Oct 28

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

Posted on October 28, 2019 by Nistor

Niciun sistem politic nu este perfect (știm asta), democrația s-a dovedit cel mai puțin imperfect dintre toate („cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte”, cum zicea W. Churchill), iar democrația reprezentativă dă mari rateuri, mai ales în perioade de criză. Exemplele pot fi luate aproape de oriunde, din istorie și geografie.
E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?
Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.
Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.
Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi, … războaie.
Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.
Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.
Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?
Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.
Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.
Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?

Nov 23

Ceva ÎN PLUS, ceva ÎN MINUS

Posted on November 23, 2018 by Nistor

Într-o lume care dă tot mai mult în fierbere și căutare tulbure, îți vine să deplângi lipsa de identitate a țării tale, care se pregătește încă o dată să rămână pe dinafara istoriei din vina ei. Profitând de cicluri ale evoluției omenești (mai mult sau mai puțin firești), de crize economice și politice, de slăbiciuni ale sistemelor și ale oamenilor și simțind aerul schimbării (sau miasme revoluționare unii), toți vor câte ceva ÎN PLUS. Doar noi, țara noastră, conducătorii noștri, nu putem și nu vrem nimic sau ne facem că nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Ne lăsăm în voia sorții și a umorilor unor conducători vremelnici, lipsiți de vrednicie, ticăloșiți.
Lucrurile acestea sunt tot mai evidente și nu doar pentru vizionari politici, filosofi, strategi sau consultanți etc., ci și pentru oamenii de rând, nu îndeajuns de mirați câteodată pentru ceea ce văd, aud, înțeleg și nu le vine să creadă. Semnele vremii sunt destul de clare și nu avem noi aici nici destule cuvinte, nici destulă pricepere pentru a le spune și desluși pe toate. Dar chiar și așa, privind într-o doară, de aproape către departe (sau invers), nu ne pot scăpa niște evidențe.
Bunăoară, de ce nu e clar că America (cea mai profundă democrație a lumii) a scăpat „hățurile” (pe urma conducătorului său – D. Trump), că nu mai vrea „reguli mondiale” și nici să fie gardianul global al democrației, preferând „scurtătura” abuzului și a lipsei de control și echilibru și dând cel mai prost exemplu posibil. Marea Britanie (cea mai veche democrație modernă) a dat pe nesimțite în „Brexit”, o boală lungă și grea care, deocamdată, nu aduce mai multă putere, ci mai multă confuzie și dezbinare, rămânând neconvingătoare, atât în interior, cât și afară. Sau Germania post-Merkel, pentru care fie UE e o haină prea mică (de nu mai încape în ea), fie lumea e o haină prea mare (de n-o poate îmbrăca). La această scară, Italia mai pare a trăi nostalgii fasciste, în lipsă de putere (economică reală) și de alternativă viabilă. Singurele impulsuri „normale” vin din Franța lui Macron, dar care e privit ca un adolescent căruia i-au ieșit coșurile democrației pe față, așteptând să-i treacă. Ca să n-o lungesc prea tare, mai aproape de noi, Ungaria nu-și ascunde nemulțumirile și frustrările teritoriale (simțind că acum se poate), iar Polonia se vrea o țară mai puternică decât e și mai recunoscută decât a fost vreodată, apăsând pe pedala abuzului de putere și a forțării lucrurilor.
Și conducătorii țării noastre au simțit că „se poate” (și au și spus-o). Ce-au înțeles ei prin asta:
 nu că România, ca țară de mărime media și aflată într-o zonă expusă, trebuie să fie atentă și precaută în politicile ei, în acest nou context internațional tulbure, alunecos, instabil și periculos, de-a dreptul
 nu că trebuie să-și întărească politica de alianțe și să-și consolideze înțelegerile cu prietenii siguri, solizi și serioși pe care-i are (sau ar trebui să-i aibă)
 nu că trebuie să fie și să rămână în acele situații și conexiuni economice care-i aduc dezvoltare, profit și prosperitate
 nu că e nevoie de liniște internă și consens național măcar pentru câteva chestiuni esențiale, cum ar fi securitatea națională, bunăstarea și unitatea națiunii.
Nici vorbă de așa ceva, nici nu le-a trecut prin cap. În schimb, pradă unei cecități (trans)istorice, lăcomiei congenere și absenței oricărei urme de patriotism, conducătorii noștri au înțeles că:
 a sosit vremea izbăvirii personale, a descătușării de jugul restricțiilor și opreliștilor de tot felul puse în calea lor, a celor aflați momentan la putere
 puterea (iliberală) abuzului este la modă și că nu trebuie pierdut momentul, ci exploatat și valorificat la maximum
 instrumentele democratice, numite stat de drept, libertăți democratice, alegeri, Parlament, instituții etc., nu sunt decât niște „scule” de uz personal, folosite după dorință pentru dobândirea puterii și conservarea privilegiilor
 legile sunt apanajul celor de la putere și pot fi folosite, după împrejurări, în scop personal: de pildă, pentru a scăpa de pușcărie, dacă ai săvârșit deja o faptă reprobabilă, sau pentru a nu intra la pușcărie, dacă te pregătești s-o săvârșești
 poți face orice dacă nu e nimeni să te poată opri: nici din interior (invocând democrația reprezentativă – prin alegeri), nici din exterior (invocând suveranitatea statală).
Finalul unei asemenea stări de fapt, la nivel mondial, ar putea fi războiul și nu puțini sunt cei care îl prevăd ca inevitabil pentru un viitor nu foarte îndepărtat. Ce catastrofă națională e previzibilă cu România acestei specii de conducători parcă nu ne vine să ne gândim.
Providența a fost de partea noastră acum o sută de ani și ar trebui să sărbătorim cu recunoștință și înțelepciune centenarul întregirii. Iar dacă nu putem sau nu suntem în stare să vrem și noi ceva ÎN PLUS, atunci să încercăm să prețuim și să păstrăm ce avem.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 noimebrie 2018

