Oct 28

Unde nu-i responsabilitate, vai de autoritate

DSC_0176
Ne putem întreba (și e bine s-o facem) de ce a devenit premierul României atât de agresiv, de colțos, de reactiv, dincolo de faptul că e, cel mai adesea, inadecvat și, de multe ori, penibil. Unii vor zice că e (pre)campanie electorală prezidențială și că e firesc (cu de la sine putere) să ridice tonul din poziția în care se află. Alții vor socoti că așa îi spun să facă consultanții politici, care au avut întotdeauna un rol determinant în existența politică a acestui personaj tragi-comic. Câte puțină dreptate o fi având fiecare, dar, cred eu, această nouă Viorică Dăncilă e rezultatul unei metamorfoze personale, a unei evoluții peste fire, ce depășește slabele puteri omenești de înțelegere și împotrivire.
În sistemul politic actual democratic, funcția de prim-ministru, de departe, e cea mai puternică, mai influentă și mai responsabilă. Nici nu trebuie explicat foarte mult, căci prin monopulul gestionării resurselor, prin controlul politic efectiv (de partid) și cel decizional, șeful executivului, și nu președintele sau Parlamentul, deține rolul primordial efectiv în conducerea statului. Și nu doar la noi.
Așez această putere foarte mare a guvernării statului într-o triadă, formată din competență, responsabilitate și autoritate, în lipsa căreia orice act de guvernare eșuează. Competența e suportul tehnic, acel bagaj de instruire și de cunoaștere profundă, care îi permite unui lider să înțeleagă o realitate și să ia deciziile corespunzătoare situației. Responsabilitatea e componenta morală a oricărui act managerial/decizional, un (auto)amortizor și un fel de frână în calea abuzurilor, care tentează orice exponent al puterii. Autoritatea ar fi instrumentul personal și instituțional pe care-l folosește în exercitarea actului de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor. E lesne de înțeles că, în această triadă, una nu merge fără cealaltă.
Bunăoară, degeaba e un premier competent (un tehnocrat), bine intenționat și responsabil, dacă e lipsit de autoritate (personală, de partid, instituțională), el nu va reuși să facă nimic din ce și-a propus și va fi/părea un prim-ministru slab. Vorbim aici despre o guvernare moale, dezarticulată.
Pe de altă parte, degeaba s-a înzestrat cu autoritate (personală, instituțională) ca prim-ministru, în zadar e animat de bunăvoință, bunăcredință și responsabilitate, dacă n-are capacitatea de a pricepe (singur sau consiliat de alții) realitatea și a avea viziunea celor mai bune decizii. Vorbim aici despre o guvernare amatoristă.
În fine, duetul competență profesională plus autoritate personală, lipsite de simțul responsabilității, poate produce cele mai mari aberații și abuzuri posibile. Pot intra în discuție decizii dinadins luate în defavoarea interesului public și în folosul unei persoane sau a unui grup. Aici vorbim despre o guvernare discreționară și autoritară.
În paranteză fie spus, chiar prin trecerea în revistă a acestui sumar de situații, avem explicația proastei guvernări a țării noastre în cei aproape treizeci de ani de democrație. Niciodată n-am avut/găsit pe cineva (de ce?) care să îndeplinească deodată cele trei minime condiții și să facă ce trebuie pentru țară și pentru noi toți.
Simularea poate continua în condițiile în care lipsesc nu una, ci două din componentele triadei, și ne putem imagina consecințele.
Așadar, care-i profilul Vioricăi Dăncilă raportat la această schemă de înțelegere a guvernării prin triada competență/responsabilitate/autoritate? S-o spunem neted și fără exces de argumente, personajul nu s-a hrănit nici din marii clasici ai dreptului, ai economiei, ai umanismului filologic sau ai tehnicii, instruirea ei a fost precară (constatabilă cu ochiul liber), iar competența nu poate fi invocată, sub nicio formă, în sprijinul acestei guvernări. Tehnic vorbind, nu pare a stăpâni nimic din ceea ce gândește, face sau susține public din managementul guvernării.
Presiunea morală sau responsabilitatea publică pare să fie un apendice de care fiecare politician român se dispensează cu ușurință și seninătate. Sau funcționează prin transfer. V. Dăncilă a fost pusă prim-ministru de Liviu Dragnea „pentru că știe el ce face” și el era responsabil. Așadar, premierul răspundea moral față de cine a pus-o, nu față de țară, oameni, propria conștiință. Când sursa originară (bună sau proastă, nu conta pentru ea) a dispărut (Dragnea a intrat în pușcărie), Dăncilă a preluat un fel de surogat de responsabilitate, servind grupul de susținători/apropiați, partidul. Iresponsabilități evidente: disprețul față de democrație, politică, demnitatea funcției, populism deșănțat, îndatorarea țării, favorizarea crizei, degradarea imaginii externe a țării etc. Responsabilitatea nu poate fi invocată în contextul acestei guvernări, singurul gest responsabil ar fi însemnat declinarea ofertei.
Și-a rămas autoritatea. Neavând niciun alt sprijin real pentru guvernare, Viorica Dăncilă s-a refuziat în agresivitate, arțag, atacuri la oricine, o gâlceavă declarativă continuă ca substitut de autoritate. De fapt, atât e capabilă să înțeleagă din actul guvernării și din puterea (foarte mare) a funcției: că poți face orice și că orice faci e bine câtăvreme o ocupi. Atât. Și că nu dai socoteală nimănui. Puterea metamorfozează pe toți, dar pe ea a dus-o într-o rezervație mentală stranie, un fel de distopie.
Nu mai e lipsă de legitimitate, e impostură crasă.

