Presiunea educației apasă (și) asupra președintelui

Orice am face și am zice, legile educației (pentru preuniversitar și universitar), subiectul principal al acestor zile (în preajma începerii noului an școlar), se află într-un context și o ecuație politică cât se poate de clară. Și nu au ca „autor” și „țintă” pe ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, așa cum pare, ci președintele Klaus Ioahannis însuși, ca destinație finală. Căci președintele țării, de două ori ales, a promis, nu o dată, ci de două ori, o „Românie educată” și acesta putem zice că a fost pilonul programului său prezidențial. Iar „România educată”, acum spre finalul celui de-al doilea mandat, ar trebui obligatoriu să se reflecte măcar în aceste păcătoase legi ale educației, fluturate acum pe sub ochii tuturor. E marele pariu al președintelui înainte de-a cădea în dezamăgire cruntă, uitare veșnică, „blestem” peste timp, cine știe, în ochii votanților lui!

Și de aici începe comedia o/erorilor!

Am zis că legile educației, ca orice legi, sunt politice, asumate politic, indiferent cine le face și n-are cum să fie altfel. Cum s-a ajuns aici, cum, după un mandat și jumătate (prezidențial), nu s-a făcut nimic concret, iar când s-a pus ceva pe hârtie (un proiect de lege), este elaborat pe ascuns, este pus în dezbatere pe timpul vacanței și în mod controlat, este contestat din toate încheieturile și de către toți, nici nu respectă viziunea proiectului (are adăugiri proprii), iar ministrului care și-l asumă i se cere demisia politic, dar și civic printr-o petiție semnată deja de zeci de mii de persoane (intelectuali, profesori etc.)? „Meșteșug” românesc, fără îndoială!

Mai întâi, în primul mandat prezidențial, Iohannis a invocat (pe drept cuvânt) că n-are guvern care să-i implementeze politicile, programele, promisiunile, visele. Era vremea regimului Dragnea și a guvernelor PSD, continuu schimbătoare. Președintele n-avea „guvernul meu” și „ministrul meu” pe care să-l pună la lucru. Pentru „România educată”, a creat un organism consultativ, cu tot felul de idei și viziuni, nu foarte vizibile și validate public neapărat. Ultimele alegeri parlamentare i-au furnizat (cel puțin în prima fază) un „guvern al său” și „un ministru al său”, pe care să-l mandateze, să-l dirijeze, să-l susțină etc. pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Și așa a (re)apărut în joc, odată cu guvernul Cîțu, acest jolly-jocker universitar și „balama politică”, dublu academician îndoielnic, rector de universitate și profesor acuzat de plagiat (nerezolvat), Sorin Cîmpeanu, actual ministru al Educației și fost ministru prin mai multe guverne. Bun la toate și pentru toate. Nici că se putea un ministru mai controversat, mai contestabil și mai puțin credibil pentru opinia publică, dar perfect pentru politica românească, unde, dacă nu ești șantajabil, nu ești bun de nimic. Acesta se pare că a fost omul ales de președintele Iohannis să-i ducă „România educată” la un liman. Care este limanul și de ce, asta-i întrebarea la care încă nu există răspuns pentru nimeni?!

Gestionarea cu rezultate cunoscute a crizei pandemice, a suspendării cursurilor, a învățământului online și măsurile controversate luate pentru reluarea activităților educative normale nu au contat în niciun fel, contestările la adresa ministrului Cîmpeanu s-au lovit ca de un zid. Și se pare că a mai contat ceva când a venit la conducerea PNL și a guvernului Nicolae Ciucă, cu un alt val de contestări și cu suspiciunea lipsei integrității academice în cazul tezei acestuia de doctorat. Modul în care ministrul Cîmpeanu a făcut „jocurile murdare” pentru a-și proteja șeful (de guvern) i-au crescut cota de încredere, dar nu în opinia publică, ci în rândul susținătorilor lui politici, în frunte cu președintele Iohannis. Aceste prevederi suspecte legate de doctoratele plagiate sunt cuprinse și în corpul legii și contestate vehement, compromițând legea în întregul ei și credibilitatea acesteia.

