Tag Archives: absenteism

Sep 17

Nu „sunt toți la fel”

Posted on by

Portret 4
Am auzit rostită cu gura larg deschisă („în gura mare”, pe românește), fără nicio rezervă, expresia „toți sunt la fel”, cu referire expresă, în context, la politicienii PSD-ului și ai PNL-ului. Hm!
Dacă ar fi fost spusă de oricare cetățean, aș fi pus-o pe seama ignoranței, neglijenței sau poate a partizanatului;
Dacă ar fi fost spusă de un absenteist perpetuu la vot, aș fi pus-o pe seama dezamăgirii, dar mai ales, a lipsei de educație politică, civică și democratică;
Dacă ar fi fost rostită de un jurnalist, aș fi pus-o pe seama lipsei de profesionalism și de responsabilitate;
Dacă ar veni din partea unor activiști non-politici sau non-partinici, aș pune-o pe seama non-conformității cu idealurile pentru care luptă;
În fine, dacă ar fi zisă de un consultant/consilier electoral, aș pune-o pe seama interesului (profesional/financiar) de moment sau a slabei pregătiri a acestuia.
Deci, spusă de oricine (ca orice, oricum, oricând), afirmația aceasta („toți sunt la fel”), atât de gravă, atât de greu suportabilă și imposibil de demonstrat, rămâne, întrucâtva, de înțeles și tolerabilă în limite omenești și amatoricești.
Dar rostită de către un politician (profesionist?)!
Ca liberal moderat în gândire (nu ca afiliere politică), ca jurnalist (care cunoaște foarte bine și fața și reversul realităților românești) și ca familiar al comunicării politice calificate (nevrând a invoca statutul de specialist), nu pot accepta a asemenea afirmație generalizatoare, considerând-o categoric neadevărată, pe de-o parte, și o greșeală strategică impardonabilă/gravă, pe de altă parte, a unui politician.
Am să și motivez de ce, dar mai întâi vreau să pun în vedere cine (ce categorii) vehiculează sau aruncă în spațiul public asemenea teorii, extrem de grave și foarte dăunătoare pentru viața politică, pentru democrație, pentru civism, pentru participare la alegeri, implicare și asumare democratică, aspecte fără de care democrația însăși e vorbă în vânt, formă fără fond.
În primul rând, cu voie fără voie, este o afirmație de tip comunistoid, a cuiva care nu crede în diferențe și identități, în partide și ideologii, drept pentru care, politicianul ar fi un administrator al unei ideologii venite de sus și puse doar în practică. Așa îi place să creadă. Da, în felul acesta nu doar toți sunt la fel, dar chiar ar trebui să fie la fel. Ei bine, nu sunt!
În al doilea rând, cei care spun despre politicieni că „toți sunt la fel” sunt manipulatorii și dezinformatorii vieții publice (de diverse proveniențe, cu diverse interese), care lucrează cu o altă agendă decât cea statală, națională, democratică, electorală și cu alte mize (geopolitice, politice, economice, comerciale, financiare, ideologice, religioase etc.). Generalizarea și uniformizarea le servește la satisfacerea unor interese de moment (personale, partizane).
