May 05

La „Cultură”, s-a trântit o ușă

DSC_0177
Nu contează faptele, ci vorbele.
Nu impresionează rezultatele, ci părerile.
Nu au importanță ideile, ci impresiile.
Nu statura în sine, ci imaginea ei.
Nu ce vrei tu, ci ce cred alții.
De fapt, nu contează cine ești, ci pe cine ai.
Cam astea par să fie concluziile parțiale ale politicii în urma demiterii/demisiei lui Vlad Alexandrescu de la Ministerul Culturii. Iar aici, din păcate, înafara oricărui bilanț de activitate, lucrurile au scăpat de sub control, fapt de care nu-și dau seama (sau n-au găsit nicio soluție) nici premierul Dacian Cioloș, nici președintele Klaus Iohannis. Căci e mai rău și mai grav decât o simplă schimbare de ministru.
Se spune că Necuratul caută (sau generează el însuși) situații complicate, pe care apoi doar el, în stilul și în „folosul” propriu, să le „descâlcească”. Ba înțelepciunea populară a identificat cazuri despre care se zice că „nici (măcar) Dracu’ nu le rezolvă”. Desigur, o simplă figură de stil.
Politica românească, în „neputincioșia” ei, dacă nu poate „naște” sau „să învie” ceva, atunci hai să „omoare” pe cineva. Cu toată această întâmplare (petrecută în preajma Paștelui Ortodox), mai piere un mit în politică noastră. Și nu e cel al tehnocratului.
S-a spus și se știe că guvernul tehnocrat Dacian Cioloș a apărut pe un val de mânie populară împotriva politicienilor în urma tragediei de la Clubul Colectiv, ilustrare, fără putință de tăgadă, a funcționării proaste (catastrofale) a unui sistem girat de către aceștia. Din scurt, e drept, noul premier și-a format un guvern după pofta și gustul său, dacă e să dăm crezare zicerii că n-au intervenit/influențat nici partidele, nici președintele în alegerea noii echipe. Cu alte cuvinte, profitând de inhibiția de moment (sau frica) oamenilor din partide, premierul a pus miniștri pe cine a vrut el.
De bunăseamă, un asemenea lucru e un miracol și se întâmplă foarte rar în politica de oriunde, pentru că este „împotriva naturii”, regula fiind ca partidele, oamenii influenți, clasa politică să-și promoveze și să-și „împingă” în față oamenii pe toate căile și în orice moment.
1. Aceasta e prima „scăpare” importantă a premierului Cioloș și, deopotrivă, a președintelui Iohannis (niciunul dintre ei „om de partid”), care, primind „pleașcă”, la rândul lor, această oportunitate, n-au prea știut să aprecieze și să evalueze corect această șansă unică. Desigur, la modul realist, eu nu cred că nu au existat niciun fel de influență de la partide, dar, în același spirit, cred că în guvern au intrat oameni noi, fără legături politice, fără „ancore” și susțineri obscure și cu sincere bune intenții.
2. O a doua greșeală comună (a celor doi conducători de stat) este că n-au analizat în profunzime beneficiile și riscurile unei asemenea ocazii. Ce și cât poate face un ministru independent într-o perioadă relativ limitată, într-o țară în care se fac puține dintr-o multitudine de priorități mereu amânate?
Dacă vedeau că se aventurează prea mult unii (și doreau să-i păstreze), ar fi trebuit să-i ocrotească sau să-i avertizeze, dacă apăreau tensiuni și conflicte între miniștri, ar fi trebuit să le știe și să le rezolve, dacă nu erau de acord cu ce fac (periclitând existența guvernului), ar fi trebuit să-i schimbe.
Inocența reciprocă (a premierului și a ministrului) invocată la acest nivel înalt al politicii nu este nici scuzabilă, nici acceptabilă. E chiar dovadă de amatorism. Iar detașarea „olimpiană” a președintelui în raport cu acest caz seamănă a indiferență inconștientă, dacă nu, pur și simplu, a „înțepenire”.
Pe de altă parte, se poate vorbi, fără ezitare, de greșeli elementare de management politic. Nu e permis cuiva, într-o funcție atât de expusă, cum este cea de ministru, oricât de complicată și de dramatică ar fi situația, să schimbe o decizie de patru ori într-o săptămână, fără nici un rezultat, așa cum a făcut Vlad Alexandrescu la Opera Națională. Nu mai vorbesc că ar fi trebuit să fie informat despre potențialul exploziv al acestui scandal și ar fi trebuit să anticipeze posibila evoluție înainte de a se expune într-un asemenea mod. Nu o făcea pentru propria persoană, ci pentru propria reformă din Ministerul Culturii, care, spune, ar conta mai mult în acest scandal.
Oricum, aceste lucruri par istorie de acum, contează mai mult morala, care nu e de bun augur.
Există în societatea românească un reproș etern, profund și public la adresa oamenilor independenți, de bună-credință, competenți etc. că nu se implică în politică.
Nu știu dacă Vlad Alexandrescu îndeplinește perfect cerințele unui asemenea profil, dar face o asemenea figură. Important e că eșecul final al „aventurii” sale politice și ministeriale (dacă așa se va închide cazul), va tăia pofta altora de a „face pasul” și va închide gura „galeriei” meritocrației în politică.
Mucaliții vor conchide, scurt, că politica în România e, în continuare, pentru „dependenți”, pentru oameni de „rea-credință” și pentru „incompetenți”.
Și cu asta se va mai fi trântit o ușă.
În nasul lui Cioloș, în nasul lui Iohannis și în nasul nostru, al tuturor.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 mai 2016

