenisului românesc, nu Simona Halep, care e ceva mai mică ca vârstă și care, în orice caz, nu ieșise din „ecloziune”. Mai precis, în 2009, la doar 19 ani, Sorana atingea sferturile la Roland Garros, cea mai mare performanță a ei de Grand Slem, și locul 23 WTA, 21 fiind locul cel mai bun ocupat vreodată. A fost anul maximei promisiuni/confirmări, căci Sorana n-a intrat atunci doar în atenția lumii tenisului și a fanilor (ne)români, ci și a sponsorilor. Mi-aduc aminte că a beneficiat de avantajele unui program special de susținere acordat jucătorilor promițători al firmei Adidas, din care a făcut parte, alături și în același timp, și Caroline Wozniacki. Era, până la un loc, o simetrie fermecătoare în această dublă alegere a gigantului german, un fel de „gemeni fraternali”: amândouă erau de aceeași vârstă, înălțime și alură, amândouă talentate, promițătoare și confirmare, amândouă tinere, frumoase și carismatice, prietene între ele și viitoare „minuni” ale tenisului, una blondă, iar alta brunetă.
Doar că una a urcat mereu și a confirmat așteptările și investiția (Wozniacki a ajuns nr. 1 WTA etc.), iar alta, din păcate, nu, blocându-și evoluția și nemaiatingând-și potențialul. Nu sunt specialist să mă pronunț categoric ce i-a lipsit fetei din Pitești să reușească, ce-a întors-o din drum: succesul timpuriu, „vedetismul” (urcat la cap), banii, lipsa de motivație, fragilitatea emoțională, sindromul sau răsfățul „fetei frumoase” care primește totul (fără a trudi), lipsa de forță (pentru o jucătoare cu joc „în forță”), anturajul nepotrivit sau absența unui antrenor adecvat sau mentor sau, pur și simplu, insuportabilitatea tensiunii, din viață și din arenă, pe care o presupune și o generează marea performanță etc.. Sunt atât de multe motive de a deraia de la traiectoria de succes, o fac atât de mulți sportivi, că nu-i așa o mare mirare. Pe de altă parte, mai greșesc și sponsorii, oricât de pricepuți ar fi. Se întâmplă și la case mai mari.
În această paranteză, îmi aduc aminte de „țeapa” pe care a luat-o sponsorul NIKE cu Novak Djokovic (și chiar cu Federer). În primul caz, tot așa, în urmă cu vreo zece ani, marele sponsor american avea de făcut o alegere importantă pe cine susține: pe Nole Djokovic sau pe Andy Murray, într-un moment în care cele două cariere, paralele și relativ asemănătoare, nu primiseră conturul și anvergura de azi. Ei au mizat că marele campion va fi britanicul și nu sârbul și „au băgat” bani în Murray, Djokovic mulțumindu-se a juca cu însemnele japonezilor de la UNIQLO. Ani buni, până la un loc. Murray este un campion, dar n-a fost marele campion scontat. NIKE a fost sponsorul de-o viață a lui Federer, până către „senectutea performanței” când, evaluându-l ei prematur și supărându-l pe marele campion elvețian, i-au retras finanțarea „cu scântei”. E un pic de ceață (documentară) și pentru mine cu acest subiect (dar, cine are plăcere, pasiune, răbdare și timp pentru documentare „cu acribie”, poate face oricând completări, adăugiri, ajustări etc., căci vor fi bine primite). Cu siguranță, mai sunt și alte cazuri.
Întorcându-ne la Sorana noastră, ea intrând, odată cu explozia și strălucirea Simonei Halep, într-un con de umbră și o „spirală a tăcerii”, parcă nimeni n-a mai avut timp, atenție și răbdare pentru ea. În raport cu așteptările și promisiunile, ea a făcut mai degrabă o carieră mediocră, alternând meciuri strălucitoare (dar puține), cu partide și turnee complet ratate, excelând prin inconstanță (în meciuri și în carieră). Pare a nu fi schimbat foarte multe în jocul ei și parcă n-a fost interesată, cum fac marii campioni, să aducă ceva nou, să amelioreze, să facă saltul de nivel. A mai avut și ghinionul unor accidentări și parcă asta a fost.