În al treilea rând, e o afirmație „riscantă”, a politicii anti-sistem, a outsider-ilor, a marginalilor din politică pentru a reuși să se diferențieze și individualizeze, negăsind alte metode. De ce riscantă? Pentru că masele (de alegători) fac greu diferența, în „toți” fiind incluși chiar toții politicienii, adică inclusiv cei care promovează asemenea teorie. Susținând-o, riști să se autodiscreditezi, să te pui la o „gramadă”, pe care tu vrei să o critici, de fapt.
În al patrulea rând, e o afirmație de abandon și consolare, a cuiva care știe că n-a ajuns, dar nici nu va ajunge vreodată la putere. Asta e adevărat: puterea (exercițiul ei) este cea care uniformizează, opoziția (exercițiul ei) e cea care diferențiază. Fă tot ce poți pentru a ajunge la putere, dar așteaptă-ți rândul și respectă regulile jocului. Când ai spus asta, ți-ai luat adio de la politică, cu dezamăgire și cu scârbă. Or, ca politician, se știe, trebuie să ai stomacul bun!
În al cincilea rând, „toți sunt la fel” e un fake news absolut, în termenii comunicării de astăzi. E ceva atât de general, de lipsit de precizie și acuratețe și de tendențios, că nu vei putea demonstra niciodată cu fapte o asemenea afirmație.
De pildă, cum ai putea să demonstrezi (preiau exemplul) că Viorica Dăncilă (fost premier) este la fel cu Violeta Alexandru (ministru al Muncii). Nimic nu li se potrivește din profilul psiho-sociologic și profesional, nici prestația, nici rezultatele, nici atitudinea, nimic. Poți spune, eventual, că s-a-ntâlnit „hoțu cu prostu”, „fraieru cu șmecheru”, „făt-frumos cu zmeul” etc., dar nu că sunt la fel.
Nu, orice ai zice, politicienii „nu sunt toți la fel”, sunt buni și răi, unii mai buni/răi decât alții, pot fi corupți și iresponsabili (mai mult sau mai puțin), dar „nu sunt toți la fel”. Și să vrei să-i măsori, și să ai intrumente perfecționate pentru asta, și să ții cu tot dinadinsul să-ți iasă, politicienii „nu sunt toți la fel”. Ei pot fi amestecați, pot fi mai mulți/mai puțini într-o parte sau alta, pot fi ei înșiși amestec de bine și rău, dar „nu sunt toți la fel”. Nu mai insist, căci este o „prostie” imensă!
Iar a spune asta, în plină campanie electorală, într-o democrație șubredă, șovăitoare, nesigură pe ea și pe virtuțile ei, într-o perioadă de criză (de sistem) și de agresiune a știrilor false și a dezinformării, e o imensă eroare strategică! Nu faci decât să diseminezi și să accentuezi neîncrederea, să îndepărtezi alegătorii de candidați și de vot, să induci regres. Când ar trebui ca tu, ca politician, să faci educație politică, ca misiune necesară și nobilă.
În fine, punându-i pe toți în aceeași oală, rezultatul final este absenteismul și lipsa de reprezentativitate a votului. Adică un drum spre nicăieri!
Nu cred că vrea cineva, cu adevărat, asta!