May 13

Presa independentă și de calitate nu-i un cadou

Posted on May 13, 2017 by Nistor

Săptămâna trecută a fost Ziua mondială a libertății de exprimare și, pentru că am avut ocazia, mi-am exprimat, la TVR Cluj, un punct de vedere despre libertatea presei din România (https://youtu.be/QqNoFqbbL8E -de la min. 3.20 la 10.30). Vineri (5 mai), s-au dat premiile pentru jurnalism în Cluj pe anul 2016 și, pentru că am făcut parte din juriul uneia dintre secțiuni, am avut ocazia să reflectez, o dată în plus și în profunzime, la calitatea și destinul presei actuale.
Dar a vorbi despre media, ca întotdeauna, este complicat, sensibil și riscant, iar azi, când vine vorba, toți, la unison, se aruncă să spună că presa e slabă și că, știți, … fake news, care explică totul. Nu explică totul, iar media nu are doar o singură problemă, ci straturi întregi, depuse în timp și spațiu, pornind de la nivel global și ajungând la cel local, luând în calcul modificările structurale și atingând revoluția tehnologică. În condițiile schimbărilor dramatice din câmpul comunicării, unde jurnalismul nu mai deține monopolul informației, presa, în înțelesul ei cel mai clasic, suportă nu una, ci două crize majore: una de identitate și de (re)stabilire/poziționare a locului ei natural în societate și o criză a resurselor de funcționare, căreia putem să-i spunem de sistem, financiară, de model de afaceri etc. La aceste două mari probleme, sigur că s-au adăugat o criză de credibilitate, interferențele cu politicul, cu interesele economice, globale, geopolitice etc. La toate acestea, media a reacționat cu o adaptare forțată la noile condiții, care sigur că diferă de la un loc la altul. În America, se spune, presa mainstream s-a desprins de popor și trăiește într-o bulă proprie, pe care din orgoliu nu vrea s-o părăsească. Brexitul nu-i străin de lăcomia pentru spectacol post-adevăr al tabloidelor britanice. În Ungaria, mai ales, și Polonia (țări membre UE) mass-media pierde teren (legal), iar cea de opoziție scade văzând cu ochii. În Turcia, jurnaliștii sunt arestați direct (fără explicații), iar libertatea de exprimare (democratică) a devenit o glumă, sub ochii neputincioși ai gardienilor democrației (SUA, UE). Iar în Rusia și-n alte părți mai auzim că se și moare. Peste tot în lume, „babelul noii comunicări”, liberalizat prin dezvoltarea rețelelor sociale și încununat, în epoca post-adevăr, de fenomenul fake news, face ravagii (câștigă alegeri, pune președinți, trafichează influență, creează conflicte etc.) și destabilizează una din temeliile democrației, care este libertatea de exprimare, devenită un fel de „slobozenie la orice”.
Pe această schiță a unei hărți media cum am putea găsi presa din România (și cea din Cluj)?
Media românească, la modul cel mai general, este săracă, dependentă, partizană, influențabilă, vulnerabilă, ridicând serioase probleme de credibilitate și calitate. Adăugând aici entuziasmul autohton cu care a fost îmbrățișat fenomenul știrilor false, putem spune că nu ne deosebim esențial de peisajul general. Deosebirile apar cu privire la recunoașterea stării de fapt, recăpătarea conștiinței de sine și în căutarea și identificarea soluțiilor de „ieșire din tunel”. În lume, când s-a constatat că giganții on line (Google, Facebook etc.) atrag masiv (toți) banii din publicitate și că modelul de afaceri media bazat pe publicitate este perimat, s-a trecut la găsirea altor soluții, a altor modele de business. Acesta este fenomenul în curs, iar constatarea/concluzia este că doar publicul poate salva (financiar și moral) presa, dacă se reînnoadă firul încrederii, cel puțin după cum arată experiențele occidentale în aceste sens. Asta presupune că jurnalismul, eliberat de toate interferențele nocive, prestează (doar) pentru publicul său, servindu-l în toate nevoile sale firești (de interese active și relaxare), iar publicul se obligă în mod direct să plătească serviciul (prin abonamente directe, plata la bucată, proiecte de crowdfunding etc.), potrivit noilor modele de afaceri. Plățile sunt mici și cu cât succesul este mai mare, cu atât produsele media sunt mai accesibile. Condiția esențială este calitatea, interesul și încrederea reciprocă între jurnalist și publicul său. Aceasta este și calea ce trebuie urmată de jurnalismul din România în lupta pentru supraviețuire: calitate, independență, integritate. Doar că niciuna dintre părți nu pare, la acest moment, perfect conștientă și pregătită pentru asta. Media mainstream se mulțumește, deocamdată, cu „resturi” (publicitare, politice, ale grupurilor de interese locale și naționale). De cealaltă parte, publicul român așteaptă să-i vină totul gratis, nu este dispus (conștient) să ajute cu nimic.
Doar că, așa cum s-a dovedit, precum democrația nu-i un dar, ci un beneficiu posibil pentru care trebuie să lupți, nici presa independentă și de calitate nu-i un cadou, pe care să-l primești fără să faci nimic, fără să contribui cu ceva. Publicul nu trebuie să lase presa la cheremul puterii pentru a putea avea pretenții de la ea, ci trebuie s-o ajute (financiar). Micile proiecte existente arată că se poate.
La noi, mai există jurnalism de calitate (inerțial) prin strădania, contribuția individuală și „eroismul” unor jurnaliști (sau grupuri), dar nu ca efort instituțional, sistemic, asumat de întreaga comunitate profesională, solidară și coerentă.
Ceea ce nu este normal și nu poate dura la nesfârșit!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 mai 2017

May 03

Despre prostie și alte rătăciri

Posted on May 3, 2017 by Nistor

De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017

Dec 01

Ce vor oamenii

Posted on December 1, 2016 by Nistor

Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce. Nu e chiar o constatare personală, nu e doar o idee care prinde contur, nu e tocmai o modă intelectuală (ca subiect de discuție), exhibare jurnalistică (ca subiect de interes) sau simplă „cochetărie” politică (ca temă electorală)… Pare a fi o tendință, un trend, o tentație irepresibilă a oamenilor, din acelea pe care nimeni nu le poate opri până nu ajung la un capăt… Pare a fi grav, nu știm către ce se „întoarce” lumea și la ce să ne așteptăm. Mă întreb (mai degrabă retoric) cine ne-ar putea da un diagnostic sigur și un tratament eficient de prevenire. Științele, care par a le ști pe toate?! Poate sociologia (știința relațiilor), poate psihologia (știința gândurilor) sau medicina (știința tămăduirii), poate antropologia (știința „omului”). Sau poate numai, însăși și singură politica (știința oportunismului). Rămâne de văzut.
Până atunci, e întemeiat să ne întrebăm, potrivit regulilor jurnalismului (ca știință a „faptelor”), ce vor oamenii. Căci iată, am văzut ce-au vrut englezii (la Brexit), dar nu e clar cum îl vor obține și, în orice caz, dacă e bine ce-au făcut. Apoi am văzut ce-au vrut americanii (alegându-l pe Trump sau respingînd-o pe Hillary), dar nu e clar ce-au obținut. Începem să vedem ce vor francezii și nu va trece mult și vom vedea ce-i cu nemții. Pe acest mecanism, privind chiar și superficial în jur, ne putem întreba, în continuare, ce vor rușii, ce vor turcii, ce vor ungurii, cu toții părând a vrea ceva (important), aparent, în aceeași direcție, dar cam fiecare în felul lui. Vorba ceea, racul, broasca și o știucă…
Mărturisesc că aceste gânduri mi-au fost prilejuite de alegerile primare (dreapta și centru-dreapta) din Franța și de apropiatele alegeri parlamentare de la noi. Pe de-o parte, pentru că Franța este un simbol pentru Europa continentală și un „simptom” important pentru soarta Uniunii Europene. Pe de altă parte, pentru că nu e deloc clar ce vor românii și nu știm nici cât suntem de anacronici cu dorințele noastre „locale”. În Franța, ecuația prezidențialelor e simplă și complicată, în același timp: pe de-o parte, Francois Hollande (actual președinte), cu un mandat execrabil, s-a „îngropat” pe sine, a „îngropat” stânga și Franța, deopotrivă. Pe de altă parte, toată lumea e de acord că noul președinte se va alege din rândul dreptei, mai precis, dintre Francois Fillon, ca și candidat ales de centru-dreapta, și Marine Le Pen, reprezentanta Frontului National, de extremă dreapta. „Primarele” (alegerea candidatului unui partid prin votul direct al membrilor și simpatizanților), o procedură