Apr 23

România trebuie să-și schimbe strategia de luptă împotriva pandemiei de coronavirus: Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci „virușii” să fie scoși din mulțime

Select7
Idei principale
• Țara noastră a luat la timp măsurile necesare, care-i stăteau la îndemână, în lupta împotriva răspândirii molimei ucigașe
• Statul acasă sau distanțarea socială era pentru România debutului de pandemie cel mai bun și eficace mijloc de apărare posibil și acesta și-a dovedit eficiența, cel puțin în privința cifrelor
• Deși nu era nici performant și nici pregătit pentru o asemenea bătălie, în ciuda stângăciilor, ezitărilor și erorilor punctuale înregistrate, poate și cu puțin noroc, sistemul medical românesc nu a clacat până în acest moment
• Experiența acumulată, de practică medicală și de exercițiu științific, datele statistice și cele științifice înregistrate trebuie obligatoriu valorificate și obținut maximum de concluzii, de rezultate și optimul în decizii
• În etapa care urmează, în bătălia cu virusul, România trebuie să-și schimbe cât mai repede strategia, fără pierderi economice mari, fără cheltuieli financiare imposibil de asumat, folosindu-și capacitățile și rezultatele existente
• În opinia mea, utilizând datele obținute și potențialul de inteligență și creativitate, strategia noastră cea mai bună ar fi nu de izolare și de protejare generală, ci de testare relevantă, științifică, masivă sau selectivă, în profunzime pentru a identifica focare, indivizi contaminați și tipare de infestare și de găsire a metodelor de eliminare a acestora
• Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci virușii să fie scoși din mulțime.
Nu-i un secret și am mai spus-o, pentru România și potențialul ei medical, în starea de neorânduială și de corupție (nu atât de nepricepere) în care se află sistemul, distanțarea socială, izolarea la domiciliu sau, pur și simplu, statul acasă a constituit cea mai bună soluție, salvarea, decizia de aur, pentru că: ținea loc de testare a bolnavilor, care era punctul cheie, în lipsa capacității efective de a o face; ținea loc de măști și de echipament medical adecvat, căci și acestea lipseau, ținea loc de tratament, în căutare nesigură și confuză în întreaga lume, ținea loc de spitale, aflate în stare de nepregătire; ținea loc de ventilatoare, care constituiau speranța pentru cei grav afectați și ținea loc și de vaccin, acesta neexistând nicăieri la acel și la acest moment. Deși era cea mai rudimentară metodă de apărare a cetățenilor, statul român (de altfel, nu singurul) a avut înțelepciunea de a lua la timp această măsura, a autoizolării masive și rapide a populației, și determinarea să o ducă la îndeplinire, în condiții acceptabile ca aparat de stat. Astfel că în România a fost evitat, până în acest moment, dezastrul din alte țări, cu pretenții mai mari decât ale noastre.
Putem judeca și invers, să ne întrebăm dacă s-ar fi putut face greșeli și fiți convinși că da, s-ar fi putut face multe și grave greșeli de management politic de criză și de inadecvare sanitară sau socială. De pildă, din „bățoșenie” și sfidare din partea conducătorilor (Trump), s-au întârziat măsurile cuvenite și efectele se văd; din populism și automăgulire (Boris Johnson), s-a ignorat pericolul și asta se simte în cifre; din supraîncredere a populației și îngăduință a autorităților (Italia), s-a declanșat un dezastru greu de oprit; ignorarea cu bunăștiință a pericolului, în scop de imunizare naturală, a dat roade în Suedia, dar mai puțin în Olanda șamd. De asemenea, tot din motive populiste, s-ar fi putut face pe plac, cel puțin temporar, conspiraționiștilor, ce cred că totul e o „făcătură” chinezească, rusească, americană, masonică, ocultistă etc., care sunt destui și nu se dau bătuți cu niciun preț, în ciuda evidențelor științifice, factuale, economice, politice și a cifrelor, care cresc și cresc.
Dar această primă etapă a fost depășită și țările caută cele mai bune soluții pentru faza a doua a pandemiei, de relaxare și de eliminare treptată a restricțiilor. Era și este limpede că economia nu poate fi blocată vreme îndelungată prin „stat în casă” și privit „balaurul pe geam”. Cum era firesc, strategiile sunt diferite, cum au fost și abordările inițiale, căci același model nu poate fi universal, unic, perfect. Aici cred că ar trebui să intervină un moment de inovație și creativitate în elaborarea unei strategii de țară.
Am făcut personal, din primele zile de recluziune, un apel deschis către comunitatea medicală și cea științifică din orașul nostru, sperând ca, în fața unui asemenea fenomen nou, amplu și provocator, să existe reacție și repliere calificată, profesionistă, tehnică în toate domeniile tangente epidemiei, ca fiecare să încerce să marcheze o contribuție. Mărturisesc că am urmărit și am înregistrat o atitudine pozitivă în toate marile conglomerate academice și de cercetare, de la cele medicale, până la cele tehnice sau umaniste. Sigur că unele operațiuni se află în lucru și rezultatele revelante sunt așteptate.
Menționez că nu sunt medic sau manager medical, nu sunt nici economist sau finanțist, nu sunt nici informatician sau manager de date, nici politician măcar și n-am interese specifice, sunt jurnalist, care poate face legătura dintre toate acestea, și îmi exprim o opinie. Nu știu ce s-a făcut și ce se face cu datele medicale și statistice obținute până la acest moment în România și în lume. E o bază de lucru excepțională și care trebuie valorificată la maximum, de către toți specialiștii românii, spun acum, respectiv, epidemiologi, virusologi etc., sociologi, psihologi, informaticieni, statisticieni etc., istorici sau istorici ai medicinii sau epidemiilor. Ceva îmi spune că nu se face destul și e nedrept și perdant. Cumva scuzabil, căci a fost furtună și haos. Acum e nevoie de discernământ și de metodă.
Modelul acesta primitiv de ținere în casă nu mai e fezabil și convingător. România, cel puțin, printr-un efort conjugat, trebuie să gândească, să inventeze o altă metodă de abordare, o altă atitudine în lupta cu răspândirea bolii, care să aibă ca prioritate absolută testarea și identificarea rapidă, științifică și elaborată a indivizilor infectați și a focarelor reale sau potențiale și izolarea lor. Pentru aceasta trebuie evident mărită, cu orice preț, capacitatea de testare și schimbate accesul și procedurile de lucru. Miezul întregii strategii ar fi, cum spuneam, nu să izolăm mulțimea de virușii, ci să separăm „virușii” de mulțime, printr-un efort calificat, bazat pe date și pe modele științifice, pe exploatarea și valorificarea rezultatelor deținute până în acest moment.
Iau exemplu orașul nostru. În Cluj-Napoca, locuiesc efectiv peste patru sute de mii de oameni, iar detectați pozitiv cu coronavirus sunt ceva peste două sute (doar jumătate dintre ei sunt localnici). Să spunem, folosindu-ne de estimările unor specialiști, că numărul lor ar fi mai mare, unii spun că ar fi cu 40% mai mulți. Dar să consideram că ar fi dublu sau triplu, în orice situație, pozitivii (asimptomatici, cu simptome ușoare sau grave), ca focare de infectare, nu depășesc o mie de oameni. Deci, pentru o mie de oameni, alte patru sute de mii stau în casă sau se feresc prin diverse metode, costisitoare, stânjenitoare etc.. Nu ar fi mai bine și nu ar trebui căutați și testați, prin orice mijloace, cele câteva sute bolnavi și puși în izolare? Pentru asta, se poate încerca testarea masivă, adică să-i testezi „pe toți” sau pe cât mai mulți, sau să îi testezi inteligent, eșantionat, cu metodă, cum spuneam, folosind toate mijloacele științei. De pildă, chiar la Cluj, un grup de IT-iști a conceput o platformă de pre-testare online a suspecților, numită COVID Monitor, prin care, folosind inteligența artificială și datele reale cu simptome și diagnostice colectate din centrele de triaj, oricine s-ar putea pre-testa online. Se poate continua și aprofunda, investind masiv în achiziția de teste, în testarea rapidă, în testarea inteligentă, în eficientizarea prevenției sau altele propuse de specialiști. Iar această strategie ar putea fi ridicată eficient la nivelul întregii țări. Cu atât mai mult cu cât este așteptată faza a doua, iar bătălia, până la obținerea unui vaccin, nu este gata.
Ar fi un efort inteligent, posibil, costisitor poate, dar mai ieftin și mai acceptabil decât să blochezi oamenii, intersele lor și economia la un loc.