Jul 08

Când partidul se bate cu poporul

Posted on by

poza-site-4
Cu puțină băgare de seamă, vom observa acum că lupta politică din România nu se (mai) duce între putere și opoziție, între diferitele partide politice, nici măcar între Parlament și Guvern sau între președinție și Parlament (Guvern). Nu e vorba nici măcar despre „ștergerea” ideologiilor (și nașterea altora), de lupta dintre progresiști și conservatori sau dintre populiști-naționaliști și centriști. Din diverse motive (pe care voi încerca să le explic) și cu diverse consecințe (ce merită înțelese), bătălia politică în România se dă acum între principalul partid aflat la putere (PSD) și popor. Pare absurd, este neverosimil și seamănă cu un scenariu de lumea a treia, dar aici s-a ajuns.
Cauze
La alegerile din decembrie 2016, pe un fond de absenteism major (peste 60%, cel mai ridicat din Europa), PSD a ieșit învingător net (46%), a rezultat o opoziția slabă, iar președintele țării, ca executiv, are puteri reduse. Ca circumstanțe favorizante, se adaugă o presă slabită instituțional, dependentă financiar și partizană, în bună parte. Simțind că se poate, partidul câștigător a schimbat fulgerător agenda guvernării și s-a trecut la rezolvarea unor interese personale, ale liderului său, Liviu Dragnea, personaj cu probleme penale nerezolvate. Iar prima „lovitură” (încercarea de schimbare a legislației anticorupție) n-ar fi favorizat doar pe liderul PSD, ci întreaga clientelă politică, cu baronii în frunte. La acel moment inițial (debutul guvernării), PSD n-a dorit și n-a anticipat un „război” cu propriul popor, crezându-se doar îndreptățit să facă ce vrea și crezând că va putea face totul fără împotrivire.
În mod neașteptat, PSD a primit o ripostă grea din partea societății civile, organizată instantaneu, (îndeosebi) prin rețele sociale, prin radicalizarea oponenților prezenți la vot și prin activarea celor absenți la procesul electoral. În fața acestui adversar surpriză (poporul) și a uriașelor proteste din ianuarie-februarie 2017, PSD a acceptat semieșecul și a schimbat tactica, păstrându-și totuși obiectivele inițiale: albirea cazierului lui Dragnea, modificarea legislației penale, înăbușirea luptei anticorupție.
Înafara acestor cauze personale, politice și juridice, la temelia „războiului” mai stau motive economice (de guvernare). PSD a făcut promisiuni enorme în campanie, imposibil de respectat, a instalat un premier și un guvern controversate, apoi a forțat (prin moțiune de cenzură) schimbarea acestuia. În plus, a schimbat programul de guvernare (în principal filosofia fiscală), generând profunde controverse, iar legea salarizării unice (ce trebuia să fie cireașa de pe tort), provoacă mai multe dispute decât satisfacții. În joc se află acum credibilitatea în scădere a liderului și a partidului, iar lupta, cu cât puterile sunt mai slabe, cu atât este mai dură.
