Feb 21

Djokovic sau știința de a câștiga (și) când „trebuia” să pierzi

Djo1
Echilibru, rezerva, incertitudinea erau expresiile care însoțeau finala Australian Open 2021, dintre Novak Djokovic și Daniil Medvedev, cu mult înaintea primului schimb de mingi. Căci Nole era el lider ATP, campion înnăscut și competitor redutabil cu experiența Grand Slam-urilor, dar rusul era, fără îndoială, cel mai în formă jucător al momentului, venea după 20 de victorii consecutive (12 la primii 10 ATP), a jucat fără fisură tot turneul și cu o încredere de fier. În plus (sau în minus) la Novak mai era și cu „umbra” unei accidentări anterioare și cu o posibilă oboseală în condiții de suprasolicitare. Dimpotrivă, pentru Daniil părea c-a sosit momentul „detronării idolilor”.
Și eu am spus (în tonul specialiștilor în tenis) că meciul începea de la egalitate (ca atuuri și ca raport teoretic de forțe) și adăugam că vor decide detaliile (nu știam evident care). Iar Djokovic a dovedit încă o dată că e campionul care știe să transforme „detaliile” în atuuri imbatabile și să tranșeze un meci ce părea a fi condamnat la echilibru și luptă până la sfârșit.
Nu cred că există vreo îndoială că soarta meciului s-a decis în primul set (deși nu era obligatoriu să fie așa și nu se întâmple mereu asta). Dar primul set a fost realmente „mostruos” din privința concentrării, determinării și motivației, a execuțiilor și a nivelului de joc. Mai rar să vezi, una după alta, mingi cu o asemenea intensitate și virtuozitate, precum a arătat primul set. Și am pus sub observație schimburile mai lungi pentru a constata că Djokovic nu trimitea două mingi la fel (ca tărie, efect, lungime etc.) și niciodată în aceeași zonă a terenului. O variație de joc amețitoare în condiții dificile permise de adversar, dar urmându-și diabolic planul de joc (chiar dacă mai rata câte o minge). Pentru Medvedev, a-și pune în dificultate oponentul e ceva natural, atât prin lovituri în forță, de forehand, cât și prin cele „piezișe” (parșive), în cross de backhand. Se putea lesne vedea un echilibru perfect în joc, că, pentru fiecare minge câștigată, amândoi trebuiau să depună efort la maxim și toată știință. În plus (dar esențial), Nole și-a ținut serviciul și a făcut returul cât a știut și a putut el mai bine. Cu acest șah tactic, tensionat și incert, cu rusul neclintit ca o „stâncă” și cu sârbul ținând aproape cu toată ambiția și știința sa, meciul se ducea către un final cu tie break. Nici gând să se fi decis ceva. Cel care știa că nu va pierde părea rusul; cel care știa că trebuie să câștige cu orice preț era sârbul.
Și-au intrat în joc „detaliile”. La 6-5 pentru Djokovic, pe serviciul lui Medvedev, Nole face două retururi grozave și-i ia punctele, iar apoi mingea trimisă de rus din fileu sare în out și e 40-0, cu trei mingi de de break și de set. Urmează două servicii „bombă” (de nescos) ale lui Medvedev, dar pe a treia (fix când trebuia) Nole o „agață” și o pune în teren rusului, surprins și „nepregătit”, și de faptul că mingea s-a întors, și de locul unde a ajuns (în picioare). A fost „secunda” campionului, în cel mai important moment al jocului. E 1-0 la seturi pentru sârb și nu aveam de unde să știm atunci că s-a scris istoria meciului. Rusului nu i-a venit să creadă că a pierdut primul set, nu părea să accepte că așa a pierdut setul și nu-i va veni să creadă că a pierdut meciul în setul 3, fiind încă convins că el trebuie să câștige după jocul practicat în primul set…
Setul doi și apoi trei nu aveau decât să confirme un Medvedev surprinzător de dereglat, de nervos și de neîmpăcat cu el și cu evoluția partidei, în contradicție cu tot planul său, cu „încărcătura” și cu speranțele pe care se vedea că le pusese în finală (mai mult decât lăsase să se vadă înaintea meciului). El n-a mai fost același în seturile doi și trei, atingând doar sporadic nivelului setului întâi, și asta îl mira și-l enerva și mai tare, nereușind să-și domine furia și lipsa de experiență în asemenea momente competiționale.
Despre Djokovic spuneam că deține „știința” de a câștiga (nu tot timpul sau când e în cea mai mare formă), (și) atunci când nu părea a o face sau nu părea că ar merita neapărat. Și au fost asemenea meciuri și finale ale lui Djokovic câștigate împotriva lui Federer sau Nadal (adversari mai competitivi), deși nu părea că se va întîmpla sau nu părea favorit. E drept că și Federer și Nadal au cîștigat și ei, la rândul lor, asemenea meciuri, căci, se pare, așa se aleg marii campioni, cum spuneam, la niște „detalii”.
Djokovic își continuă cursa de urmărire pentru recordul de Grand Slam-uri câștigate, având 18 la activ, unde conduc Federer și Nadal (câte 20 fiecare). Recordul de 16 titluri, deținut câdva demult de Pete Sampras, a rămas istorie (și cine ar fi zis). Iar Medvedev trebuie să-și continue „cursa” scurtă”, pentru primul său Grand Slam, și cea lungă, de detronare a „monștrilor sacri”. dacă și când va fi să fie!