N-am scris până acum nici un cuvânt despre legea antifumat și n-am nici un interes personal în asta. Am fost fumător ani destui și înțeleg perfect categoria fumătorilor „profesioniști”. M-am lăsat definitiv de fumat de circa șapte ani și-i înțeleg foarte bine și pe nefumători. Legea mi-a fost relativ indiferentă la început, ca și „dezbaterea” ce-a însoțit-o. Și-ar fi rămas așa. DAR
Legea românească antifumat, ca inițiativă, prin conținut, mod de aplicare și efecte, este o ilustrare fidelă a parlamentarismului românesc: autist, nerealist, parazitar, părtinitor, ineficient etc. Nu uităm, totuși, că Parlamentul este o instituție fundamentală a democrației, cel puțin, prin reprezentativitate și prerogative de legiferare. Dar nu uităm nici că atunci când se votează o lege (un proces cât se poate de serios), ea trebuie să satisfacă o nevoie reală a cetățenilor (sau măcar a unei părți semnificative a lor), să fie fundamentată pe ceva, să aibă la bază un studiu de impact, să nu creeze nedreptăți, să fie explicată și acceptată, să anticipeze eventuale contrareacții etc. Legile într-o țară (care se respectă) pot să emane dintr-un program de guvernare, dintr-un program politic de partid, ca nevoi de modernizare și adaptare a țării în diverse contexte și altele. Dar nu ca expresie a demagogiei și oportunismului (individual sau de partid), nu pentru avantaje sau privilegii, nu din mofturi sau păreri ale diverșilor parlamentari.
Legea antifumat pare să fi fost de la început „în aer”: un inițiator controversat, o nevoie închipuită (cel puțin, necercetată), reglementare excesiv, o susținere discutabilă, un traseu „sinuos”, reacții adverse puternice, propuneri de modificare de-a doua zi după votare. Și totuși, a fost votată și pusă în aplicare … Să le luăm la rând. Legea a fost propusă de deputatul clujean Aurelia Cristea (PSD), un personaj cu un traseu politic (cel puțin) controversat, fost consilier județean și ministru delegat pentru dialog social, despre care presa a scos la iveală diverse „probleme” de CV, care au vulnerabilizat-o serios, devenind, la rândul ei, un personaj controversat. E adevărat, nimeni nu-i perfect, dar când ieși la bătaie cu o lege dură și contestabilă pui în spate, ca partid, o „proptea” mai serioasă. N-a fost cazul, dimpotrivă, proiectul a venit ca o „surpriză” pentru toată lumea (inclusiv pentru partid?), iar susținerea a fost un „dans pe sârmă”: ne facem c-o susținem ca să dea bine, ne facem c-o respingem, dacă ne folosește ca imagine. Neavând la bază un studiu de impact (asta se vede acum), pornită din intuiții, păreri sau sfaturi proaste, legea s-a vrut o „lovitură” de natură să consacre (sau să îngroape?) definitiv pe inițiatorul ei. În mod cert, numărătoarea fumătorilor/nefumătorilor și evaluarea calitativă a lor n-a fost făcută cu temeinicie.
Conținutul. Aparent, legea părea că dorește să scoată (doar) fumatul din localuri și restaurante și, dac-ar fi fost doar atât, ar fi beneficiat de oarecare înțelegere. Nu eram prima țară cu o astfel de lege, nu părea un capriciu sau un exces. Când a devenit cea mai restrictivă lege din Europa (fără alternativă sau soluții intermediare), a interzis fumatul sub orice formă în orice instituție publică și a început „a număra pereții” incintelor, era clar că ceva nu-i în regulă: ori o lipsă (de discernământ) ori un surplus (de legiferare); ori o „pedeapsă” (pentru cineva) ori o „răsplată” (pentru altcineva). Susținerea partidului n-a fost liniară, părea un joc (politic) cu alegătorii, ale cărei reguli pot fi schimbate în orice moment. Și acum cred că e posibil ca PSD să facă, până în alegeri, schimbarea (îndulcirea) legii, dacă vor considera că le folosește la vot. De aceea au și votat-o, cred eu, ca s-o poată schimba (în bine), doar așa capătă sens anumite prevederi votate la limita absurdului. Apoi legea a fost contestată la Curtea Constituțională și părea că va fi întoarsă din drum, dar nu s-a întâmplat așa. În cele din urmă, după ce a fost promulgată de președintele țării, s-a ajuns la aplicarea ei, cu circa o săptămână în urmă. Iar reacțiile adverse nu au întârziat să apară. Prima, o nouă „rupere” a țării în două (de parcă asta ne lipsea): contestări, certuri, prietenii stricate, intoleranță, ură, supărări, înjurături etc. Apoi, s-a putut constata apariția unui nou „peisaj urban” inestetic (fumătorii în fața localului), generând unul de-a dreptul insalubru (chiștoacele de țigări aruncate în fața cluburilor). În registru social, toți sunt nemulțumiți, unii de nemulțumirea proprie, alții de nemulțumirea celorlalți. În registru comic, o doamnă din Brașov și-a denunțat vecinul că fumează în propria casă (culmea legalismului), iar antifumatul a devenit subiect de bancuri și glume. În registru juridic, doi parlamentari (D. Fenechiu și C. Anghel) și altul (V. Blăjuț, separat) vor depune proiecte de modificare a legii. Pe drept cuvânt, fiindcă e limpede că nu e bună, n-a fost nici bine gândită, nici pregătită, nici corect implementată. Dar până acolo, legea, pare-se, mai face o victimă, chiar pe inițiatorul ei. Într-un sondaj de opinie, publicat de presă, cu privire la candidații pentru Primăria Clujului, Aurelia Cristea (după ce s-a ales cu o „poreclă”) se află pe locul 3, cu 6% din opțiuni, în scădere față de cercetarea anterioară. Are legătură, n-are legătură!? E nevoie de un alt studiu de impact? La ce a folosit?
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 22 martie 2016