Mai sunt și cauze generale, căci, în funcție de modul în care se raportează la popor, putem împărți partidele în trei categorii: partide care fac mai puțin pentru sine și mai mult pentru popor (categorie utopică); partide care fac mult pentru sine și câte ceva și pentru popor (cele mai multe) și partide care fac totul pentru sine și nimic pentru popor (în democrațiile slabe). Din motivele prezentate mai sus, cred că ne aflăm în situația trei.
Combatanți
În această bătălie, agresorul este PSD, partid care, cu această conducere, nu mai poate da înapoi: trebuie să-și urmeze orbește planurile, nu poate cere pace, și tocmai de aceea este periculos, căci are de câștigat (în caz de victorie) supraviețuirea și totul de pierdut (în caz de înfrângere), dispariția. Solidaritatea manifestată acum în partid se bazează pe frică și amenințări, interese și promisiuni, dintre cele mai multe obscure.
De cealaltă parte se află poporul, eterogen, polarizat, cu o cultură politică precară, absent din sfera publică și împărțit, din perspectivă politică, în trei categorii: electoratul captiv (cei dependenți de putere, prin interese sau nevoi), aflați de partea agresorului, electoratul activ (independent, flotant), care duce o bătălie reprezentativă disproporționată, cu șanse relative de izbândă, și absenteiștii, în proporție majoritară, care sunt victime principale, deși par/cred a fi colaterale. Ei vor fi cei mai afectați de intensificarea corupției, de schimbările fiscale, de legea salarizării, de lipsa investițiilor, de diminuarea creșterii economice, de lipsa investițiilor străine, de izolare, de absența unei strategii și a unei direcții clare și ferme pentru țară etc. În acest război româno-român, armele folosite de agresori sunt, în principal, „avioanele” dezinformării, „tunurile” manipulării, „săgețile” dezbinării, folosite în cel mai cinic mod cu putință.
Din punctul meu de vedere, pentru PSD, a învinge în acest „război” înseamnă a întârzia, a înșela, a ascunde adevărul și, în cel mai bun caz, „a ciupi” viitoarele alegeri. A pierde însă, va echivala cu dezmembrarea și dispariția. Nimeni nu a reușit să facă asta PSD-ului și singurii care vor putea s-o facă vor fi ei înșiși.
Niciodată n-au riscat atât de mult, niciodată n-au fost atât de aproape.
Pentru popor, înfrângerile și victoriile sunt relative, greu de înțeles. A pierde înseamnă a sta pe loc, în ignoranță și sărăcie (ca până acum). Victoria are multe imponderabile, căci se măsoară în mai multă conștiință (de sine), mai multă implicare, mai multă asumare și, în cele din urmă, mai multă bunăstare.
De aceea e drumul atât de lung și de greu.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 4 iulie 2017