politică a democrațiilor „avansate”, mai veche în SUA și mai nouă în Franța, parcă încep să dea rateuri: în America, unde (am mai scris) se spune că orice alt republican (decât D. Trump) ar fi bătut-o pe H. Clinton și orice alt democrat (decât H. Clinton) l-ar fi bătut pe D. Trump. Tristă ironie a politicii, a democrației sau a sorții… În Franța, toate primarele de până acum au dat „chix”: Nicolas Sarcozy a fost candidatul dreptei, ales în 2007, care a pierdut realegerea ca președinte din 2012, revalidat de primare, dar invalidat de francezi; stânga socialistă l-a ales prin „primare” candidat pe Francois Hollande în 2012, ajuns președinte, dar dovedit aproape ca cel mai slab din istoria Franței. Criza internă și mișcarea centrifugă a primarelor de acum din PS face deja victime: a produs un candidat, fostul ministru socialist Emmanuel Macron, înafara partidului, Francois Hollande ezită dramatic în a recandida, iar actualul premier Manuel Valls vrea să se sacrifice (candidând) pentru a mai salva ceva din stânga făcută praf. Primarele dreptei de acum, prin votul a peste patru millioane de membri și simpatizanți, l-au ales candidat la prezidențialele din mai 2017 pe Francois Fillon, după toate estimările, un câștigător surpriză, care i-a învins, fără drept de apel, în primul tur, mai ales, pe Nicolas Sarcozy (favoritul tuturor primarelor), și în turul doi pe Alain Juppé (fost premier chiraquist), favoritul de moment, cu un scor de 66% la 33%. Cu programe aproape identice, în esență, pe cei doi finaliști, i-a departajat, se spune, calea de înfăptuire: radicalismul moderat al învingătorului (F. Fillon), moderația reformistă a invinsului (A. Juppé ). Cu alte cuvinte, a învins candidatul care s-a adresat unei „Franțe care suferă”, o Franță mai conservatoare și mai protectivă față de cetățenii ei, care vor o schimbare profundă și rapidă. Sună cunoscut, aproape un refren. Asta vor francezii și asta ar fi, pentru toată lumea, opțiunea dezirabilă, în raport cu extremismul nationalist al candidatei Marine Le Pen, cu un discurs antieuropean, împotriva străinilor…
Nu știm ce vor românii, dacă vor ceva și dacă sunt conștienți că în democrație nimeni nu face cadouri. Trebuie să vrem ceva. Unora li s-a urât cu binele (și nu mai votează), altora li s-a urât cu răul (și o fac cu disperare). Prea votăm părelnic și absentăm nemotivat ca să n-o „încasăm”. Votul e un efort, al fiecăruia, de înțelegere (a vieții, a țării, a lumii), un compromis necesar (cu sine, cu oamenii, cu politica), o asumare obligatorie (a unui rezultat, risc), un gest minim de sincronizare (cu vremurile, tendințele și crizele). „Căruța istoriei” nu stă o clipă, trasă înainte (de unii) sau înapoi (de alții). Că ești osie, roată, obadă sau spiță.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 noiembrie 2016

Jul 02

Brexit, înfrângerea perfectă

Posted on July 2, 2016 by Nistor

Când se întâmplă (rar) un Brexit, din acesta zguduitor, tututor le trec multe prin cap și toți vor și par a avea dreptate. Bineînțeles că nu toți pot avea dreptate (și nu au), însă e legitim din partea lor să-și pună întrebări, să găsească explicații, să aducă argumente și justificări. În acest amalgam de idei, fapte și consecințe, deopotrivă provocator și înșelător, cel mai greu este a formula corect problema care să explice cauza crizei, pentru că, fără îndoială, suntem în fața unei crize, mari (ca întindere), grave (ca profunzime) și de durată (a consecințelor).
În această ordine de idei, eu cred că acest deznodământ al Brexit-ului are două cauze de fond, manifestate într-un context cu totul nepotrivit. În mod paradoxal, nici una dintre cele două cauze (latente) n-a determinat, prin sine, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ci contextul, creat în mod artificial și eronat, e cel care a generat acest rezultat. În fine, cele două cauze sunt inerția birocratică, lipsa de perspective clare și ineficiența mecanismelor UE, pe de-o parte, și pragmatismul exagerat, mediocritatea și lipsa de viziune a votanților la referendum, pe de altă parte. Însă, așa cum spuneam, consider că determinant a fost convocarea acestui referendum, nenecesar și neavenit, pe care îl putem privi ca pe o uriașă gafă politică a unui politician (David Cameron) prea încrezător și imprudent, care a interferat nepermis interesele politice personale, cu cele ale partidului, ale Marii Britanii și ale UE. A rezultat o combinație surpriză, o „afacere” de tip lose-lose, din care toate, dar absolut toate părțile au de pierdut. Marele perdant pare să fie însuși premierul Cameron, despre care se spune deja că ar „distrugătorul” istoric a două uniuni (Marea Britanie și UE). Aproape nu mai contează că a câștigat detașat niște alegeri cu partidul său în 2015 și că a trecut cu bine peste un referendum de separare a Scoției, ba acestea, cred, i-au dat curajul și nesăbuința de a convoca referendumul de acum, ca un gest de forță și încredere, de consolidare a poziției sale în partid și de favorizare a țării lui în UE. De aici vin și marile lui greșeli:
– Referendumul nu e în tradiția democratică a Marii Britanii
– Nu se face referendum pe chestiuni relative, care generează consecințe indirecte, neclare, greu de înțeles pentru publicul larg și în care sunt implicați și alții
– Democrația are regulile și limitele ei, hotărârile importante se iau prin delegare, se cere viziune conducătorilor, nu poporului
Au pierdut și învingătorii în referendum, facțiunea din Partidul Conservator, care are acum de guvernat nu o țară, ci un Brexit, o chestie nouă, pe care nu prea știe și parcă nici nu vrea s-o facă, după rezervele și „regretele” manifestate de oponentul principal din partid, Boris Johnson. A pierdut și poporul britanic, care pe termen scurt nu va câștiga nimic (căci n-are ce) , pe termen mediu nu e deloc limpede ce va avea de câștigat (economic), iar pe termen lung, din punct de vedere strategic și geopolitic, sunt numai perspective negative generate de Brexit. Evident, a pierdut și UE, atât ca imagine, cât și ca forță, ce avea în Marea Britanie un pilon (fie el și atipic) principal. Dar aici șirul pierderilor este aproape incomensurabil: pierd și țările mari (Germania și Franța), ce trebuie să-și asume (financiar și decizional) mai multă răspundere, pierd și țările mici, ca încredere în soliditatea și trăinicia proiectului european. Au pierdut în Brexit și laburiștii, care au devenit a cincea roată la căruța politicii britanice: nu sunt principalii perdanți acum, dar n-ar fi fost nici principali învingători în cazul anulării Brexit-ului, sunt și ei pe acolo rătăciți printre confuziile identitare ale conservatorilor. Falsul câștigător pare a fi Nigel Farage, lideul UKIP, care a avut gura cea mai mare în noapte de 23-24 iunie, a „coșmarului”, cum o numea presa britanică. Dar populistul Farage n-are deloc forță parlamentară, n-a avut succes electoral și e perceput mai degrabă ca un bufon, decât ca un posibil guvernant. Plasarea lui de partea câștigătoare pare mai mult o coincidență decât un merit și sunt șanse minime să valorife imediat și în vreun fel rezultatele consultării populare.
Au pierdut și Scoția și Irlanda de Nord al căror vot a fost pentru rămânerea în UE. S-a prăbușit lira sterlină cum n-a făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au pierdut o grămadă de bani pe burse, din est și până-n vest.
Reverberațiile înfrângerii merg mai departe, trecând oceanul, căci președintele Barack Obama nu și-a ascuns, ba și-a declarat susținerea pentru rămânerea Marii Britanii în UE, iar vicepreședintele Joe Biden a zis azi deschis că aștepta alt deznodământ pentru Brexit.
Rezultatul a fost o surpriză pentru mine și pentru cea mai mare parte dintre români și europeni, dar asta n-ar fi nimic. A fost atât de stupid votul, că i-a surprins și pe pariori.
Brexit-ul pare acum o victorie a cuiva, născută din nimic și venită de nicăieri și cu care nimeni parcă nu știe ce să facă. Ba chiar de la anunțarea ei, s-a deschis o listă de semnături, care s-a și completat rapid, de solicitare a unui nou referemdum, pe aceeași temă, dar cu regulile schimbate. Asta ne-a făcut să ne aducem aminte de referendumurile din România, de stupiditatea, relativitatea și inutilitatea lor.
Cu alte cuvinte, un Brexit ca o înfrângere perfectă.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 iunie 2016

Viorel Nistor

Tag Archives: Brexit