Iar pe surse se știa că se lucrează „pe furiș” la o nouă lege a educației, încununarea unei „domnii”, a unei alianțe și a unei susțineri care devenea suspectă. Mie mi s-ar fi părut mai corect ca noile proiecte de lege să pornească de la viziunea inițială („România educată”, eventual), să fie trecute public prin „grila” unor specialiști în educație (universitățile mari se plâng că n-au fost consultate) înaintea apariției oricărui text de lege, ce ar fi permis, transparent, stabilirea unor principii, a unor priorități, a unor obiective de comun acord stabilite între protagoniștii educației, adică elevi, profesori, părinți și decidenți politici și administrativi, în cele din urmă.

Nu intru în substanța legilor, foarte mulți au făcut-o, specialiști în educație, actori și beneficiari ai acesteia, concluziile acestor intervenții și dezbateri despre noile legi dinafara procesului consultativ oficial (restrictiv, superficial, parțial, controlat, netransparent etc.) sunt cunoscute și majoritatea sunt negative. Sunt implicat și eu direct în procesul educativ, sunt interesat de consecințe și am urmărit cu interes aceste „consultări paralele” (oficiale și neoficiale), aparent, un „dialog al surzilor”. În fond, mediul universitar este un dublu beneficiar al unei prezumtive legi mai bune a educației, direct și indirect. Direct prin prevederile expresse ale legii  referitoare la învățământul universitar și indirect, prin furnizarea unei „materii prime de calitate”, facultatea aflându-se la capătul de sus al traseului educativ-formativ și dorind a primi subiecți bine educați. Din această poziție, universitatea este și un bun loc de observație, din care se vede foarte clar calitatea actului educativ din amonte, cât de bine pregătiți sunt elevii care ajung la facultate și care a fost și este evoluția acestora. Evident, tot mai slabă de la un an la altul.

Cei mai radicali analiști/critici au spus despre legi (în lipsa încrederii, a bunei-credințe dovedite și a consultărilor simulate/trucate) că sunt fie cu dedicație (pentru a-l salva pe premierul Ciucă de plagiat), fie de mântuială (ca să fie ceva), fie din amândouă aceste motive sau sunt pe cont propriu de ministru, dar că sunt, pur și simplu, o caricatură. Nici nu cred că sunt și pot fi doar atât, o fi existând un grăunte de bună-intenție, doar că a fost instrumentată atât de slab, de deficitar și a fost încărcată greșit, încât pare un simulacru și un alibi cu alte mize decât binele educației.

Spuneam la început că este o decizie politică și doar așa se poate rezolva, tot politic. Ministrul Sorin Cîmpeanu, primind o temă sau două de rezolvat, a făcut cum s-a priceput, în principiu, nesatisfăcător (dacă toți spun asta), poate chiar pe „mustața proprie” și cum l-a tăiat capul, „ca să fie bine”.

Ce se poate întâmpla mai departe:

  • Ministrul însuși să schimbe legea, să recunoască că a greșit, să-și pună cenușă în cap, spășit etc. Nu prea cred în acest scenariu, nu convine nimănui până la capăt. E puțin probabil.
  • Să impună legile cu forța, cumva, dar e greu și improbabil, căci PSD stă pitit, deocamdată, așteaptă și, în funcție de evoluție, va reacționa politic oportunist, sunt convins.
  • Mai există și varianta de „a se face că plouă”, să treacă legile în pofida contestării conținutului și a procedurii, dar ar fi ceva provizoriu, instabil, fiind posibile proteste, greve etc., adică bătăi de cap nedorite.

Însă responsabilul moral al acestui „aranjament” nereușit este președintele Iohannis (cum am arătat) și tot el are puterea de a rezolva problema „amiabil”, în regim de urgență sau temporizând (amânând) votarea legii:

  • De urgență ar fi să instrumenteze demiterea lui Sorin Câmpeanu (ca o remaniere) și răspunderea va cădea asupra acestuia. Dar ce va zice atunci ministrul și cum vor spăla imaginea politic?
  • Soluția temporizată ar fi să amâne votarea legilor și să asigure o ieșire treptată din scenă a inițiatorului ei, iar apoi să ajusteze conținutul acestora, ținând cont și de ce spun experții și ce cere societatea civilă.

Va face așa ceva?

Dacă nu o face, nu mai are nici măcar un punct de sprijin și justificare pentru electoratul care l-a făcut președinte de două ori, iar consecințele țin de imagine și de istorie. Are la pasiv trădarea propriului electorat (sau aducerea la putere a adversarului politic) care nu se uită niciodată.

Dacă o face, mai poate șterge din emoția negativă foarte pregnantă pe care a generat-o, știindu-se că și în politică ultima impresie contează.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *