Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.
Tag Archives: Dacian Cioloș
Inamicul public numărul 1
De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.
USR, misiune imposibilă
Pentru mine, imediat după alegerile din decembrie 2016, USR (Uniunea Salvați România) a simbolizat, în mod direct și nemijlocit, dorința românilor de schimbare a clasei politice. USR era partidul venit „din neant”, fără lideri și membri, fără structură și notorietate, fără liste (complete) de candidați, ce mai, o improvizație politică, dar care, la prima strigare, a reușit să obțină 9%, să intre în Parlament și să devină, în câteva luni, a treia forță politică. E irelevant că Nicușor Dan, un oengist preocupat de București, avea notorietate și lupta cu administrația locală. N-a contat asta în fața faptului că românii, atunci când au simțit aer de schimbare, au votat cu unii noi și necunoscuți, sătui de vechile mutre și obiceiuri de neam-prost politic, care au dus la o prezență de sub 40% la vot. Reușita USR era un semnal inteligibil că politica în România n-a murit, că nu merg la vot doar pensionarii, asistații sociali, oportuniștii și rudele celor aleși, ci mai există un dram de speranță pentru încă cel puțin 40% din cetățenii cu drept de vot.
Dar cât poate oare să dureze o minune? Un partid de strânsură, cu oameni puțin cunoscuți (în mare parte), care nu se cunosc între ei, fără experiență politică, ce șanse de reușită ar putea avea? Pentru că, dincolo de euforia unui succes nepregătit, îi aștepta o muncă de construcție de la zero a unei noi structuri politice ce trebuia să dea satisfacție și, în același timp, să se edifice pe sine. La o nevoie (normală) de creștere (de efective, imagine, anvergură, încredere etc.) prin care obligatoriu trebuia să treacă, se adăuga alta, (de neocolit) la fel de mare, o nevoie de identitate ideologică, greu rezolvabilă într-o alcătuire umană eterogenă, constituită în pripă și aproape la întâmplare. Nimeni nu le acorda mari șanse. La toate aceste mari probleme structurale, s-au adăugat altele legate de leadership, de conflicte interne, frământări, ezitări și stângăcii la vârf, toate având cam drept numitor comun pe chiar președintele partidului Nicușor Dan, un foarte bun activist social, dar un politician atipic. Nicușor Dan fusese sufletul și creierul grupării politice, girantul ei moral, dar nu și garantul succesului. Pe o scenă politică ostilizată, cu proteste stradale masive și o opoziție slabă și cvasiabsentă, cu o presă potrivnică atentă mai ales la scandaluri, construcția noului partid devenea o „misiune imposibilă”. „Gurile de foc” ale partidului, care erau parlamentarii, au încercat fiecare, cam individual, să facă ceva, unii au reușit, alții, deloc, creându-se impresia unor curse pe cont propriu, lăudabile unele, dar fără orizont politic comun. A venit apoi episodul cu Dacian Cioloș, important pentru viața și creșterea naturală a partidului, dar care, tratat amatoristic, s-a soldat cu un eșec, de strategie, de atitudine și de imagine.
Am reamintit aceste lucruri pentru că vineri și sâmbătă la Cluj a avut loc Congresul USR, un eveniment care, teoretic și practic, ar fi trebuit să clarifice niște lucruri din multele necunoscute ce gravitau în jurul USR. Constatările mele după două zile de congres, destul de slab mediatizat, raportat la dimensiunea de al treilea partid al țării, sunt:
– Nicușor Dan a fost ales președinte al partidului cu o majoritate convingătoare, o soluție satisfăcătoare pentru starea actuală a USR, probabil, dar insuficientă pentru imaginea, creșterea și viitorul partidului. Liderul ales pare un politician cu potențial politic limitat, dar e posibil să nu se fi putut face mai mult acum, iar soluțiile alternative (Clautilde Armand, Cristian Ghinea, Emanuel Ungureanu sau alții) să nu fi avut forța de convingere pentru a prelua partidul.