Meciul de aseară, greu de urmărit ca toate meciurile ei (presărat cu șanse mari risipite cu ușurință), ziceam, a fost inversul carierei. De data asta, ea a început prost (cu trei duble greșeli în ghemul de debut și break), pierzînd primul set aproape jalnic, dar, împotriva evidenței, a previziunilor, a așteptărilor, a propriilor așteptări, probabil, spre mirarea adversarei (Konta fiind o jucătoare tenace, greu de bătut, în formă) și-a revenit treptat, a prins puteri și încredere și a reușit să câștige („să smulgă cu dinții”) și să producă o surpriză mare (Konta fiind locul 9 WTA). Aproape de neînțeles pentru comportamentul și atitudinea ei obișnuite. Bine ar fi să poată repeta.
Mă opresc aici cu constatările și nu fac previziuni. Poate că și-a (re)găsit echilibrul emoțional necesar în proximitatea familiei unui cunoscut fost tenisman român, nimeni altul decât Ion Țiriac.

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Aug 17

Ronnie VI

Ronnie
„Ronnie” sau Ronald Antonio O’Sullivan, zis și „Racheta”, a câștigat aseară pentru a șasea oară titlul de campion mondial la snooker. Însă, în acest caz, nu este vorba doar de un sport (snooker, deși poate unul mai „ciudat”), de un mare campion („Ronnie” fiind cel mai titrat jucător din istoria snooker-ului) sau de un mega-personaj mediatic („The Rocket” fiind genul de „supererou”). Suntem, fără doar și poate, în fața unui simbol care ilustrează în chip fidel viața zilelor noastre, cu toate splendorile și abisurile ei.
Tehnic vorbind, la 44 de ani, Ronnie (așa cum îl știe toată lumea), învingându-l în finală cu 18 – 8 pe Kyren Wilson (28 de ani), devine cel mai longeviv campion mondial, devansând o serie de alte recorduri statistice încredibile și greu de atins în viitor (număr de turnee de puncte câștigate – 37, număr de break-uri peste 100 de puncte – 1060, cele mai multe break-uri maxime – 15, cel mai rapid break maxim – 5 minute și 20 de secunde, cele mai multe meciuri la Crucible – 90, cei mai mulți bani câștigați într-un turneu – 500 mii de lire și multe altele), este considerat cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile, fiind devansat (deocamdată) doar la număr de titluri mondiale (șapte) de scoțianul Stephen Hendry. Cunoscătorii snooker-ului ar putea fi copleșiți de aceste cifre, iar necunoscătorii să fie cuceriți la prima vizionare „la masă”, acolo unde un personaj carismatic, într-o viteză amețitoare, în chipul cel mai simplu și natural, desfășoară o adevărată „magie” printre bile. Cu o mină serioasă, concentrat, calculat, precis, riguros, spectaculos, coerent, fluent și estetic, Ronnie lasă în urma sa adesea senzația de perfecțiune, de armonie absolută și de sincronizare desăvârșită între gândirea mișcării și execuția ei, desenând cu naturalețe trasee și efecte inimaginabile ale bilelor pe dreptunghiul verde (cel mic), așa explicându-se, probabil, „magnetismul” său la public. Două detalii, legate de anticipație și de viteză:
# Pentru necunoscători, miza în snooker este introducerea bilelor în cele șase găuri ale mesei; pentru minim cunoscători, miza este perfect dublă: introducerea bilelor în găuri și, deopotrivă, poziționarea bilei albe, în perspectiva următoarei lovituri ce asigură continuitate și prezență la masa de joc. Ronnie are cel mai bun joc de poziționare a bilei albe, cea mai rapidă orientare tactică și cel mai bun joc de anticipație (calcul al succesiunii loviturilor cu tacul). Snooker-ul este un joc mental, de concentrare și de „calcul șahistic” al loviturilor
# Ronnie este și cel mai rapid jucător de snooker în condiții de performanță. Ultimul exemplu, meciul din runda 1, cu tailandezul Thepchaiya Un-Nooh (scor 10-1), acesta considerat cel mai rapid jucător din lume (cu o medie la general de circa 15 secunde/lovitură). În acel meci (nici nu știm dacă cu voie sau fără voie), Ronnie a făcut o demonstrație de viteză, obținând o medie de durată pe meci de aprox. 13 secunde/lovitură, aproape inimaginabil, devansându-și evident adversarul (cu 18 secunde/lovitură) și „bătându-l măr”.
Mai multe straturi alcătuiesc substanța acestui personaj-erou al zilelor noastre, consacrat prin excepționalism sportiv, notorietate și carismă. Primul strat este performanța sportivă în sine, numeroasele titluri și recorduri stabilite (menționate deja), care au asigurat suportul, baza, fundația staturii sale, dar nu oferă și explicația completă a dimensiunii personajului pe care-l întruchipează. Sunt foarte mulți sportivi mari în lume, cu performanțe excepționale (unice, incredibile), dar care nu trec acest prag.