Dec 28

N-a adus anul…

DSC_0176
Prin natura lucrurilor, prin firea oamenilor și cu ajutorul presei (căci ne-am învățat ca toate cele importante ale noastre să treacă prin mass-media sau, cel puțin, prin social media), sfârșitul de an este dedicat „socotelilor”, cum ar fi, de pildă, ale fiecăruia cu sine și cu ceilalți, ale tuturor cu lumea și cu viața. Nu-i un lucru rău acesta, public, poate căpăta sens, dacă ținem cont de două riscuri: cel al individualizării, al personalizării „bilanțului”, caz în care apare pericolul „strâmteții”, și cel al devălmășiei, caz în care apare pericolul „preamultului”. În primul caz, e greu să găsesc lemnul care mă interesează într-o pădure cu un singur copac, în al doilea, e greu să-l găsesc într-o pădure cu prea multe specii de lemne. De regulă, materialele publicistice de final de an urmăresc două linii de conceptualizare: fie sunt analize (globale sau sectoriale), fie sunt topuri (paleta fiind, pe model american, practic, infinită). Așadar, ne putem pune întrebarea dacă anul 2015 a fost un an (mai) bun, la modul general, dar, la fel de bine, putem analiza/interoga anul 2015 ca an politic, economic, social, sindical, fiscal, patronal etc.
Analize și topuri despre anul 2015 sunt și vor apărea cu duiumul, nu mă aventurez să le concurez. M-am gândit, mai degrabă, să găsesc câteva învățăminte, care, dacă nu vor fi neapărat de folos cuiva, măcar vor aduce un pic de luare-aminte. De la mare la mic, voi începe cu politica internațională (sau geopolitica). Pentru Europa a fost un an prost, iar morala este că „buturuga mică” (imigrația) ar putea să răstoarne „carul mare” (Uniunea Europeană). Sună trist ca tocmai o formă de libertate (care este esența UE) prost înțeleasă/aplicată să fie începutul sfârșitului unei construcții atât de elaborate, de dificile, de anevoioase și sofisticate. În loc de-a găsi soluții comune și rapide de-a elimina cauza, în UE, și-au făcut loc discordia, dezacordul și soluțiile individuale în eliminarea efectelor (totuși, târziu, ezitant, ineficient). Învățămintele adiacente sunt că Rusia nu doar că va profita, dar va și încerca să producă asemenea perturbații, iar SUA se va bucura din tot sufletul de slăbirea controlată a puterii UE.
În politica internă, românii, politicienii, partidele politice și tot ce mișcă în țară au primit, în 2015, o lecție de pomină. Nici cel mai dibaci profesor, nici cei mai scumpi consilieri politici sau cei mai pricepuți analiști, n-au putut prevedea că/cum cel mai greu născut și cel mai stabil guvern postdecembrist, guvernul Ponta (instalat prin prima moțiune de cenzură reușită, printr-o uriașă alianță împotriva naturii – USL -PSD, prin cel mai categoric vot după ‘90 – de 70% ) se va prăbuși definitiv în doar trei zile (după incidentul și ce a urmat după „Colectiv”). A fost cea mai severă lecție de democrație, dată celei mai „neascultătoare” clase politice. Mai mult de atât, a devenit posibilă nu doar schimbarea instantanee a unui om (ce părea de neclintit), dar s-a ivit posibilitatea/oportunitatea schimbării din temelii a sistemului politic. Modificarea nu s-a produs încă, dar precedentul creat despre forța (oarbă) a maselor sigur i-a pus pe gânduri pe toți. Nu e doar învățătură, ci și un foarte grav avertisment.
În registru economic/fiscal, îmi permit să spun (și să reamintesc) că nu TVA-ul (cel mai important impozit) face politica, ci politica face TVA-ul. Pe Boc/Băsescu nu l-au doborât politica fiscală și creșterea TVA, tot așa cum pe Ponta nu l-au salvat nici creșterea salariilor, nici scăderea TVA-ului. Semn și învățătură că acestea (și altele) sunt instrumente de lucru și nu scopuri în sine. Scopuri adevărate pot să fie creșterea nivelului de trai, dezvoltarea țării, încrederea oamenilor etc.
La nivel local, știm câteva lucruri sigure, iar alte câteva importante nu-s clare deloc. Știm sigur că în Cluj (un bazin extraordinar de cadre), prin partide, nu mai sunt promovați oameni noi în politică, sforile le trag, în continuare, mediocrii și colecționarii de privilegii. 2015 a accentuat această criză prin supralicitarea repetată și păguboasă a unui pseudo-politician (Seplecan –președintele Consiliului Județean) și, fiind an preelectoral, a accentuat ceața în privința viitorilor candidați la alegerile locale. Cele două partide importante (PNL și PSD) n-au niște candidați redutabili (sau au, dar nu știu), iar alte candidaturi par doar exotice. Emil Boc, candidatul cu șanse la Primărie, nu știe dacă va candida sau știe, dar nu vrea să spună, iar dacă știe că va intra în competiție, nu știe din partea cui. Oare ce cred alegătorii clujeni, atâția câți vor merge la vot? Confuzia totală în politica locală este darul pe care 2015 l-a făcut Clujului, niciodată nu a fost atâta incertitudine și lipsă de competitivitate. Vechile și marile partide sunt, într-adevăr, în pierdere de imagine, de forță și de voturi, dar ce fac și unde sunt noile partide, câtă forță (financiară) au și, mai ales, câtă putere de convingere că pot fi o alternativă de luat în seamă?
Lucrurile stau cam așa: ceea ce n-ar trebui să fie, mai este încă, ceea ce ar trebui să vină, încă n-a sosit. Iar din asta cum putem ieși?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 22 decembrie 2015