Mar 30

Metamorfoze sub presiune

DSC_0174
Eu sunt, în continuare, uimit de iuțeala, substanța și profunzimea transformărilor prin care trecem și suntem la doar o săptămână-două de trăit paradigma „statului în casă”. Sunt atât de rapide că nici nu le putem bine procesa și digera. Căci, fără prea multe preparative, socoteli sau bombăneli, am început brusc prin a face lucrurile altcumva, am continuat pieziș prin a gândi altfel și am ajuns otova a visa amintrelea. Eu, de pildă, în fiecare noapte am câte un mic coșmar, nu foarte profund, nu din cale-afară de elaborat, nu extrem de sâcăietor, îmi macină câteva ore de somn, dar mă descurc, îl gestionez, deocamdată.
În altă ordine de idei, am privilegiul sau ghinionul de a-mi putea desfășura activitatea de bază (didactică) de acasă și a nu trebui să ies deloc din casă, potrivit recomandărilor și legii marțiale în vigoare. Și vreau să spun că până acum mi-am luat foarte în serios această sarcină, atât din datorie față de mine însumi, din respect față de ceilalți, cât și din obligație față de ceea ce se numește stat, de rolul și modul lui de funcționare. Sigur că e o convenție socială neobișnuită și asta, mai ușor sau mai greu de acceptat (de unii și de alții), mai ușor sau mai greu de suportat (de unii și de alții) și mai ușor sau mai greu de înțeles (de unii și de alții). Bineînțeles că rezistența omului la habitudini neconvenabile, la sacrificii greu de înțeles și la privațiuni sociale e pusă la grea încercare și să nu ne mirăm că unii cedează mai repede decât era de așteptat.
O parte vor fi considerând aproape instantaneu că aceste măsuri sunt neavenite și nenecesare, că dimensiunea pandemiei (produsă de coronavirus) e exagerată, supradimensionată, inventată și că totul are un alt substrat (geopolitic, financiar, strategic etc.). E calea cea mai lesnicioasă de a scăpa „din încercuire”, de a te dispensa, a găsi vinovați ascunși și a te crede „înafara lumii”, „out of the world”, „hors du monde”, fără răspundere și fără prihană. Această categorie va considera că toate măsurile luate sunt proaste, va refuza orice raționalitate (științifică, medicală, psihologică etc.) și va ataca sus, până la Dumnezeire. Am văzut pe unii care critică autoritățile naționale, pe cele europene, mondiale, universale etc. și au început să dea sfaturi Papei de la Roma. Zău așa! Papa are nevoie de înțelepciune și o caută cu împrumut. Și eu care credeam că trebuie să începi prin a da sfaturi „păduchelui” (dinăuntru sau dinafara), pisicii și câinelui de lângă, oamenilor însoțitori, vecinilor cu care te afli împreună în izolare, compatrioților șamd. Metehnele omenești, de multe ori reprimate și dosite, nu așteaptă decât prima ocazie ca să răbufnească.
Dacă nu suntem toți „fataliști” sau marginaliști, de bunăseamă, o parte vom fi fiind „oportuniști”, o categorie „de criză” pentru care lipsa de empatie și responsabilitate, ticăloșia și învârteală sunt „valori antreprenoriale” supreme pentru aceste timpuri. Spre deosebire de cei de dinainte, care sunt pasivi agresivi, aceștia sunt activi agresivi și au tendința de a umple spațiul public. Ei se hrănesc din conflicte, îndrăgesc și cultivă situațiile tulburi, încearcă să fie mereu pe creasta valului, au atitudine neclintit marțială și pronunță tot timpul sentințe negative, definitive și irevocabile (urmăriți-l de pildă pe Băsescu). Într-o postare pe Facebook am numit generic această atitudine „politica pe geam”, a celor care nu se bagă, dar știu ce e de făcut, critică, dar nu asumă nimic, privesc, dar nu pun mâna, sfătuiesc din răsputeri, dar nu ajută cu nimic. Și încearcă să profite. Dar nu e vorba numai de politică aici (ea e ca întotdeauna o caricatură a realității), ci de o suită de „oameni și omuleți”, de „lucruri și lucrușoare” care vădesc frustrările și neajunsurile noastre, lipsa de apetență a majorității pentru jertfă și suferință, încapacitatea de a proiecta o perspectivă pe termen scurt sau mediu, superficialitatea în înțelegerea unei situații excepționale și raportarea individualistă, egoistă la prezent. Prototipul e destul de bine reprezentat și, pe măsură ce perspectiva morții se va estompa, va deveni tot mai numeros. Dacă nu le-aș fi zis „oportuniști”, le-aș putea spune (maximal) „jefuitori de cadavre” sau (minimal) „geamgii de criză”.
N-am nicio îndoială că această criză (ca orice încercare extremă) va scoate din noi și ce-i mai bun și ce-i mai rău. În copilărie auzisem o vorbă dură de la cei mari, pe care bineînțeles că nu am înțeles-o decât mai târziu, care zicea: „câinele se cunoaște la drum lung și țiganu’ la p… măsii”. Cam așa va fi. Vor mai fi fiind și alte valori în societate și vor apărea și acestea, nu cu aceeași acuitate, nu cu aceeași vizibilitate, nu cu aceeași pondere, că media e obișnuită să se ocupe mai ales de aspecte negative. Solidaritate, empatie, milă… Mi-e greu să descriu acum portretul „eroului pandemiei”, poate că va fi și acesta un personaj colectiv, dar parcă aș înclina să cred că se va alege din rândul medicilor, a acelor doctori care n-au cuvântat strâmb jurământul lui Hipocrate, pentru care viața oamenilor mai înseamnă ceva, a acelora care, fie și pentru numai o secundă, viața celorlalți e mai importantă decât a lor înșiși.
Ce mult mi-ar plăcea să aud, să văd, să scriu numai despre profiluri pozitive de criză.

Mar 27

Din bube, mucegaiuri…

poza-site-1
Cumva, brusc, de pretutindeni, pe geamul blocului de cartier, prin peretele vitrat al vilei rezidențiale sau din înaltul majestuos al unui zgârie-nori, descoperim toți același lucru: că avem „o lume plină de bube puturoase” și „o țară plină de răni infecte”, pe care nu le putem vindeca decât prin autotratament (de izolare la domiciliu) și cu paracetamol, găsit prin farmacia de sertar. Altfel, s-ar putea să murim, nu știm dacă, nu știm câți, nu știm care. La atât s-a redus esența vieții noastre superglobalizate, megatehnologizate, gigadigitalizate, la această „rezoluție” au ajuns oamenii de știință-cercetători, biologi, virusologi, antropologi, psihologi, sociologi și alte tipuri de cvasi–ologi.
Cred că nicicând n-a fost lumea într-o dilema atât de mare și într-un impas atât de crunt, de tragic, de profund, de generalizat. Nici măcar la Războiul mondial, despre care știai că are un început și că trebuie să aibă un sfârșit. O năpastă mare a fost, nici vorbă, dar limitată, și în spațiu, și în timp. Acum „războiul” nu e între oameni (până una-alta), ci cu „fantomele” numite viruși, despre care nu știm de unde vin, de ce au apărut și încotro se duc, atunci când se vor duce, dacă se vor duce. Nu știm câte vieți vor fi curmate (se spune că nu e periculos, dar este), cât se va întinde (în timp și în spațiu), care ar putea să fie remediul. Căci medicii, de multe ori în contradictoriu, ridică din umeri, răpuși și ei sub asaltul inocent al unei „simple răceli”, trilioanele industriei farmaceutice globale/chinezești macină în gol, „inteligența colectivă” a miliarde de minți e în stare de șoc, iar politicienii (tocmai ei) și-au trecut peste instinct, dezarmați și ei, fiindcă nu aveau ce face. „Cedarea” s-a făcut în această ordine: penultimul Donald Trump, ultimul (parcă) Boris Johnson, tocmai „loazele” populismului antiglobalist, peste a căror voință n-au putut trece nici cea mai veche, nici mai puternică dintre democrațiile lumii, dar peste care trece coronavirusul în marș funebru.
Tot pe geam, din bucătărie, între două seriale, oamenii nu văd nici alți oameni, nici mașini, că nu e nici țipenie pe stradă, ci văd, cu un pic de imaginație, cum „se duc pe copcă”, în canal, strânse cu atâta sârg, pricepere și pasiune, miliardele economiei mondiale, cu fiecare secundă, cu fiecare minut, cu fiecare oră de stat în casă. Și nu poate face nimeni nimic. Unii s-ar ruga, dar nu cred că va ține și le e rușine (deocamdată). La rugăciune, de obicei, ajung săracii, dar nu ăia „cu stânga” (care nu mai au mult și ajung la Marx). La apoplexie și suicid ar putea ajunge bogații globaliști, care nu mai așteaptă nimic, nici de la analiza fundamentală, nici de la „numerele lui Fibonacci”. Că lumea asta a ajuns să nu mai aibă niciun sens pentru nimeni. Literatura preferată pentru recluziune este George Orwell (1984) și Aldous Huxley (Minunata lume nouă), doi insulari englezi…
În ordinea (restrânsă) a acestor rânduri, ar trebui acum să încep/încerc să spun care sunt „bubele” acestei lumi și care sunt „rănile” acestei țări, ca totul să aibă sens. Dar n-o voi face, căci discuția e prea lungă, prea complicată, nu-s eu cel mai în măsură și, de fapt, nu duce la ceva util și precis. Am ajuns într-un moment în care fiecare e „analist” pe propria socoteală și trebuie să ia decizii esențiale pentru sine, pe propria știință și pe propria judecată. Pe de altă parte, pentru cine nu s-a săturat, există și o știință și o înțelepciune de împrumut. Căci din tihna bibliotecii, și nu din zbuciumul vieții, au apărut tot soiul de diagnosticieni (era să spun diagnosticologi), despre toate câte se petrec acum în lume, unii dintre ei „atentatori direcți”, și nu trebuie decât să-i citești și să-i citezi pentru a înțelege haosul. Unde au fost ei până acum și ce-au făcut asta e „o altă întrebare”.
Totuși, din acest haloimăs de probleme globale, european-unioniste și naționale, voi alege una singură (și din ea doar o parte), anume o „rană patriotică” ce supurează și care tinde să se deschidă tot mai mult, cu sârgul unora din interior și cu nepăsarea celor de afară. E vorba dacă România a ales bine când a ales calea europeană și dacă e folositor s-o păstreze pe mai departe. Nu-i de glumă, pentru că dacă în „epoca Dragnea” era un subiect politic de interes personal, acum, în pandemie de coronavirus, abandonul UE e „evaluat” în cercuri politice înalte și influente, cu motivația că balastul unui eșec e imputabil UE (eterogenității, birocrației și cleptocrației bruxelleze) și nicidecum României (mentalității populare, lăcomiei și trădării leadershipului politic autohton).
Acea categorie uită mereu cifrele (macroeconomice) și contextele (geopolitice) și își aduc aminte de un singur proverb românesc, acela care spune că „decât codaș în oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Care sat și care fruntaș? Dacă România n-ar fi membru al UE (așa codaș și marginal cum este), ar fi avut șansă (și-o mai are încă) de a fi, în ordine: „gubernie rusească”, „pașalâc turcesc” sau „provincie cu administrare chinezească”. În cel mai bun caz, anarhie. Cine vorbește despre „independența românească” și despre capacitatea noastră de a produce emancipare și prosperitate națională, cu un leadership „fanariot”, rapace și penal, e „stricat la cap”.
Experiența extremă și suferința, se spune, fie te distrug, fie te fac mai puternic și îți aduc claritate. Lumea întreagă, poporul nostru și fiecare dintre noi în parte avem nevoie de limpezime și solidaritate.

Mar 27

Rămâneți în casă, dacă vă pasă

poza-site
Mi-a fost imposibil să nu asociez această siglă a (auro)recluziunii la domiciliu („stați în casă”) din aceste zile, cu deviza luptei pentru statul de drept de acum 3-4 ani („ieșiți din casă, dacă vă pasă”), scandată, din toți plămânii, de mii și mii de oameni, noaptea prin ger, pe străzile Clujului (și ale altor câtorva orașe). Totuși, ce schimbare colosală de paradigmă între cele două împrejurări la un interval de timp atât de scurt. Parcă am fi dintr-o altă țară și de pe altă lume.
Într-adevăr, ne este dat să trecem printr-o (altă) situație limită, pe care niciunul dintre cei care se află în viață nu a avut ocazia să o trăiască, foarte greu de închipuit până nu demult, dar pe care doar globalizarea, mobilitatea incredibilă a acestei lumi și scurtarea distanțelor au făcut-o posibilă. O asemenea catastrofă planetară, o pandemie de asemenea dimensiune, cum este coronavirus, putea fi (până mai ieri) doar partea unui scenariu de film de anticipație sau a unei distopii, din multele pe care scriitorii și scenariștii le-au închipuit. Nu era pentru lumea noastră cea tihnită, puțin obosită de atâta bine și deja sătulă de prea multe libertăți, pe care începea să nu le mai prețuiască cum se cuvine. Sunt prea multe lucruri întâmplate deodată și prea cuprinzătoare schimbări pentru a nu zăbovi asupra lor chiar și în această „goană a calului” în lupta pentru supraviețuire.
# Pentru unii, pandemia COVID-19 ține de pură întâmplare (nefastă), de ocurența răului în lume, care, vrem-nu-vrem, vine fără alese. N-avem decât să o primim ca pe o fatalitate, să sperăm că pedeapsa grea ne va ocoli, că vom scăpa și că apoi va trece, cum trec și altele în viață. Acest fatalism desuet, fie perceput în registru profan, fie asimilat în trăire religioasă, pare prea puțin și incomplet pentru „dimensiunea fiarei” cu care ne înfruntăm.
# Pentru alții, coronavirusul e produsul secundar otrăvitor al dorințelor noastre (ne)mărturisite de a fi ubicui, de a fi peste tot și a șterge granițele, cele fizice, ce țin de teritoriu, cele simbolice, ce țin de limbă, cultură, tradiție, dar și cele virtuale, care nici nu mai știm de ce țin (sau nu țin de nimic). Sigur, tot ei ar putea spune că e și o pedeapsă și o trimitere simbolică înapoi către locul de obârșie sau, pur și simplu, către cel de locuire.
# Pentru o altă categorie, marea epidemie e rezultatul luptei pentru putere, al cinismului politic și al lipsei de scrupule care, de dragul influenței și al banilor, sunt capabile să sacrifice orice. Avertismentul acesta planetar este atât de mare și atât de grav încât greu putem accepta scenarii în această manieră conspiraționistă. Dar ele există și alimentează, din păcate, o bună parte din omenire, cei dispuși să creadă cu ușurință și cei cărora le convine să creadă.
# În fine, catastrofa globală căreia îi suntem în premieră martori și victime, ar putea fi rezultatul nesăbuinței oamenilor, a urmării unei căi greșite, a unei aventuri (tehnologice) care vrea să ne arate cât de vulnerabile și de imperfecte sunt toate sau cum toate beneficiile avansului fără egal sunt totodată și pericole mortale. Și mă opresc din speculații.