Al doilea strat este cel al relației sale cu mass-media și cu anturajul sportului său, care a fost un amplificator de imagine și notorietate. Fie că și-a propus sau nu, fie că și-a planificat sau nu o anume relație cu media, Ronnie a reușit să fie tot timpul în prim-planul atenției și pe prima pagină. El era întotdeauna „favoritul”, „alintatul”, „copilul teribil”, căruia i se pretind toate și căruia i se iartă totul (înfrângeri, mofturi, condiții, pretenții etc.). Acest statut privilegiat de vedetă absolută a snooker-ului, de magnet pentru public și pentru sponsori, l-au pus mereu în poziții favorabile, știind că poate hotâri de unul singur (jucând sau nu, câștigând sau nu) soarta unei competiții sau a unui turneu. Ronnie nu părea că le face voit, el doar avea stări personale și umori pe care și le respecta (atunci când se retrăgea dintr-un turneu, pierdea din primul tur, atunci când părea că participă împotriva voinței sale sau câștiga turneul, susținând el, fără antrenament). Știa că este folosit, dar se folosea și el de situație, fie financiar, fie mediatic. Excentricitatea și nonconformismul comportamentului și al declarațiilor sale l-au pus în situații sensibile cu oficialii snooker-ului mondial, el anunțându-și de mai multe ori retragerea, lăsându-se rugat să se întoarcă, provocând adevărate valuri mediatice în jurul pozițiilor sale, dar și trenduri decisive în promovarea acestui sport (englezesc). Ronnie nu a fost doar un „vânat de rasă” pentru jurnaliști și unul care face știri de unul singur, dar a ajuns el însuși realizator de emisiuni și vedetă TV la Eurosport.
Al treilea strat este cel al relației cu publicul, în general, și cu fanii lui, în special. Ronnie este „omul spectacol”, „omul orchestră”, showman-ul prin definiție, nu doar „Racheta”, ci și „Magicianul” (a doua lui poreclă). Adorat cel mai adesea (uneori de la prima vizionare) sau detestat (mai rar), el nu poate lăsa pe nimeni indiferent, el creează opinie, generează curente, consfintește stări de fapt. Dar, întâi de toate, a reușit (probabil, fără intenție) să stabilească o relație unică cu fanii săi, foarte numeroși în întreaga lume, de toate rasele, națiile, culturile, peste tot în lume Ronnie fiind foarte popular și îndrăgit (China este cel mai bun exemplu). Sigur nu ne-am propus să dezvăluim rețeta succesului său (nici n-o știm, nici nu cred că este inteligibilă și explicabilă până la capăt), dar nu putem să nu sesizăm, dincolo de sportivul serios și talentat care este, extravaganța stilului său, dezinvoltura, unicitatea, magnetismul personalității sale, nepăsarea (uneori naturală, alteori jucată) față de rezultat, farmecul personal, carisma etc. Toate astea au creat un soi de magie, o adicție profundă și o nevoie de eternizare a lui, a prezenței și a performanțelor sale. Supermediatizarea, hipercomunicarea, prezența vizuală pe toate canalele și cu toate detaliile au favorizat aceste fenomene. Constatăm încă o dată că vedetele nu-și mai aparțin, că aparițiile, evoluțiile și performanțele sunt „dictate” de public, că „circul” trebuie să continue și că asta i se întâmplă și lui Ronnie. Presiunea imensă de a câștiga, care se punea asupra lui la fiecare meci/turneu/competiție, devenea principala zonă de interes și un stress în plus pentru el. Pentru un „ciudat”, un nonconformist și un capricios ca el, asta ar fi fost ultima grijă și, totuși, cu psihologul și cu anturajul său a încercat să gestioneze această tensiune, acest „fenomen”. Fanii lui așteptau ca el să câștige mereu, indiferent de împrejurări și condiții, și nu acceptau înfrângerea, peste dorința și puțința sportivului însuși. Ronnie a polemizat mereu (chiar încercând s-o înțeleagă) cu acest tip de „dependență de victorie” a fanilor, iar duminică seara li s-a adresat direct, făcând „paralela” între „ a te antrena 5-6 ore în fiecare zi și a privi la televizor toată ziua”. De asemenea, despre turneul încheiat, desfășurat în cea mai mare parte fără spectatori, Ronnie a spus la final că a putut evolua mai bine și că s-a putut concentra mai bine într-o arenă fără public și fără cunoscutul îndemn „come on, Ronnie”. De unde se vede că prea multă „dragoste” poate sufoca.