– înafara consolidării poziției lui N. Dan, congresul nu pare să fi rezolvat niciuna dintre problemele vitale ale USR: despre politicile de creștere, extindere, dezvoltare nici nu s-a discutat, identitatea ideologică a rămas în suspans și n-am văzut nimic convingător legat de strategie, program, omogenitate, coerență, comunicare. Chestiunile organizatorice și de statut (care au ocupat mult timp) sunt irelevante pentru public și pentru succesul și încrederea partidului. USR se află în faza în care membrii partidului se cunosc, discută, se caută.
– disputa dintre „progresiști” și „conservatori” n-a fost tranșată, dar nu lipsa unei ideologii, în mod neapărat, este dăunătoare (acolo unde granițele doctrinare se șterg și populismul devine ideologie), cât dificultatea (sau imposibilitatea), în aceste condițiii, de a închega un program politic pe care să-l poți susține public. Balansul stânga-dreapta la un partid nou este periculos, centrismul nu este un vid (o dublă lipsă), ci trebuie umplut cu idei și acțiune, iar un proiect (de abordare politică nouă, integritate, dezvoltare, emancipare națională etc.), ca substitut de ideologie, trebuie bine gândit și coerent implementat.
– așa cum se văd acum, șansele USR ar fi ca Nicușor Dan să se „schimbe” și să-și facă o echipă de strategie și comunicare eficiente. Membrii mai realiști ai partidului își pun nădejdea în organismul colectiv de conducere (Biroul Național), care ar putea da direcție, echilibru și coerență activității și imaginii USR
USR a fost un simbol al dorinței de schimbare a politicii românești, dar există riscul să rămână doar atât, iar schimbarea să o facă alții, mai mari, mai puternici, mai uniți, mai eficienți, mai înțelepți.
Aceste articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj
Cine va fi premierul
În matematică, ca să se ajungă la o soluție, numărul necunoscutelor dintr-un sistem de ecuații trebuie să fie egal cu numărul ecuațiilor ce-l alcătuiesc. Însă, așa cum oamenii nu sunt cifre, politica nu-i matematică. În sistemul nostru politic, format acum din două „ecuații” (PSD și PNL), numărul necunoscutelor este mult mai mare, iar acestea gravitează amețitor în jurul partidelor. Rațiunea comună ne spune că pentru a rezolva „problema” și a dezlega o bună guvernare ar fi două căi: fie crește numărul „ecuațiilor” (partidelor care contează), fie se reduce numărul necunoscutelor (care „încurcă”). Dar de câte ori s-a dovedit că politica (românească) nu e nici rațională (în alegerea justă a binelui sau răului comun) și nu e deloc logică (în alegerea soluției corecte). Întrebarea e ce rol putem avea aici noi, publicul, în raționalizarea vieții politice și-n satisfacerea interesului comun.
Putem pentru că votăm și putem dacă înțelegem mai bine cine sunt și ce sunt aceste „necunoscute”.
Politica românească în prag de alegeri are (cel puțin) trei mari dileme, în jurul cărora se „învârt” altele mai mici. În ordinea importanței, cele mari ar fi: cine va fi nou premier și ce vor face înainte și după alegeri cele două partide mari. Să le luăm pe rând. Favorit la acest moment pentru câștigarea alegerilor (din sondaje) este PSD, care a reușit să se detașeze de guvernarea tehnocrată (pe care o susține, de fapt) și să capitalizeze (ca orice partid populist) nemulțumirile „eterne” dintr-o societate. Toate ar fi bune și frumoase dacă în acest partid nu s-ar manifesta două forțe, centrifuge și centripete în același timp: unul e paradoxul Cioloș, al doilea e paradoxul Dragnea. Propaganda pesedistă lucrează pe toate căile (și aceasta pare să fie principala teză de campanie) pentru demolarea imaginii guvernului tehnocrat, al cărui rezultat este o „catastrofă” absolută. Înțelegem că acesta este „inamicul” principal, în lipsa altuia mai bun (PNL, Iohannis). Pe de altă parte, conducerea PSD n-ar vrea în ruptul capului să-l vadă pe premierul Dacian Cioloș trecut în tabăra liberală, pentru a le crește voturile și sunt convins că dacă s-ar întâmpla, ar sancționa „sălbatic” încălcarea promisiunii și a neutralității acestuia. Așadar, pentru PSD, Cioloș este bun sau rău?!