Însă oricare ar fi rezultatul, există o dimensiune simbolică, nefactuală, a acestor întâmplări la care va trebui să cugetăm adânc cu toții după ce catastrofa va trece. Și să tragem învățămintele de rigoare, dacă se poate, fiecare în parte și toți-toți laolaltă. Și a rezolva, „în timpul liber”, câteva paradoxuri greu de digerat.
De pildă, cuvântul de ordine al acestor zile este solidaritatea, dar ea se cere făcută prin „distanțare socială”. Adică fiți solidari stând fiecare la casa lui, nu vă întâlniți, nu vă vedeți, nu vă atingeți.
Iar culmea solidarității se va fi atins când fiecare individ (familie) va fi fost perfect izolat în casa lui, separat de toți ceilalți. Apropiere prin îndepărtare! Depărtare pentru apropriere!
Nu-i aceasta o ironie galactică la adresa rețelelor sociale și a prieteniilor gigantice pe care le face posibile internetul?!
Nu e un râs pantagruelic la adresa contagiunii virale, a prostiilor, a minciunilor și a falsurilor noastre, distribuite unii-altora ca semne de bunăvoință și curtenie?!
Nu-i „statul acasă” un soi de revoluție, o rescriere de cod, un „protest” al lumii reale față de cea virtuală, sau o „răzbunare” a celei de-a doua față de cea dintâi?
Revenind din lumea rarefiată a ideilor în cea apăsătoare a faptelor, restricțiilor și autoizolării, constatăm că președintele României a decretat stare de urgență pentru treizeci de zile, cu măsuri excepționale. De fapt, o lege excepțională care încearcă să redefinească viața noastră tulburată a acestor zile. Dar această redimensionare (pe care o vom asimila cumva) nu va fi singura noastră problemă și nici cea mai mare. Eu zic că e esențial acum să stăm în casă (dacă așa trebuie), dar și mai important va fi ce vom face după ce ieșim afară. Dincolo de număratul morților, a pagubelor și a crizelor. Care de obicei nu au milă.

Mar 27

ICR, mobilul pasagerilor politici de moment

Select11
Luați cu „lucruri importante”, precum „salvarea statului de drept” (unii) sau „distrugerea statului paralel” (alții), în ultimii 3-4 ani, noi toți și fiecare în parte (oameni obișnuiți, jurnaliști în parte sau presă de-a valma), am fost țintuiți asupra instituțiilor mari și de prim rang ale statului: Parlament, Guvern, CCR, CSM, SRI, miniștri și ministere, mai ales Justiție (cu ale ei păcate), Interne (cu ai lui Poliție și Jandarmerie) și alte câteva. Astfel că n-am prea fost atenți sau ne-a cam scăpat din vedere că sub această primă „scoarță” a statului există alte instituții, de rangul doi și trei, „vaci de muls” bune pentru cei ce nu știu să facă altceva și pentru care guvernarea asta înseamnă, pe toate „gurguiele”. Nu stau acum să număr zecile de agenții guvernamentale (pline de „competenți” de partid), nu-mi bat capul (cred că ar fi imposibil) să deslușesc sutele de „pile politice” din ministere de sub secretarii de stat (care ar trebui să fie funcționari pricepuți și experimentați), mi-ar trebui mult să descopăr, câți și până la ce nivel (femeie de serviciu, portar?), zecile de mii de „soldați” ai partidului angajați „moca” în serviciile deconcentrate ale statului etc. Despre treaba care o făceau, despre rezultatele acestora și despre responsabilitatea funcției și a gestionării resurselor nu vorbea nimeni, fiindcă așa erau vremurile și fiindcă așa e la noi. Competiția era pentru incompetență (nu invers), străduința era pentru risipirea banului public (buzunarul propriu), nu pentru drămuirea lui.
„Modelul de lucru” l-am avut expus la cel mai înalt nivel, iar reverberațiile nu trebuie să ne mire. Liviu Dragnea, șef de partid, a fost vreme de trei ani „vechilul” acestei țări, cu o atitudine și la un nivel de „șef de post” din Videle. „Protipendada” orașului de Bărăgan, în partea ei feminină, i-a devenit echipă principală de colaboratori în conducerea treburilor țării. (Mărturisesc, am avut rețineri să scriu aceste lucruri ieri, 8 martie, fiindcă mi-a fost rușine, deoarece era Ziua femeii). Astfel, profesoara de tehnologie (Viorica Dăncilă) a devenit prim-ministru, din considerente politice tulburi și merite niciodată înțelese; secretara școlii (Carmen Dan) a devenit ministru de Interne, pe chestiuni de „fidelitate”; iar „croitoreasa” orașului (Liliana Țuroiu) a devenit „șefa culturii române” în străinătate, adică a ICR. Despre primele două doamne am tot scris și cum au făcut țara de ocară din prea înaltele și nemeritatele funcții pe care le-au ocupat. Cea de-a treia e subiectul rândurilor de față și poate că, dacă nu s-ar fi băgat „unde nu-i fierbea oala” (adică la conducerea Institutului Cultural Român), ar fi rămas „creatoare de modă” din Videle și „doamnă profesoară”.
Treaba e că un raport recent al Curții de Conturi a României arată grave deficiențe în cheltuirea banilor publici la Institutul Cultural Român (ICR). Pe scurt și pe înțeles (cât se poate), experții Curții arată că nu au fost înregistrate contabil drepturi salariale de 385 mii de lei, rezultate din hotărâri judecătorești definitive, că s-a creat un prejudiciu de 36 de mii de lei prin ocuparea posturilor vacante prin detașarea unor persoane din sectorul privat realizate fără respectarea legii, că au fost angajați avocați privați în condițiile în care institutul are serviciu juridic propriu, că există nereguli în decontarea deplasărilor și deplasări fără temei etc. „Deconturile de cheltuieli întocmite nu au prezentat informațiile minimale necesare pentru calculul drepturilor cuvenite (ora plecării/sosirii) și pentru calculul diurnei și cazării, iar în unele situații nu a prezentat vreo confirmare care să certifice deplasarea în străinătate (boarding pass/factură de cazare/bonuri din țara unde s-a făcut deplasarea, copii de pașaport etc.), existând astfel posibilitatea ca deplasarea să nu fi fost realizată și să se încaseze nejustificat indemnizația de delegare”, arată raportul intrat în atenția câtorva publicații. Și într-adevăr, mai pe din dos, avem tabloul unui paradis funcționăresc al unei instituții de stat de planul doi unde micii șefi fac ce vor, nu-i trage nimeni la socoteală, sunt „cu pile” și totul merge „strună” până când pică protectorii lor. Deplasări în străinătate cu nemiluita nejustificate (ai n-ai treaba, pui fundul pe avion și dai o fugă rapid la Paris, Londra, Bruxeleles, Madrid, Roma, în China etc.), angajări preferențiale, aducere de neamuri pentru stipendii, detașări din mediul privat, concursuri pe post „aranjate”, întârziate sau ocolite, șoferi ajunși șefi de serviciu, toată gama derizorie de complicități, alibiuri și improvizații (i)legale pe seama promovării „culturii române în străinătate”. Și ne raportăm la un buget al instituției de 60 de milioane de lei în 2019.
Așa cum a apărut în presă, Liliana Țuroiu, director ICR din 2017, figurează a fi fost în deplasări (majoritatea afară) nu mai puțin de o sută de zile din 365 ale anului 2018, pe traseele arătate mai sus. Mirel Taloș, traseistul politic (fost deputat PNL, pus de PSD), care a urmat în funcția de director (după ce Țuroiu s-a autodetașat la filiala Bruxelles a ICR) a făcut nu mai puțin de 11 deplasări în circa o jumătate de an etc.. Însă până la urmă, nu numărul ar conta, ci rezultatele și eficiența, cultura prin promovarea ei putând fi o oglindă bună a țării înafara ei, dacă este tratată cu responsabilitate. Cândva o fi fost mai bine, dar azi ICR pare în pragul colapsului, necredibilă, fără plan și rezultate, o simplă sursă de stipendii politice, condusă de pasageri politici de moment, interesați nu să arate cultura română străinătății, ci să vadă ei lumea pe banii noștri.