Cu toate ale sale, cu voia sau nevoia fanilor săi și cu puterea de simbol pe care o are, Ronnie nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport, mai rar, mai puțin înțeles și mai puțin accesibil. Dar cum spuneam, nu sportul în sine contează aici, ci oamenii care îl alcătuiesc. Adică noi toți.

Jul 30

Ce sacrificăm?

download
După cum se poate observa (cu ochiul și mintea libere), numărul îmbolnăvirilor cu COVID-19 crește în continuare vertiginos (constant, peste o mie pe/zi), în ciuda faptului că unii nici măcar nu cred în existența virusului, în pofida statisticilor imperfecte și a proastei comunicări oficiale (cum se spune).
Într-o asemenea stare de fapt, fiecare în felul lui (pentru sine), toți laolaltă (pentru buna conviețuire) și decidenții în egală măsură (pentru că au responsabilitatea asta) trebuie să se întrebe ce e de făcut. „Ce e rău și ce e bine”? Ce e de pierdut și ce e de câștigat?
Pentru că (să nu ne facem iluzii) vrem nu vrem, ne place nu ne place, e de rău sau e de bine, traversăm o perioadă critică, suntem într-o criză profundă, există pierderi mari de toate felurile și sunt necesare analize și decizii excepționale. Până nu se atinge acest nivel minim de conștientizare generală (în rândul întregii populații) și de acceptare a situației, nicio informație nu va deveni credibilă, nicio analiză nu va fi eficientă și nicio decizie nu va genera efectele pozitive scontate.
Întrebări obligatorii: Am învățat ceva din cele câteva luni de pandemie?
Ne folosește la ceva această experiență?
Știm să folosim greșelile și lucrurile bune care s-au făcut de la declanșarea crizei?
Sau, dimpotrivă, tot acest scurt trecut apropiat îl întoarcem ca un bumerang împotriva noastră?

O vorbă din popor (care este cuvântul cheie în toată această criză) spune că „nu este câștig fără pierdere și pierdere fără câștig”. (E capabil poporul să se întoarcă la propriile lui cuvinte!?)
În termeni absoluți, pierderea maximală în această pandemie este, fără îndoială, cea de vieți omenești (prea multe, nejustificate, recuperabile) și abia apoi ar fi cele economice, financiare, educaționale, sociale, psihologice etc. Câștigul maximal nu ar fi decât (re)atingerea, (re)dobândirea normalității (de dinainte) și, abia în subsidiar, se pot lua în calcul învățămintele pandemiei, oportunitățile generate de criză, reevaluarea și restartul în unele domenii ale vieții etc.
Așadar, pe talerele balanței, ca principale greutăți, stau moartea și normalitatea. Sunt ele egale? Pot fi ele opozabile? E cineva care, înțelegând bine aceste lucruri, să aibă ezitări în alegerile lui?
Posibilitățile combinatorii în a alege care să fie pierderea (aleasă) pentru a câștiga (bătălia cu virusul) și care este câștigul (final) în cazul asumării unor pierderi (necesare) nu sunt foarte multe și ele tind să devină zero dacă nu sunt înțelese și acceptate.
În prima fază (martie), a fost adoptată strategia izolării/distanțării fizice, a restricțiilor maximale (inclusiv cele economice), care s-a dovedit cea mai eficientă în cazul României, cu un sistem medical șubred, nefuncțional, nesigur. Sacrificam totul (economie, educație, relații etc.) pentru a obține beneficiul maxim, izolarea bolii.
În faza a doua (mai), s-a deblocat parțial economia și relațiile, dar o parte a societății (educația și altele) a fost sacrificată, pentru a ține (cât de cât) sub control răspândirea virusului. Restricțiile au fost ridicate treptat, pe baza scăderii cifrelor și mizând pe conștientizarea pericolului. O miză calculată greșit și care a generat un efect contrar (ignorarea pericolului).
În faza a treia (iulie), se încearcă revenirea la impunerea unor restricții, tot mai greu de făcut și de explicat, tot mai presant în condițiile creșterii alarmante a îmbolnăvirilor.