Nov 05

Promiscuitate

DSC_0174
Încerc și eu, asemenea celor mai mulți dintre români, să înțeleg ce s-a întâmplat vineri seara în București 30 de morți, 140 răniți), cum a fost posibil, cum am reușit (din nou) să ne facem „de minune” în întreaga lume într-un mod atât de tragic, de absurd și de grotesc. Așa cum am putut constata (răsfoind presa și internetul) și cum ne puteam aștepta, o parte din concetățenii noștri au găsit răspunsuri. Bunăoară, pentru fataliști, în grozăvia de la Clubul „Colectiv”, cu siguranță, e mâna sorții, ghinion absolut și nimic altceva. O mână de oameni au murit și mulți alții au avut de suferit pentru că se aflau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Pentru fundamentaliști, de bună seamă, la fosta fabrică de încălțăminte bucureșteană „și-a băgat dracul coada”, iar faptul că se interpreta „muzică satanistă” acolo, că era aproape Halloween-ul și că se cânta chiar atunci piesa „The day we die” nu sunt simple coincidențe. Nici nu-i foarte greu, în asemenea momente de maximă emoție, să faci legături directe între lumea reală, a percepțiilor senzoriale, și cea transcendentală, ce excede rațiunea umană. Pentru militanții politici, fără nicio îndoială, „de vină”, nemijlocită, pentru moartea celor 30 de oameni sunt fie pesediștii, în frunte cu Ponta și Dragnea, fie liberalii lui Blaga și Gorghiu, fie chiar președintele Iohannis (din oficiu) etc. Aceștia fac ce fac întotdeauna în momente din care ar putea trage un profit: basculează vinovăția în mod net, tendențios și premeditat, într-o singură parte. Iar dacă nu sunt foarte vizibili încă, e doar pentru că nu e momentul potrivit. Mai există și stirpea anti-instituționaliștilor, pentru care tot răul se explică prin instituții, indiferent care și la ce nivel (Guvern, Parlament, Primărie, Consiliu Județean, ministere, Ambulanță, SMURD etc.). Pentru ei, aparatul administrativ, în general, e „un monstru tentacular” menit să încurce lucrurile, nu să le facă să funcționeze. În fine, cu titlu de inventar, mai reținem „misticii politicii”, care, din interes disperat, cred în propriile mistificări. De pildă, pentru activiștii UNPR, incendiul tragic de la fosta fabrică de încălțăminte „Pionerul” e urmarea unui „atac terorist”, cum apărea în comunicarea internă a partidului imediat după incident. Sunt de înțeles cumva, încearcă să-și salveze președintele (Oprea) și primarul lor principal (Popescu Piedone), printr-o tentativă grosolană de manipulare.