Mar 27

De ce sunt mici partidele mici

Portret 4
O spun din capul locului, PLUS și USR sau USR-PLUS sunt partide care au nevoie de a fi conduse bine de aici înainte pentru a mai avea o șansă de a câștiga (în) alegeri, a conta cu adevărat și a nu cădea în irelevanță. Și nu zic asta pentru că mor, neapărat, de grija lor și nici pentru că eșecul unor partide nu e, în general, numai treaba lor. Nu, ci pur și simplu, pentru a sesiza o realitate politică evidentă și a exprima câteva îngrijorări pentru politica românească.
Întâi de toate, USR și PLUS sunt partide de lideri, mai ales pentru că nu sunt partide de mase. Nu-i un simplu joc de cuvinte și am să explic. Un partid cu câteva mii/zeci de mii de membri nu este un partid de mase, ca să se poată baza, ca atare, pe susținerea masivă și (fie numai) pe votul membrilor săi. Partidele de mase au sute de mii (milioane) de membri și sunt, în general, partidele de stânga. La noi, doar PSD ar îndeplini aceste condiții. Poate că USR și PLUS (în jurul a douăzeci de mii de membri fiecare) și-au dorit să aibă foarte mulți membri, dar nu s-a întâmplat, pentru că nu sunt genul acela de partid, pentru că nu prea sunt la modă acestea, iar aderența la politică a cetățenilor e în regres în toată lumea.
Pe de altă parte, deși în moduri diferite, într-o bună măsură, cele două sunt partide de lideri. USR ca partid politic s-a născut ca efort, notorietate și rezultat ale unui activist civic local (Nicușor Dan), în jurul căruia a apărut USB (Uniunea Salvați Bucureștiul) și apoi USR (Uniunea Salvați România), în urma succesului înregistrat de USB la localele din 2016. Cum ne amintim, lipsit de experiență, aflat la prima criză de creștere, USR și-a devorat liderul, iar la conducere a venit un necunoscut absolut, Dan Barna, o primă sincopă și (auto)piedică: un partid de lideri fără lider (cunoscut). La PLUS, lucrurile sunt mai simple: partidul s-a născut în jurul liderului Dacian Cioloș, fost premier al României, fost ministru al Agriculturii. În jurul său a luat ființă mișcarea politică România 100, care apoi, în decembrie 2018, s-a transformat în PLUS (Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate). Mai știm că partidele de lideri (ca partide de dreapta, în general) depind esențial de forța de tracțiune a liderilor și că pot conta (doar) pe un electorat eterogen, pretențios, volatil, conjunctural, câteodată, etc..
Totul a mers bine în cele două partide, înregistrând creșteri de efective, de imagine și de susținere politică, fiind privite (în perspectiva fuziunii) ca a treia cale și ca o speranță de primenire a politicii românești. Au chemat oameni noi în/spre politică, iar societatea a reacționat pozitiv, mai ales prin votul de la Europarlamentarele din mai 2019, unde alianța celor două a obținut un scor excepțional, de aproape 23%, devenind a treia/doua forță politică, după PNL, practic, la egalitate cu PSD. Însă acesta a fost se pare apogeul lor, nimic nemaifuncționând de atunci în aceiași parametri. Să fie doar boala succesului la mijloc sau se pot identifica și alte cauze ale declinului lor, marcat evident în alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, acolo unde reprezentantul lor, Dan Barna, cu 15%, în urma Vioricăi Dăncilă, a fost considerat marele perdant?
Două lucruri grave s-au petrecut în evoluția și dezvoltarea celor două partide, percepute ca noile vedete, speranțe și promisiuni, amândouă postelectorale: unul după europarlamentare, iar altul după prezidențiale. Primul a fost plecarea la Bruxelles, în calitate de europarlamentar, a lui Dacian Cioloș, moment în care (cu toate vorbele, promisiunile și traseele du-te-vino) dezvoltarea, organizarea și creșterea PLUS a fost tulburată, încetinită și apoi oprită. Devenit lider al grupului politic Renew Europe (al treilea ca mărime în parlamentul European), Cioloș s-a văzut copleșit de onoruri și obligații înafara partidului din țară, pe care l-a abandonat la jumătate de drum: nici încheiat, nici descheiat, nici pe picioare proprii, nici fuzionat (cu USR), ajungând la cifre de 3%, adică spre insignifiant. La asta se adaugă niște greșeli mari de cadre și de achiziții (la Cluj, cel puțin), astfel că partidul de lideri, după ce și-a „pierdut” propriul întemeietor, a rămas fără lideri vizibili, notorii, importanți, blocat în propriile inconsecvențe. Nu se întrevăd mari schimbări pentru mari speranțe. Fuziunea cu USR (fără mari revelații), demisia lui Cioloș din PE (puțin probabilă) sau apariția unui alt lider/motor politic național (și mai puțin probabilă) în PLUS sunt doar speculații și iluzii. Vlad Voiculescu e un exemplu. De cealaltă parte, la USR, greșeala s-a numit menținerea lui Dan Barna la conducerea partidului după prezidențiale, când s-a văzut că un lider nepotrivit, cu o strategie slabă și cu o atitudine (post)electorală greșită, într-un context sensibil și volatil, pot întoarce din drum un proiect politic, oricât părea el de solid sau de promițător. Nu există semnale că se va schimba ceva până la următoarele alegeri, USR n-a putut impune alegeri în două tururi la primării, așa încât nu-i rămâne decât să se zbată, aflat cumva la mâna PNL. Deși sunt mai vizibili (ca parlamentari), mai cunoscuți și mai experimentați, și-au închis singuri orizontul și nu înțeleg de ce nu mai cresc.
Așadar, cu un Dan Barna, lider de formă, cvasi-prezent, epuizat, fără potențial de recredibilizare, și cu un Dacian Cioloș, lider absent, aparent dezinteresat, delegându-ți difuz puterea, abandonând organizatoric partidul, se poate spune că cele două partide sunt în semiderivă, neconduse sau conduse prost.
La acestea se adaugă și alte hibe, precum faptul că partidele câștigătoare uită de alegătorii lor (pe care îi reprezintă), dar uită și cine le sunt susținătorii, profilul lor, așteptările, dorințele, pretențiile, slăbiciunile etc.. Dar despre astea poate cu altă ocazie.