În tot acest timp, atât la îndemâna populației, cât și a decidenților au stat câteva măsuri simple dar eficiente de prevenție, despre care s-a vorbit până la refuz (fără prea mare folos): spălatul frecvent pe mâini (ca act elementar de igiena personală), purtarea obligatorie/impusă a măștii în anumite spații/condiții (ca act elementar de igienă publică) și păstrarea unei distanțe fizice minime între oameni (ca act elementar de igienă colectivă). Acestea erau „marile pierderi”, „marile sacrificii” (de confort, comoditate, convenabilitate) pentru „câștigul” de a nu răspândi/a bloca boala. Ori n-au fost înțelese, ori n-au fost acceptate, ori n-au fost bine explicate, ori sunt prea greu de înțeles și acceptat, cert e că n-au dat roade și nu există semne că populația e dispusă la acest „mare sacrificiu”.
Ce suntem totuși dispuși să sacrificăm pentru a ieși din criză, aceasta este întrebarea, pentru că ceva trebuie „să pierdem”.
Am înțeles, deocamdată, economia (blocarea ei) este de neatins, pentru că ar provoca pierderi prea mari. De acord.
Izolarea socială excesivă (în casă), depărtarea fizică de rude, părinți, prieteni este frustrantă și nu se poate impune pe perioade mari. De acord.
Avem nevoie să ne deplasăm, e necesar să ne relaxăm, trebui să mergem și în concedii, asemenea restricții nu pot avea viață lungă. De acord.
Dar noi nu suntem dispuși să renunțăm la nimic?
Chiar și acele gesturi elementare de prevenție par niște sacrificii prea mari?
După cum se poate observa, toate aceste lucruri și interpretări țin de reprezentarea și decizia personală a fiecăruia, de aceea nici n-am amestecat politicul (căruia i se pot reproșa multe). Dar, am mai spus-o, nu amestecați boala cu politica, cine o face pierde, indiferent cine este și de ce parte.

Jul 27

Cinci campioane, cinci povești

shopping
De ieri, cunoașteam și ultima campioană a celor cinci mari forțe ale fotbalului european: Juventus a confirmat al noualea titlu consecutiv în Italia, cu două etape înainte de finiș. Amintrelea, le știam pe toate celelalte, după cum urmează: Paris Saint-Germain în Franța, Bayern Munchen în Germania, Real Madrid în Spania și Liverpool în Anglia, ca să respectăm întrutotul ordinea aflării lor sau a ieșirii din scenă.
A fost un sezon ciudat, început vara târziu și încheiat … tot vara târziu, întrerupt din motive medicale în chiar miezul său (martie) și reluat la spartul târgului de altădată (iunie), într-o ordine ce arată, în sine, rânduiala din fiecare țară. Un sezon suspendat cu stadioanele pline și reluat cu tribune goale, suporterii fiind înlocuiți de „fonduri vizuale și auditive” pentru a mai îndulci singurătatea și stranietatea ce însoțea fiecare mare meci/derby. Dar, cum se zice, a fost și a trecut!
Prima campioană, desemnată pe hârtie (nu în teren), prin decizia Federației Franceze de Fotbal de a îngheța campionatul din motive de pandemie, a fost Paris Saint-Germain. Pentru toată lumea, PSG e acea echipă franceză finanțată cu bani arăbești din Golf, cu un cap (financiar) mai mare decât celelalte competitoare, câștigând la trap campionat după campionat, singurele probleme, în ultimii ani, fiind scorul și antrenorul, iar mai nou, dacă pleacă sau nu Mbappé la Real Madrid, dacă se întoarce sau nu Neymar la Barcelona. Totuși, lui PSG nu i se poate reproșa nemeritul, pentru că la momentul înghețării, cu încă zece etape de disputat, avea 12 puncte avans și un meci mai puțin jucat. De ce câștigă mereu? Pentru că le are pe toate, față de ceilalți care au doar câte ceva: pe pildă, Marseille, public, Lyon, școală și stadion, Lille, echipă, Rennes, impuls bun etc. Nicio combinație însă care să poată atenta, deocamdată, la supremația PSG în fotbalul francez.