Jan 05

Sub semnul neîncrederii și al populismului

Posted on by

poza-site
Neîncrederea în democrație și accentuarea unor formule populiste par să fie dominantele anului politic international ce s-a încheiat (iar exemplele sunt binecunoscute). E acum vremea bilanțurilor și a previziunilor și nu e lipsit de temei să vedem și noi cum stăm și unde ne aflăm ca țară în acest concert al nemulțumirilor și al noilor opțiuni, îngrijorătoare, pentru unii, doar stranii și temporare, pentru alții. Așadar, cât de tare ne-a luat valul? Ce fenomene s-au petrecut în societatea românească și ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat? Cât de sincronizați și cât de protejați suntem de mișcările tectonice care afectează lumea?
România a încheiat anul politic „apoteotic”, s-ar putea spune, cu alegeri parlamentare, adică cu acelea care arată (sau ar trebui să arate) cel mai bine orientarea politică a societății, direcția de mers spre care înclină oamenii, opțiunile principale ale românilor în aceste vremuri tulburate. Prima constatare importantă este că românii, în contra (aproape) tuturor celorlalte nații, nu sunt interesați să-și arate nici intențiile, nici opțiunile, nici preferințele politice sau ideologice, marcând aceste alegeri printr-un enorm procent de absenteism (peste 60%). E o formă de autism social (în esență), unii îl interpretează ca pe o formă de penalizare (dar fără finalitate) a politicienilor sau ca pe un refuz (obstinat) al implicării, ce nu produce niciun fel de rezultat. În cel mai bun caz, absența la vot poate fi justificată ca o formă sui generis a românilor de a-și manifesta neîncrederea în democrația liberală (cea care le-a lipsit peste cincizeci de ani și de care s-au săturat atât de repede). Să spunem că peste tot în lume unde oamenii au fost nemulțumiți de ceva (de elite, de politici, de guverne etc.) au ieșit și au votat altceva (populiști, conservatori, naționaliști, extremiști). La noi, s-a stat acasă în proporție covârșitoare! Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, rezerva și neimplicarea oamenilor este privită ca o situație de cvasi-normalitate, nu s-au plâns de ea partidele (de lipsă de legitimitate), n-a făcut mare caz media (interesată și partizană, în cea mai mare parte), nu a protestat „societatea civilă” (anemică și fără putere de convingere în forma actuală). Ceva agitație și încercare de mobilizare la vot a fost în social media, cu o influență sesizabilă, dar încă limitată. Mai mult de atât, absenteismul este luat acum (nu doar de partide și părți interesate, ci și) de către analiști și comentatori politici ca un dat imuabil, ca o stare de „normalitate”, ce nu poate fi schimbată. Or asta, cred eu, nu se va întâmpla. E nevoie în România de alte partide, noi, moderne, compatibile cu noile realități, capabile să inspire încredere, să dezvolte proiecte și programe credibile, să cheme oamenii la vot și să obțină mandatul acestora în proporții normale și comparabile cu cele din lumea civilizată. Cred că acesta este pasul următor, hotărâtor și necesar, în politica românească și se va produce, indiferent de dorințele actualelor forțe politice dominante. Apariția USR, o formațiune încropită în câteva luni, indică (cel puțin) faptul că se poate și că a venit și la noi momentul marii reforme politice, dar nu în interiorul partidelor tradiționale (dovedită imposibilă), ci prin eliminarea lor, bruscă sau treptată.
O a doua constatare majoră este că populismul a prins aripi și e dominant și la noi și ne dăm seama de asta încet-încet, după dezmeticirea din șocul alegerilor. PSD a câștigat, fără mare tam-tam, cu niște promisiuni exagerate și cu cât trece vremea și stăm și analizăm aceste angajamente, cu atât ne dăm seama că sunt nerealiste și nerealizabile. De fapt, programul pesedist este unul de împărțit, nu de făcut bani, de distribuit resurse (salariale) unor categorii și unei clientele politice, nu de stimulat creșterea economică și sporirea resurselor. Dar care bani? Creșterea bugetului din anii următori (care ar face realizabile aceste angajamente electorale) se bazează pe stimularea continuă a consumului, pe o spirală care este totuși limitată. Mediul economic (antreprenorial), cel capabil să producă plusvaloare, este cel mai sceptic, mai rezervat și cel mai puțin angajat politic prin vot, simțindu-se slab sau nereprezentat pe scena politică, cu o „dreaptă” fărâmițată, eterogenă și dezorientată. Și probabil cel mai neîncrezător, indiferent sau ostil față de oferta politică „tradițională” și cel mai receptiv în raport cu noi oferte. Pe de altă parte, par aproape hazlii eforturile unor analiști postelectorali de a demonstra schimbarea structurii alegătorilor PSD (sesizând prezența urbanului, a tineretului, a intelectualilor) pe o participare de 40% și un vot de susținere real de 18% (din totalul populației votante). Orice s-ar spune, absenteismul este caracteristica principală a votului românesc, iar populismul este curentul politic de succes, cu ecou în masa nemulțumiților români de toate felurile.
În acest climat de neîncredere, întrebarea generală este dacă populismul poate rezolva problemele de moment ale omenirii. Populismul românesc, așa cum se manifestă el acum, sigur nu le rezolvă pe ale noastre. Așezat pe o fundație paradoxală (majoritate solidă în formă – 45%, șubredă în conținut – 18%), echilibrul politic românesc este volatil și vulnerabil la mișcările străzii și la valurile (emoționale, protestatare) din social media.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jan 08