Mar 27

Alegeri la UBB

Select7
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca este în febra alegerilor, pentru că în 3 martie, cei în jur de o mie cinci sute de electori își vor alege noul rector, după expirarea celor două mandate ale lui Ioan Aurel Pop. Ar fi cel de-al cincilea nume de rector în ultimii treizeci de ani, după Ionel Haiduc, Andrei Marga, de două ori, și Nicolae Bocșan (intercalat). Nu uităm, UBB este o universitate reprezentativă pentru Cluj-Napoca și pentru România (evident, fără a fi singura). Este încă și cea mai mare universitate din oraș și din țară și, bag seamă, din sud-estul Europei (cel puțin). UBB este, de câțiva ani, și locul meu loc de muncă principal, unde însă activez ca și cadru didactic, în diferite forme, de vreo cincisprezece ani. Evident că o să votez și eu, așa cum este firesc, alegând dintre cei doi candidați înscriși pentru această responsabilă funcție. Cei doi candidați, aflați în campanie, sunt deja cunoscuți, în persoana profesorului Ioan Chirilă, de profesie teolog, venind din partea Facultății de Teologie Ordodoxă, respectiv a profesorului Daniel David, de profesie psiholog, și reprezentând Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Cei doi, fiecare cu meritele sale, și-au făcut cunoscute programele și intențiile, în diferite forme, de la expunerea proiectului managerial pe site, trecând prin apariții în media și până la vizite la facultăți, pentru întâlniri cu electorii. Candidații au fost și la facultatea noastră (FSPAC) și am participat la ambele întâlniri, fapt ce mi-a și inspirat gândurile de față.
Vreau să adaug că eu nu sunt chiar deloc universitarul tipic, adică acela care începe ca asistent și sfârșește ca profesor, făcând același lucru toată viața. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar la mine nu s-a întâmplat așa. Eu am urmat întâi o facultate tehnică și am rămas în această horă (inclusiv efectuarea stagiului) până la Revoluția din 1989. Înainte de asta chiar, m-am înscris și am urmat o facultate umanistă din actuala UBB (pe vremea când nu aveai voie să faci facultățile cum vrei tu) și, începând cu anul 1990, m-am apucat de jurnalism atunci când a devenit liber. După vreo treisprezece ani de presă (grei și foarte intenși), mi-am asumat o experiență antreprenorială care a durat 7-8 ani, până când efectele crizei financiare din 2008 m-au obligat să închid firma. A fost o perioadă prolifică pentru mine, nu numai și nu neapărat financiar, cât al învățămintelor trase (despre antreprenoriat, economie reală, piață de capital, crize economice etc.,) despre viață în general. Chiar și despre jurnalism, pe care l-am înțeles mult mai bine odată ieșit din interiorul sistemului. S-a întâmplat, totodată, aproape de la începutul aventurii mele antreprenoriale, să am norocul unui context și al unor oameni potriviți care m-au acceptat/chemat, ca practician al jurnalismului, să predau un curs de jurnalism de investigație la Jurnalism (FSPAC din UBB) și așa a început „cariera” mea universitară. Am funcționat mai mulți ani cu trei slujbe (cea de profesor nefiind cea principală), n-am „pățit” nimic, iar în timpul liber mai și scriam câte un articol de opinie. Se pare că m-a prins „munca la catedră”, s-a transformat încet în pasiune (iar câteodată, cred, chiar în misiune) și m-am dedicat cu totul, păstrând însă o „supapă”/un debușeu pentru scris și jurnalism aplicat. A fost un amestec „straniu” de activități și incidențe, pe care doar tranziția îl poate face mai bine înțeles. Însă eu fiind foarte legat de jurnalism, asumându-l și profesându-l mereu în diferite forme, atunci când cineva mă întreabă repede ce mă simt (jurnalist sau profesor) am mici probleme de identificare, răspunsul cel mai corect și acceptabil fiind și/și. Ceea ce-mi conferă și o anumită distanță în raport cu toate câte se întâmplă într-o universitate.
Vreau să spun că n-o să fac eu vreo recomandare cuiva pe cine să voteze și n-am să spun nici eu cu cine voi vota, electorii au avut la dispoziție atât programele, cât și candidații să se hotărască. Voi spune, cu îngăduința tuturor, fără a intra în detalii, ce aștept eu, din poziția de angajat/cadru didactic și jurnalist de opinie, ca viziune, de la noua conducere a UBB, fără a fi luat nici măcar ca vagă aluzie la programele candidaților.
1. La forța pe care o invocă și o are, UBB trebuie să fie un „jucător”principal pe piața ideilor, să dea tonul, să fie un jalon de neocolit în toate domeniile sale de competență, de la științele educației, trecând prin cele umaniste și ajungând la cele tehnice. Autoritatea culturală/intelectuală/științifică a UBB (dacă există) trebuie să iasă din sala de curs, din conferințe tematice și lucrările științifice, și să ajungă/coboare în societate pentru a deveni norme, standarde, repere. Profesionale, științifice și morale. Și nu doar local sau național. Câteodată, UBB, în toată mărimea și splendoarea ei, și-a părut sieși suficientă.
2. UBB poate și trebuie să fie un pol de putere și de influență (printre cele mai mari), inclusiv politică, la nivel național. E un „colos” uman și intelectual care nu-și folosește forța pe care o are. Iar această putere trebuie să se facă simțită imperativ (fie în acord, fie în dezacord) în toate lucrurile importante din această țară: întocmirea de strategii și planuri de dezvoltare, elaborarea de legilor importante, realizarea de expertize și prognoze etc. De pildă, e aproape obligatoriu ca UBB (să încerce) să impună o calitate mai mare a educației din România, în amonte. Prea multă discreție, prea puțin altruism instituțional.
3. Rezultatele eforturilor punctuale și ale gândirii din laboratoarele conceptuale ale universității trebuie să ajungă în societate, sub toate formele, de la consultanță și expertiză, până la proiecte și colaborări, având destinatari instituții guvernamentale/neguvernamentale sau instituții private lucrative. Câteodată, traseele par complet paralele când ar trebui să fie convergente. De la informatică, fizică, economie etc. și până la comunicare și jurnalism.
Dacă e prea mult sau prea puțin, candidații vor fi știind mai bine.