Feb 04

Știm ce urmează

Select7
În mod numai aparent straniu, numirea Vioricăi Dăncilă ca premier al României s-a făcut (și) pentru ca să se poată spune că țara noastră este marginalizată în UE, că este considerată națiune de mâna a doua, că este tratată discreționar și nedreptățită de ceilalți.
Nu era greu de ajuns aici, la nivel de reprezentare (adică un om egal o țară ), luându-se în considerare „incompetența dobândită” (prin ocuparea unor funcții cu care era incompatibilă) și „prostia nativă” (limitele înzestrării intelectuale fiind evidente) a personajului în cauză, ales ca purtător de mesaj de țară.
Întrebarea este de ce să fi vrut cineva să se întâmple asta și cu ce scop? Pare greu de înțeles ca cineva să dorească răul „pentru sine” cu tot dinadinsul și să-l caute pe orice cale și cu orice preț.
Și totuși!
Orice bilanț al anului 2018 (dincolo de cele personale) arată, în termeni real-politici, că a fost sacrificată justiția (printr-o nouă arhitectură legislativă), că a fost deturnată economia (prin dimensionarea defectuoasă a cheltuielilor bugetare), că a fost măcelărită democrația (prin sfidarea pe față a celorlalți actori politici și sociali), că a fost jertfită imaginea țării (auto-discreditarea părând a fi devenit un scop în sine). Într-un cuvânt, România „peste noapte” a devenit un altfel de stat.
Dar sacrificiile nu privesc doar statul, căci a fost efectiv pulverizată imaginea partidului de guvernământ (PSD a ajuns în sondaje la circa jumătate din scorul din alegeri – 46%) și a liderilor (Liviu Dragnea se află la o cotă de încredere cu o cifră, adică sub 10%). Iar despre înrobirea și înjosirea presei mainstream nici nu mai are rost să vorbim.
Se știe de ce s-au făcut aceste imense sacrificii politico-statale (și nu voi insista asupra lor): pentru a salva de pușcărie, în primul rând, pielea liderului de partid (și a altora, în subsidiar) și pentru a crea impresia, pentru susținători, de „țară a politicienilor noștri”, nu a statului de drept.
Ceea ce nu se înțelege, deocamdată, este cum vor să remonteze acest uriaș handicap politic creat prin modul abuziv și samavolnic în care au procedat în cei doi ani de zile de guvernare, încălcând toate regulile și cutumele existente și inventând reguli/legi acolo unde nu s-a putut altfel.
Teoretic, pentru acest straniu proces de „sinucidere politică în masă” (dacă cumva nu i-a lovit cu adevărat „damblaua puterii”), ar exista două remedii, două posibilități de păstrare a puterii sau de menținere pe poziții. Încă în limita raționalității, ca să zic așa!
Prima ar fi soluția autocratică (cea hard), spre care împinge iliberalismul practicat acum, care s-ar traduce prin escaladarea și accentuarea abuzurilor (nu doar legislative), izolarea completă a opoziției, la intern, și a României, la extern, controlul cvasi-total asupra informației (prin mass-media), expansiunea agresivă a populismului și naționalismului, controlarea alegerilor pentru asigurarea succesului electoral etc. Toate acestea conducând spre o realitatea politică a unei semi-dictaturi sau dictaturi, cu păstrarea unor vagi aparențe ale statului de drept. Sunt câteva semne care îndreptățesc o asemenea ipoteză: compromiterea și încercarea de suprimare a opoziției, controlul (sau încercarea) asupra instituțiilor de forță ale statului (procurori-justiție, jandarmerie, armată, servicii de informații etc.), propaganda agresivă prin media. Avem și fapte, precum deturnarea în instanțe a cursului unor procese „politice” sau represaliile din 10 august ale manifestațiilor antiguvernamentale. Și altele.
A doua soluție (cea soft) ar fi una cvasi-democratică, încercarea de a câștiga alegerile printr-un program electoral pragmatic și eficient, care să întoarcă în favoarea lor trendul de acum, păstrând aparențele democratice, conservând la limită pozițiile României în diverse tratate internaționale și încercând să joace totul pe cartea populistă, a voinței poporului și a „dictaturii majorității”.
În opinia mea, totul este pregătit pentru un asemenea scenariu, fiind create premisele strategice și logistice și având în faza de încercare (demo) ideile principale care vor fi utilizate în campaniile electorale ce vin. Așa după cum a început să se arate, în centrul campaniei de (re)câștigare a bunăvoinței românilor se va afla „tema străinilor” care ne fură și ne exploatează țara. Iar în acest scenariu de victimizare a românilor în fața „multinaționalelor”, Viorica Dăncilă are rolul său prestabilit. „Străinii” nu doar că ne iau tot ce-i mai bun (pământuri, energie, bănci, comunicații, comerț etc.), dar ne și batjocoresc liderii, îi tratează de sus, le nesocotesc funcția și mandatul popular.
Bineînțeles că totul e o manipulare ordinară, o strategie populistă, un anti-elitism cusut cu ață albă dacă e cine să-l priceapă.
Ce ar realiza această strategie în favoarea PSD: justifică toate măsurile economice populiste, luate „pentru români”; justifică toate măsurile legislative de la sfârșitul anului trecut, luate „împotriva străinilor”; justifică toate criticile „străinilor” aduse PSD cu privire la justiție și încălcarea statului de drept (care ar avea substrat economic); demonizează instituțiile internaționale, menite să-i sărăcească pe „români”; creează fantasma „ne descurcăm mai bine singuri”, „n-avem nevoie de voi” șamd. Ce nu poate face această strategie, cu altă ocazie!
Când pe Iohannis l-ai acuzat deja de toate relele din lume, când „statul paralel” s-a tocit, când Soros a „îmbătrânit” și el, când n-ai pericolul „imigrației”, nu-ți rămâne decât să te erijezi în apărătorul românilor. De propriile umbre!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Nov 23

