Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Jul 10

Jurnalismul, fabrica de adevăr

Portret 1
În fiecare an, în luna iulie, facultățile fac schimbările de efective: o generație finalizează licența, o alta începe admiterea. E puntea scurtă care nu-ți lasă prea mult timp între emoțiile pentru cei care pleacă și primirea în bune condițiuni a celor care vin. Pentru absolvenții de jurnalism și media digitală e la fel, cu niște lucruri și responsabilități, îmi permit să spun, în plus.
Oare ce ar trebui să mai vedem dincolo de cele două „îmbrățișări”: una de bun rămas și alta de bun sosit?
Absolvenților le-am tot vorbit, în cei trei ani, și transmis mesaje, ei trebuie să confirme sau să infirme dacă urmează calea pentru care s-au pregătit. Dacă o vor face (și vor deveni jurnaliști) meritul va fi mai ales al lor, dacă nu o vor face, responsabilitatea va fi și a noastră.
Gândurile mele acum se îndreaptă către cei care vin cu dorința de a deveni jurnaliști, cu aspirații înalte și cu vise, pentru că ei sunt „materia primă” pe care se construiește temelia viitorului. Și nu sunt vorbe mari spuse de conjunctură: și ieri, mai cu seamă azi și mai ales mâine, jurnaliștii au fost, sunt și trebuie să fie suportul principal pentru „adevărul” care circulă în societate și pe care ne bazăm deciziile.
Am fost martorul, în treizeci de ani, prea multor transformări și schimbări în interiorul presei și al societății pentru a nu spune asta. Am trăit și am văzut prea multe pentru a nu înțelege importanța mass-media și a nu înțelege pericolul prin care trecem acum. Sub ochii mei (și pe piele proprie) s-a născut „presa liberă” din România în anii `90, am văzut cum și-a atins apogeul în primul deceniu al mileniului doi și cum agonizează după criza financiară declanșată în 2008. Adăugați criza structurală de sistem media și revoluția (și perturbarea) tehnologică care avansează cu repeziciune pentru a avea imaginea concretă și completă a unei prese slăbite, sărace, dependente, asediate (din interior și exterior) și care își indeplinește tot mai greu (sau abandonează) rolul său social principal, acela de suport al democrației, al libertății de exprimare, de bază a formării unei opinii publice autentice, libere, fără constrângeri; rolul său primordial în funcționarea sistemului politic deschis, cu alegeri libere, și a pieței libere, din perspectivă economică, fără de care și democrația liberală și economia de piață sunt vorbe în vânt.
Pe această cale a schimbărilor structurale, un carusel al transformărilor successive și accentuate (trecerea dinspre presa tipărită spre cea online, scăderea influenței televiziunii, apariția blogurilor și dezvoltarea new media, migrația accelerate a publicității înspre giganții internetului, culminând cu dezvoltarea fără opreliști a rețelelor sociale), dublată de noile obiceiuri de consum ale publicului, presa liberă (atât cea clasică, cât și cea online) a primit tot atâtea lovituri, suportând supliciul de a fi ignorată profesional (de către public) și abandonată financiar (de către publicitari), umilința de a fi substituită (de către rețele și bloguri personale) și pericolul de a dispărea sau a se scufunda în irelevanță (în Internet). Mai rău de atât nu putea fi decât dispariția efectivă, ceea ce este absurd și de neacceptat cât mai trăim într-o lume liberă (încă).
De aici trebuie să înceapă construcția noului jurnalism și reconstrucția credibilității sale, pornind de la constatarea, tot mai dramatică, că el nu poate fi înlocuit de nimic, nici de bloguri, nici de platforme, nici de rețele, nici de alte inovații digitale, construite pe criteriul (atragerii) atenției, al plăcerii și divertismentului, al narcisismului și cultului de sine etc., oricât de tentante ar fi. Nimic nu poate înlocui informația relevantă de zi cu zi, atractivă și de interes public, selectată și colectată profesionist, prelucrată, ambalată și livrată corespunzător, adevărată, verificată și asumată de către jurnalist. În lumea magiei virtuale, a fake news-ului fără scrupule, a războiului informațional (al treilea război mondial), nimic nu va fi normal și nu va funcționa fără informație autentică și adevăr, care este și va rămâne prerogativa jurnalismului autentic. În această lume a dezordinii desăvârșite din mediul comunicațional, cineva pregătit anume din punct de vedere profesional, dedicat trup și suflet misiunii sale, liber de orice constrângeri (politice, financiare, profesionale, conjuncturale) își va asuma rolul informării publice autentice și a servirii interesului public în spiritul adevărului.
De aceea numesc jurnalismul fabrica de adevăr. Nu pentru că a fost întotdeauna (exact) așa, nu pentru că așa este, ci pentru că e indispensabil să fie așa pentru viitor și pentru supraviețuirea unei societăți deschise, bazată pe libertate și liberă alegere. Chiar dacă e greu, chiar dacă, uneori, pare imposibil, chiar dacă unii nu vor, nu știu sau nu pot face asta.
În această stare de lucruri (schițată aici), toți avem interesul unei noi construcții, al unui jurnalism veritabil, credibil: de la manageri de presă, jurnaliști de linie și tineri (viitori) jurnaliști și până la public, care conștientizează (sau va conștientiza tot mai mult) acest lucru.
Cei mai puțin tineri înțeleg mai ușor aceste lucruri, dar le pot face mai greu.
Cei mai tineri le înțeleg mai greu, dar le pot face mai ușor.
Iată dorința, speranța și simbioza de care este nevoie!
Iată de ce îi așteptăm pe tinerii/viitorii jurnaliști cu brațele deschise!