Feb 25

Ai noștri

Select12
De mai multă vreme militez public, pe toate căile care-mi sunt la îndemână (presă de opinie, scrisă și online, invitat în emisiuni TV, rețele sociale, blog, de la catedră, în discuții cu prieteni și cunoscuți etc.), pentru apariția și afirmarea de partide politice noi, care să conteze în viața politică românească, să se implice profund în jocul politic și să preia puterea atunci când va sosi momentul și când vor merita acest lucru. Nu era doar o idee/sugestie/propunere de schimbare de dragul schimbării, nici nu era doar dorința (legitimă, de altfel) de a vedea scoase din circuitele de putere niște vehicule politice prăfuite și depășite, nici doar simpla dorință (firească și ea) de a vedea alte metode, alte mijloace și alte figuri. Era și este ceva mai mult de atât.
Înainte de asta, întrucâtva justificat, să ne întrebăm, nu dacă reformarea clasei politice este posibilă (și cum), ci dacă are sens, dacă prin schimbare nu înțelegem decât înlocuirea „unora cu ei înșiși”, o rotire de oameni cu aceleași metehne, fără niciun efect de fond. În această materie am avea motive să fim circumspecți, căci mai mereu au apărut intenții noi declarate (dar fără nicio consecință), mai mereu au apărut oameni noi (de aceeași calitate îndoielnică și chiar mai rea), mai mereu au apărut „tineri în politică” (dar care s-au dovedit chiar mai flămânzi decât haita și nu împotriva ei). Punctul de maximă ipocrizie și de confuzie a fost atins, zic eu, în perioada de hegemonie a lui Traian Băsescu (probabil cel mai mare cabotin politic postdecembrist), care, după ce a clamat schimbarea „din temelii” a clasei politice (exceptându-se doar pe sine), a forțat o „împrospătare” a listelor electorale ale partidului său (PDL) pentru alegerile din 2008 în proporție de 60-70%, ceva nemaivăzut și greu de închipuit la noi. Deși au fost aduși oameni noi, cu idei noi (inclusiv dinafara listelor electorale), după o perioadă de elan și emulație, de speranță reală într-o „schimbare substanțială de curs”, o parte dintre ei (poate cei buni) s-au retras (la ocupațiile lor de bază), iar lucrurile s-au întors pe „făgașul obișnuit”, de abuz și prăduială, cu cei rămași. Iar „modelul hegemonic Băsescu” (eșuat în final în propriul port, adică justiția) a fost preluat și a făcut posibil „modelul semidictatorial Liviu Dragnea”, instrumentat prin mijloace de tipul Tudose, Dăncilă, Andrușcă șamd. Desigur că arhetipul învechirii și închistării în politica românească îl reprezintă PSD, în aproape toate formele sale de existență și de conducere din cei treizeci de ani. Argumentele le-am tot expus și sunt de prisos.
Înafara de asta, trebuie să existe o legătură (dar ea se poate dovedi și cu cifre) între calitatea leadershipului politic românesc și nivelul de emancipare și dezvoltare al țării, e imposibil să nu vedem o neconcordanță flagrantă (sesizată de toți cei dinafară) între bogăție (resurse), utilizarea lor și rezultate, între locul (codaș) pe care România îl ocupă în toate clasamentele europene și potențialul (democrafic, economic, de poziție etc.) pe care îl are. Nu putem da vina pe alții (cum se încearcă), a zice că țara noastră este ținută la coadă, numai și numai, de către străini. Da, e ținută pe loc (dacă și cum e ținută) din cauza și cu complicitatea politicienilor autohtoni, în toate variantele lor: neaveniți, nechemați, slabi, neinstruiți/needucați, lipsiți de viziune, de principii, de moralitate, de etică și responsabilitate, dar, mai ales, egolatri, dornici de îmbogățire cu orice preț/risc, lacomi până la inconștiență, lipsiți de măsură, având doar proiecte personale (și de gașcă) și nimic pentru ceilalți. Și, desigur, din vina noastră că i-am ales sau n-am știut cum să ne opunem unui asemenea curs vreme de decenii.
Cine ar trebui deci să fie noii politicieni români în noile partide pentru care să putem nutri speranțe și pe care să-i putem considera „ai noștri”, pentru a nu repeta toate greșelile posibile ale trecutului apropiat sau mai puțin apropiat?
# Viitorii noștri politicieni de vârf ar trebui să fie bine școliți/educați/instruiți, începând chiar cu științele politice, dar să aibă și minime cunoștințe în drept, economie, administrație, o elementară cultură generală, cel puțin. Or, la noi, de pildă, științele politice sunt „sărite din schemă” din prima. La ce sunt buni oamenii care studiază ce este și cum se face politică?!
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să fie validați de electorat, să treacă obligatoriu printr-un scrutin, să nu poată ocupa o funcție publică fără asta. Ca în Franța, unde toți politicienii la vârf (parlamentari, miniștri etc.) sunt și primari.
# Viitorii noștri politicieni, mai întâi, ar trebuie selectați în interiorul partidelor, ceea ce nu se face (sau se face aleatoriu), din cauza imaginii (proaste) a politicii (care li se datorează), din cauza cererii scăzute, din cauza lipsei (intenționate) a criteriilor de selecție. Sigur, se fură căciula, dar e căciula noastră, nu a lor.
# Viitorii noștri politicieni ar trebui să aibă minime cunoștințe și instruire în comunicare (politică), fapt ce i-ar face mai agreabili, mai pricepuți și mai responsabili pentru tot ce se petrece în spațiul public.
# Urma să spun, reflex, că viitorii noștri politicieni ar trebui să treacă testul valorii și responsabilității, dar, din păcate, nu există, formal și oficial, asemenea teste. Iar dacă există, sunt ale validării publice, prin alegeri, or aceasta ține de noi, de alegători, de nivelul de instruire și de înțelegere a actului politic și a vieții publice. Cum ar veni, dacă vorbim despre „ai noștri”, ei sunt cei pe care îi creștem și cultivăm tot noi, cetățenii.
Altfel, „ai noștri” nu sunt ai noștri, sunt ai lor, numai ai lor, cineva care nu se mai reprezintă decât pe sine. Lăsându-ne complet pe dinafară.

Feb 25

Nici prea-prea, nici foarte-foarte

Portret 5
Prea multă consecvență în politică înseamnă fixism, rigiditate, neadecvare, ce va duce, în cele din urmă, la eșec.
Prea puțină consecvență în politică înseamnă fluiditate, flexibilitate excesivă, compromis, ce va naște neîncredere, care va duce tot la eșec.
Media aritmetică (țeapănă, nemoderată) a celor două margini generează o altă aberație (o extremă a mijlocului), definită și consacrată genial de Caragiale (adevăratul „jupân” al politichiei românești), o atitudine/manifestare pe care el o numește „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Citez din Caragiale (Opere, Volumul 3, Reminiscențe și notițe critice, Istoria se repetă):
„Era în adevăr în Ploești, pe atunci, o mână de politicaștri, cari se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, avocăței și dăscălași, cari nu erau nici conservatori, nici liberali, băieți nici prea-prea, nici foarte-foarte.” Iar politicastru (aflăm din DEX) este un „om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine”.
Iată de ce politica trebuie făcută de elite, oameni înzestrați și pregătiți, capabili să găsească și „să taie” media cea mai bună, aceea care îi favorizează și pe ei înșiși (c-așa-i politica), dar face bine și celor mulți, poporul, cetățenii (c-așa-i politica făcută bine), și nu de „gioarse” aruncate de peste tot, alipuite în politică cu gândul „să fure pe gratis” și ele.
Aștern aceste reflecții despre politică cu gândul la ce se petrece în aceste zile la noi și la ce s-ar putea întâmpla în zilele, săptămânile și lunile următoare. Căci din multe câte ar putea fi, aproape toate sunt posibile într-o țară ca a noastră. Și nu spre lauda ei.
Parcă convenisem (o majoritate a alegătorilor) că, într-o țară, cu un guvern susținut de o majoritate parlamentară (PSD) răsturnat și înlocuit de un guvern susținut de o minoritate (PNL), sunt necesare, din motive evidente (și stringente) de reprezentativitate, legitimitate și gestionare eficientă a guvernării, alegeri anticipate, care să ducă la o nouă majoritate parlamentară.
Dar așa-i la noi, „una vorbim și bașca ne înțelegem”, vorba atoateștiutorului și nemuritorului Caragiale.
Câtă vreme (vreo trei luni încheiate) PNL n-a făcut nimic să le convoace, au sărit toți cu gura să spună că nu-și țin promisiunea, că s-au așezat la putere, că își iau în primire funcțiile, că își instalează pilele și că nu mai vor să audă de anticipate. Când au făcut singurul lucru pe care-l puteau face pentru a provoca anticipate, adică au „șantajat” PSD cu alegeri în două tururi pentru primari, generând propria cădere, guvernul PNL a început să fie criticat că generează o criză politică inutilă, că au greșit strategia, că s-au fraierit, că nu vor reuși să convoace anticipatele etc. Eu nu sunt apărătorul PNL (dimpotrivă, sunt criticul lor, pe fond), dar sunt susținătorul alegerilor anticipate, așa cum ne-a fost vorba și înțelesul. Și nu prea înțeleg nici ezitările unora (cu privire la temeinicia anticipatelor), nici „sclifoselile” unor analiști/jurnaliști, care se dovedesc tot atât de (in)consecvenți ( de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) precum politicienii pe care, din păcate, îi secondează/slujesc.
Pentru cei care reușesc să-și mai scoată capul din „ineluctabila știre a zilei”, pentru cei care pot și știu să-și arunce ochii și asupra economiei, pentru cei care există și o agendă mare (nu doar una personală sau a partidului și a redacției), România are o serie de priorități care nu pot (și nu e bine) să fie amânate. O parte sunt punctuale, altele sunt strategice, toate de neîntârziat. Pe cele punctuale le-a sintetizat foarte bine, numindu-le urgențe, site-ul cursdeguvernare: Salvarea Complexului Energetic Oltenia (ce acoperă circa 20% din consumul de electricitate al României); Gazele din Marea Neagră (blocate complet de o guvernare interimară); Restructurarea ANAF (esențială pentru procurarea de resurse bugetare necesare tuturor proiectelor); Desființarea Secției speciale pentru anchetarea magistraților (lăsată în coadă de pește); Reorganizarea ANOFM (în contextul deficitului acut de forță de muncă și de lucrători calificați în România). Urgențele strategice doar le reamintesc: autostrăzile, căile de comunicații (șosele, căi ferate), restructurare și relansare economică, reforma educației și a sistemului de sănătate, reorganizare constituțională și a sistemului de justiție și nu mai zic altele că ne sperie. Toate acestea ar fi amânate cel puțin un an în lipsa anticipatelor.
Cum se raportează politicianul român (de tip „nici prea-prea, nici foarte-foarte”) și partidele la aceste realități?
De bine de rău, PNL „a urnit căruța” anticipatelor, dar au nevoie ca de aer de unitate, coerență și flexibilitate în negociere (nu știu dacă le au), menținând o miză mare, atât pentru ei cât și pentru țară. PSD vorbește cu nerușinare (după abia trei luni) despre democrație și încălcarea „liniei roșii”, arborând un singur steag, cel de partid (pe care scrie „nu vrem anticipate”) și niciun proiect pentru oameni (adică moartea politicii). Așa zisul pact (în care eu nu prea cred) între cele două partide (alegerile în două tururi pentru anticipate), ar fi măcar un compromis util și o chestie mai deșteaptă decât o „prostie” (lăsată la voia întâmplării). USR și PLUS luptă și ei cu demonii mediocrității, unii, cei ai identității (ne)convingătoare, ceilalți, ai organizării (ne)terminate. În același sac fără fund, încap resturi de partide (ALDE, PMP, Pro România), ale unor lideri (Băsescu, Tăriceanu, Ponta) care ar trebui să-și recunoască obștescul sfârșit în politică.
Fără identitatea și pregnanța celor care ne conduc, așa va rămâne și țara: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”.