De cinci ori luare-aminte

Posted on by

DSC_0175
N-ar fi lipsit de sens, jurnalistic vorbind, să faci, la început de an (electoral), recomandări publice și să sugerezi erori de evitat celor mai influenți oameni din societate (politicienilor). Le-ai putea spune că e bine să renunțe la politicianism (cultivarea interesului personal și de partid), la demagogie (promisiuni mincinoase), la propagandism (convingerea cu orice preț), la electoralism (guvernamental, parlamentar sau administrativ) etc. Ar avea sens, dar ar fi inutil, iar acceptabil (pentru ei) ar fi nu atât ca direcții de conduită morală, cât ca elemente de consiliere politică personalizată (de partid, persoană, candidat etc.), pentru câștigarea încrederii și a alegerilor. Bineînțeles că asta este deja o altă problemă, de discutat/analizat într-un alt context.
Jurnaliștilor, aflați pe cealaltă baricadă față de PR-iștii politici, le rămâne deci satisfacția și responsabilitatea de a se adresa (mai ales) și a convinge (cu predilecție) publicul, oamenii, cititorii, ascultătorii, telespectatorii. În sensul acesta, se poate discuta ce ar fi bine să facă, la ce să fie atenți, ce erori ar fi recomandat să evite în anul ce tocmai a început. Oamenii pot deveni sensibili la acest demers, politicienii numai dacă vor și dacă le folosește. Iată câteva lucruri care mi se par importante, în general, dar și pentru dublul an electoral ce tocmai l-am deschis.
1. Trebuie evitat imperativ absenteismul la vot, care nu este doar o atitudine anticivică și antidemocratică, ci, pur și simplu, antipatriotică, în sensul cel mai grav al cuvântului. Lăsăm deoparte că în țările dezvoltate prezența la vot este de peste 60-70% (Germania, Anglia). Uităm că absenteismul este vot în alb dat profitorilor și manipulatorilor politici. Ignorăm că lipsa la vot dăunează grav democrației, ca principiu, ca sistem. Dar e obligatoriu să conștientizăm că votul este o chestiune de educație (generală, democratică și politică), de responsabilitate (a fiecăruia în parte și a tuturor laolaltă) și de încredere (în forțele proprii, în puterea solidarității și a interesului comun). Criticilor și perfecționiștilor le-o „tăiem scurt”: democrația este cel mai puțin imperfect sistem politic dintre cele pe care le cunoaște omenirea. Trebuie doar să-i eludăm cu inteligență neajunsurile și să-i folosim cu luciditate oportunitățile. Restul e demagogie și neputință.
2. E necesar a fi învățat votul. Pare straniu (după un sfert de veac de democrație), dar românii nu (mai) știu să voteze (dacă au știut vreodată). Vorbind despre generațiile în viață, sub comunism, a fost practicat formalismul la vot (existau, de formă, alegeri, parlament, deputați etc. zdrobiți toți de puterea decizională a partidului comunist), după comunism, s-a practicat mimetismul la vot (s-au împrumutat, din societatea occidentală, formele democrației, fără a se umple de conținut). Acum putem spune că se practică impresionismul la vot (iertată să fie licența utilizată), adică votul emoțional, conjunctural, votul impresiei dominante, ignorându-se sau minimalizându-se votul ideologic (considerat perimat), cel doctrinar (lipsit de pregnanță) sau, pur și simplu, votul pragmatic, din interes strict (material, financiar, profesional, patronal, sindical). Numai astfel putem întâlni (la noi) milionari de stânga („caviar”), votați de patroni clientelari și de alți milionari etc., dar și fundamentaliști de dreapta, care toată viața au lucrat la stat, votați de semeni intelectuali mai puțin pricopsiți, de pensionari și sindicaliști.
3. Trebuie evitată „căderea în adorație” politică. Toate experiențele recente ne arată ca o mare greșeală electorală admirația necondiționată și acceptarea necritică a oricărui personaj prezent de pe scena politică (fie că se cheamă Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta etc.), toate au sfârșit ca eșecuri politice și dezamăgiri personale. Alesul de pe buletinul de vot nu trebuie transformat în idol, ci în colaborator sau aliat pragmatic în lupta existențială a fiecărui individ, nu ca personaj providențial, ci ca prestator public supus regulilor și vremelniciei. În politică, nu există și nu trebuie să existe zei „buni și răi”, eroii „noștri și ai lor”, ci numai purtători de interese, cât mai palpabile, cât mai vizibile, cât mai personale, capabili să le reprezinte.
4. Trebuie evitate, fiind la modă, pro-iohannismul de fudulie și anti-iohannismul de paradă. Și în general, personalizarea în politică. Obișnuiți, din proastă învățare, să raporteze toate lucrurile importante dintr-o țară la un singur om, oamenilor le este comod, din reflex, să acorde lauri și să descalifice pentru orice și să interpreteze totul în aceeași cheie. Or, Președinția este o parte o puterii, precum Guvernul și Parlamentul, și doar complementaritatea lor instituțională (nu neapărat personală) și concurența lor (câteodată) pot produce o politică pentru oameni.
5. Trebuie evitată o înțelegere greșită a lucrurilor. Politica este o activitate necesară, costisitoare și care nu se face cu bani proprii. Dacă cel care ajunge la putere (și la resurse) nu este răsplătit/mulțumit, își va lua singur, însă o va face abuziv și discriminator. Așa au făcut toți și vor face toți în continuare. Nu trebuie blamați că vor mult, trebuie pedepsiți dacă iau prea mult, necuvenit și numai pentru ei. Iar sancțiunea se face prin lege aspră și prin vot.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 ianuarie 2016