Pe de altă parte, liderul PSD Liviu Dragnea tocmai a aflat (deși știa) că nu va fi nominalizat niciodată ca premier de către președintele Iohannis (pe motive de integritate). De aici începe (continuă) jocul pentru el. E limpede că orice altă investire din PSD ca prim-ministru va face din acea persoană, în scurt timp, viitor lider al partidului (la noi așa merge) și va duce la scoaterea din joc a lui Liviu Dragnea, lucru pe care, cu siguranță, nu și-l dorește. În aceste condiții, el poate să rămână liderului PSD într-o singură situație: continuarea guvernării cu un premier dinafara sistemului, adică tot tehnocrat, cu susținerea PSD și PNL, ca și până acum. Jocul nu e simplu și prezintă riscuri atât dinspre electorat, cât și dinspre propriul partid. Dar recapitulând: Dragnea îl atacă pe Cioloș (în scop electoral), vrea rezultate bune pentru PSD (pentru a avea ascendent la guvernare), știe că nu poate fi el premier și l-ar accepta pe Cioloș din nou (sau un alt tehnocrat). Vorba aia: decât să nu fii nimic, mai bine șef de partid! În această situație, actualul prim-ministru aproape că nu trebuie să facă nimic sau să tacă cât mai mult.
Ecuația PNL e ceva mai simplă (nu și clară), fiindcă nici nu prea știu și nici nu prea au ce face. Ei nu au un „inamic” în alegeri (cu cine să se bată), sunt conștienți că nu vor obține scorul cel mai bun, dar par senini, bazându-se, fie pe Iohannis, fie pe Cioloș, fie pe amândoi, că-i vor ține la guvernare. Asta le permite să-l piardă (fără consecințe de imagine) pe Vasile Blaga, să pună pe cine vor pe liste și să aștepte cu optimism alegerile.
Sunt toate șansele deci ca, pentru toate celelalte partide, campania electorală și rezultatele să fie inutile din perspectiva accederii la guvernare, deoarece, cum spuneam, problema principală este desemnarea premierului.
În această logică, deși împins (formal) de președinte, Cioloș nu face (și nu va face) pasul în tabăra liberală. Nu putem ști ce se va întâmpla, dar putem evalua. Să luăm în calcul alte variante și sorții lor de izbândă. Numele altuia tehnocrat agreat de PSD ar fi Vasile Dîncu, vicepremier și fost membru al partidului. E plauzibil, dar mai puțin probabil ca Dîncu să conducă guvernul tehnocrat sub coordonarea lui Dragnea sau ca acesta să accepte alt șef în PSD decât el însuși. Și apoi ce vor spune Iohannis și PNL despre asta. Soluția unui alt tehnocrat nu prea are sens, fiindcă ar genera și mai multe necunoscute. Iar soluția altui lider din PSD (nominalizat premier), „controlat” de același Dragnea e și mai improbabilă.
Dacian Cioloș ar putea rămâne premier și dacă PNL și alte partide (USR, de pildă) ar scoate, prin scor electoral, PSD din joc. Dar nici acest deznodământ nu este prea verosimil.
Și iată cum, de la multe scenarii, putem ajunge la unul singur, cel caragialesc: „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. Unul care, eliminând „bătăliile” de campanie și banii cheltuiți, nici n-ar fi rău, având în vedere că mandatul va prinde România în președinția rotativă a Consiliului UE.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 11 octombrie 2016