Pot părea necuviincioase aceste gânduri (și chiar sunt) cu atâta moarte și suferință cruntă în jur, dar ele se află totuși în mintea noastră, ne macină, ne domină, ne dau ghes, uneori împotriva voinței noastre. Nu sunt doar necuviincioase, ci și nedrepte și neadevărate, căci niciunul dintre cei enumerați mai sus nu poartă singur vinovăția faptelor întâmplate. Există în limba română un cuvânt care le leagă și le explică pe toate și se cheamă PROMISCUITATE. Fac apel la primul înțeles din DEX al acestui cuvânt oribil care spune că este un „amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios”. Țara noastră, societatea în care trăim, „Românica” noastră asta a devenit, o țară dubioasă și contradictorie, cu un comportament nepotrivit, dar pe care nu-l mai vedem decât în momente dramatice. Iar promiscuitatea nu este doar personală, ci s-a extins și la nivel instituțional ca un fel de râie. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile statornicite dintre o firmă organizatoare de evenimente și Primăria care-i eliberează avizul pentru un spațiu impropriu? Cum putem numi relațiile dintre cele două entități cu toate celelalte instituții care trebuie să avizeze, la rândul lor, acest tip de activitate publică cu risc (Direcția Sanitar Veterinară, Agenția de Mediu, ISU – Pompieri) decât promiscue? Un fel de mizerie birocratică unanim consimțită, ilegalitate dusă la rafinament și imoralitate pe care n-o mai sesizează nimeni, fiind deja obișnuită cu ea. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile dintre niște patroni lacomi și inspectorii care sunt obligați să-i verifice și șefii lor, deopotrivă? La aceștia putem adăuga artiștii și promotorii de evenimente, dar și șpăgarii și protectorii lor etc. Toți știu că nu sunt în regulă, că e ilegal, imoral și periculos ce se întâmplă, însă nu fac nimic. Dar nici societatea, publicul, consumatorii, cetățenii nu reacționează și nu mai au sensibilitate pentru asta, pentru că s-au obișnuit cu ea. Dacă ni se pare firesc ca o școală primară să funcționeze fără aviz de mediu (fără apă, fără WC igienic), de ce ni s-ar părea suspect ca un spectacol cu 400 oameni să aibă loc într-o „cușcă” din subsol cu o capacitate de 100, cu o singură ieșire activă și un singur instinctor pentru incendii.
Cum putem numi altfel decât promiscuitate când un adjunct de partid (Dragnea) își scoate adversarul din joc (Ponta), îi ia puterea și funcția din partid, apoi, din „prietenie”, îl mai ține în capul cabinetului controlat de el pentru a-i se sparge în cap „oalele” guvernării? Și-l va da jos cu prima ocazie. Iar acesta consimte cu plăcere. Cum putem numi altfel decât promiscuitate când premierul unei țări, în gura mare, îl face „surda din horă” pe președintele țării, apoi este primit a doua zi de către acesta, iar amândoi să vorbesc, după aceea, despre „respect” reciproc?
Apărut și în Monitorul de Cluj din 3 noiembrie