Feb 25

Naționalismul: suliță, platoșă sau himeră

poza-site-5
+Așa se întâmplă în lipsa educației politice elementare!
+Așa se întâmplă când unica lecție/ocazie/învățătură politică este propaganda!
+Așa se întâmplă când politica este prilejul de a da altuia ceva (puterea) și nu a lua ceva pentru tine (ce ți se cuvine)!
Am privilegiul (rar) și responsabilitatea (imensă) de a susține un curs de inițiere și instruire în politică (pentru uzul viitorilor jurnaliști) și folosesc fiecare ocazie și nu-mi ajung niciodată timpul și cuvintele pentru a accentua, a descrie și a ilustra importanța (esențialitatea, necesitatea, inevitabilitatea) politicii în societate (indiferent că e de tip închis sau deschis). Cu toată dedicația și energia de care sunt capabil, cu toată „înțelepciune de viață” dobândită (ca trăitor, aproape în părți egale, sub comunism și în democrație), cu toată „bruma de învățătură” luată din cărți, cu toată „experiența jurnalistică” căpătată (vreo cincisprezece ani direct printre „jivinele politicii” noastre) și cu toată „experiența didactică” însușită (cam tot pe atât ca timp), simt, câteodată, că mă aflu în fața unui zid.
Adaug, cu titlu personal, că primul meu autentic „profesor de politică” a fost tata (Dumnezeu să-l ierte), de pe vremea copilăriei mele, adică a „Europei libere” și a „Vocii Americii, pe care le ascultam împreună în casă, iar el îmi explica povestea „fraților Kennedy”, de care era pur și simplu fascinat. Ca și multe alte povești ale „lumii libere”, spuse de Ioana Măgură, Neculai Constantin Munteanu, Nestor Rateș și alții. Tata a fost genul de (fiu de) țăran semiînstărit (fiu de morar, adică chiabur pentru comuniști), care a trăit pe viu trauma colectivizării și care nicio clipă din viața lui nu s-a putut împăca cu ceea ce a fost și a reprezentat comunismul. Pentru el, politica a fost o „hrană culturală”, plăcerea (secretă, subversivă) dinafara muncii zilnice și refugiul (abstract) în fața vicisitudinilor vieții. A prins căderea comunismului în 1989, dar vârsta nu i-a îngăduit să se bucure cum ar fi vrut de ceea ce și-a dorit toată viața. Deși se revendica pe o filieră politică liberală, a fost un admirator pe față al lui Corneliu Coposu, căruia, în toate discuțiile particulare, îi spunea foarte serios „Căposu”, de părea că așa îl chema cu adevărat.
Dintr-un motiv sau altul, pentru mine, politica este o necesitate și o obligație, pentru cei mai mulți (din păcate) este o nenorocire, un blestem, un loc rău famat, de care trebuie să te ferești sau să te ascunzi. Ca și cum ai fugi de tine însuți. Chiar dacă mă/ne contrariază asta, nu-i de foarte mare mirare, după patruzeci și cinci de ani de comunism și treizeci de ani de așa slabă „ucenicie democratică”, în care politica (pe stil vechi) a fost nu prilejul emancipării și dezvoltării țării, ci o „metresă”, „femeia de serviciu” a istoriei, o dictatorilor și a ideologiilor extreme, dar și instrumentul de ostracizare, de tortură sau de eliminare/exterminare a celor neconformi sau potrivnici. Iar pe stil nou, a fost nu calea de înțelegere și dobândire a libertății asumate, ci ocazia de păstrare și dobândire de (noi) privilegii ale unora, de înavuțire nemeritată și de prăduire a avuției naționale în folos propriu.
Politica trebuie văzută de la un capăt la altul (nu doar la extreme), așa cum a fost de-a lungul întregii istorii, ca un instrument de organizare și structurare a societății și de care depinde, în fiecare clipă, viața fiecăruia dintre noi. Căci ei îi sunt subordonate, în mod fundamental și ineluctabil, cele mai elementare gesturi ale existenței noastre: cum te trezești dimineața (în cald sau în frig, mai devreme sau mai târziu, mai sătul sau mai flămând, mai optimist sau mai disperat etc.); unde te duci după aceea (la școală – bună sau proastă; la serviciu – mai bine/prost plătit, la stat sau la privat, cu folos sau degeaba, să exiști sau să subexiști etc.; la firmă – pentru a face afaceri „pe bune” sau cu statul, în câștig sau în pierdere; sau stai acasă, că ești bogat – fiindcă se poate, că lucrezi la domiciliu – fiindcă așa ți-e jobul, că ești la pensie – și ai parte de o bătrânețe agitată/liniștită). De politică sunt legate și reperele fundamentale ale societății: munca, instruirea, străduința, recunoașterea, valoarea, meritul, ierarhiile sociale și profesionale sau cele morale, chiar mai mult decât credem și chiar mai mult decât ar fi normal. Șamd.
La răscruce de vremuri, de vânturi și de conștiințe risipite, în politica noastră, în loc de orizonturi, perspective și oportunități, începe să se vadă, printre întâmplări zilnice (mici și mari), tot mai clar în spațiul public, un strat gros și cleios de naționalism, învăluit într-o ceață deasă de populism ordinar. Foarte ușor unii confundă politica cu ideologia, iar ideologiile sunt reduse, tot mai des, la una singură, adică la naționalism, un fel de patriotism dintr-o singură sursă și cu o unică dimensiune. La ce folosește? Ne izolăm, ridicăm ziduri înalte, stăm deoparte sau, dimpotrivă, ne apărăm/promovăm deschis și inteligent valorile (limba, tradiția, cultura, bogăția, avuția etc.) la întâlnire/îmbinare/concurență cu alții? Iar dacă tot veni vorba, ce sunt ideologiile și la ce servesc? Cui folosesc? Unde, cum și când se învață și care este modul lor de întrebuințare? Până când n-am răspuns la aceste întrebări, până când statul și educația nu-și asumă aceste sarcini esențiale, vom pluti în derivă, victime șarlatanilor populiști-naționaliști sau speculanților ideologici. Indiferent de proveniență.
Pentru că politicienii mediocri și lipsiți de responsabilitate vor dori să aibă mereu simpli alegători, ușor de îndoctrinat și manipulat, și mai puțin oameni instruiți politic, educați civic și impregnați cu spirit critic, deoarece aceștia sunt greu de prostit.