Dacă francezii n-au reluat deloc campionatul după suspendarea pandemică, nemții l-au reluat primii, ei având sub control cel mai bine situația medicală, disciplinară și financiară. Bayern Munchen este regină al optulea an la rând (record în Germania), nimeni, de la titlurile luate de Jurgen Klopp cu Borussia Dortmund la începutul deceniului, nemaiputând rivaliza cu panzerele bavareze. N-a contat că antrenori au fost Jupp Heynckes, Josep Guardiola, Carlo Ancelotti, Nico Kovacs, iar acum Hans-Dieter Flick în acontarea titlului, pentru că e clubul cel mai stabil: are bani, filosofie, staff, stadion, echipă, vedete, joc, tradiție, suporteri. Singura problemă a acestui campionat a fost schimbarea lui Nico Kovacs cu HD Flick, care s-a activat dintr-o poziție secundară și acolo a rămas până în prezent. Bayern Munchen câștigă mereu prin forță, stabilitate, disciplină, cultură instuțională, valoare și încredere în forțele proprii. Poate fi detronată doar de ceva/cineva asemenei ei, dar mai mare, fie de ceva/cineva diferit/opus, dar la fel de valoros (cum a fost echipa nebună a lui Dortmund). Greu de obținut aceste condiții, și una și alta.
Formal, următoarea campioană cunoscută a fost Real Madrid, campioana Spaniei, care în acest an a tranșat disputa eternă cu Barcelona. În campionat, în ultimii ani, mereu Barcelona a avut prestații mai bune, constanță și rezultate superioare și așa părea că va fi și în această ediție, până la suspendare. Realul, sub bacheta lui Zidane rechemat, a fost oscilant și cu sincope, inclusiv în UCL. Dar la reluarea campionatului, Realul s-a întors ca o altă echipă, a avut o prestație fără greșeală (victorii la rând) și a devansat o Barcelonă cu probleme de lot (Suarez și alții), de antrenor (Quique Setién) și de autoritate (Messi). Ar fi totuși nedrept de spus că n-a câștigat Realul „La Liga”, ci a pierdut Barcelona când înșiri atâtea victorii la rând. Cultura performanței, un lot numeros, omogen și valoros, antrenorul potrivit la momentul potrivit, acomodarea rapidă și intrarea în ritmul competițional cred că au fost atuurile Realului în acest an.
Însă unul dintre marile evenimente fotbalistice ale acestui an a fost revenirea, după treizeci de ani, a galoanelor Premier League la FC Liverpool, echipă de mare tradiție a fotbalului european. Un moment de puternică semnificație și mare emoție în tabăra „cormoranilor”, după trei decenii de zbucium și așteptare. Dar Liverpool, încă de anul trecut, sub conducerea lui Jurgen Klopp, devenise „echipa perfectă” a Europei prin joc, stil și rezultate, atunci când câștigase triumfal Champions League și pierduse „la mustață” Premier League, în favoarea lui Manchester City-ul lui Guardioala. Victoria din acest an, obținută detașat, mult înainte de termen, aduce laurii meritați ai celui mai puternic și potent campionat al lumii. Și totuși, să câștigi titlul cu 18 puncte avans față de a doua clasată și cu 33 de puncte față de a treia și a patra clasate, într-un campionat cu încă (cel puțin) trei pretendente îndreptățite la titlu (Manchester City, Manchester United și Chelsea), e o performanță ieșită din comun, „galactică”, „extraterestră” cu adevărat. Poate fi maximum posibil.
Pentru Juventus Torino, campioana Italiei, al nouălea titlu consecutiv (un record absolut pentru primele cinci campionate putermice ale Europei) nu pare a fi și cel mai strălucitor din uimitoarea serie de succese. Acest lucru ar avea mai multe cauze: un echilibru de forțe vizibil în această ediție (investiții mai mari la rivali), apariția mai multor pretendente la titlu, schimbarea antrenorului, schimbarea stilului de joc (cu semieșecul implementării sarri-ismului), forma sportivă slabă aratată după reluarea campionatului etc. A rezultat o combinație de lot valoros (în frunte cu Cristiano Ronaldo și Paolo Dybala), cu un joc mai spectaculos, dar mai șovăielnic și sincopat, cu motivație mai slabă și cu multe goluri primite și înfrângeri surprinzătoare. Juventus a defilat în acești ani cu trei antrenori (Conte, Allegri și Sarri), iar Sarri, un tehncician diferit și atipic spiritului juventin, se află la primul an (poate ultimul). Reproșul „de serviciu” în toți acești ani a fost lipsa competitorilor interni mai valoroși ca explicație la acest șir de succese, dar Juventus a jucat în ultimii cinci ani două finale de UCL, cu prezențe constante în etapele superioare ale competiției europene. Peste toate aceste conjuncturi, Juventus a dat semnalul renașterii fotbalului italian și a oferit și modelul de succes.
În acest context, despre campionatul României nu putem spune nimic!