Hotu’ cu prostu’

Portret 5
„S-a întâlnit hoțu’ cu prostu’ și au ajuns prieteni la cataramă”. Mărturisesc că eu am întâlnit pentru prima dată această expresie în armată, spusă de un tânăr locotenent debutant. Pentru el, „hoțu’” era „soldatul neinstruit” (fie el și terist), comod, profitor și speculant, iar „prostu’” era el, „comandantul de treabă”, naiv, înțelegător și conciliant. N-o zicea cu răutate, ci cu autoironie și umor, cu sens ușor dojenitor și educativ, gen „nu puteți întinde sfoară la nesfârșit, că se rupe”. Mintea mea de adolescent ardelean inocent n-a înțeles-o foarte lesne și poate că nici până astăzi nu i-am dat de capăt (până la ultimul înțeles). Pentru mine, a fost și a rămas o expresie improprie, golănească, de mahala, reprezentând o „prietenie” inacceptabilă, în esență, o înțelegere „imposibilă” și împotriva naturii, oricum ai lua-o. Cu tot umorul fin și morala socială incluse. Însă, cu tot moralismul meu plictisitor (de atunci), îmi dădeam seama că nu exprimă neapărat o realitate, cât un „joc de roluri”, iar azi, privind în jur, pricep că nu-i doar o distribuire de sarcini, cât că e vorba despre un (nou) „ecosistem politic”, în toată puterea cuvântului. Ecosistemul principal al politicii românești de astăzi.
Rămâne doar să identificăm rolurile!
Când „un nepriceput” vine la locul de muncă, e de așteptat ca el să producă gafe și stricăciuni. Acesta e Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. Fără îndoială, ea este „prostu” în acest nou sistem și nu e necesar un bilanț argumentativ, e prea evident. Rețin totuși un aspect: chemată la Bruxelles săptămâna trecută (pentru o spălătură de creier anti-Dragnea), ea se întoarce pentru a se exprima ca și cum „ar fi smuls” de la Jean-Claude Junckers promisiunea că vom intra (în curând, să zicem) în spațiul Schengen.
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Pentru Liviu Dragnea, nepriceputul e subordonatul perfect: nu va face de capul lui pentru că nu știe ce să facă, va face doar ce i se spune și va executa docil ordinele. Viorica Dăncilă se află în această situație, dar nu până-ntr-atât să nu știe ce rol joacă. Probabil că nu știe până când și cum o va face (asemenea lui S. Grindeanu și M. Tudose), dar (cu avatarurile cunoscute) întrebarea de fond rămâne:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
Tudorel Toader a scris un raport (de propunere) de revocare a șefei DNA care a făcut să-și „frece palmele” cu satisfacție întreg PSD-ul și să mustăcească șeful lui. Partidul i-a cerut ministrului Justiției (prin vocea altui „prost”) „să facă ceva”, iar el a făcut exact ce i s-a cerut. Stângace, ca de obicei, Viorica Dăncilă l-a caracterizat ca „amplu și bine argumentat”, dar s-a abținut de la altceva, în ideea „să se pronunțe legea, care e sfântă” (Curat sfântă, da’ umflați-o!). Pe cât de amplu, de acid și de retoric, pe atât de șubred juridic (potrivit juriștilor credibili) și de lipsit de posibile consecințe directe (revocarea L. Kovesi), rechizitoriul lui Toader a atras spre sine, ca un paratrăznet, atât furia străzii (care-i cere explicit demisia), cât și critica internă și europeană. Capătă sens încă o dată să ne întrebăm:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Liviu Dragnea (nu neagă nimeni asta) își face toate mendrele personale (juridice) prin intermediul partidului său (câștigător în alegeri și aflat în poziție democratică dominantă), în ideea în care, la urma-urmei, partidul va ieși (și el) învingător. În democrație însă (dacă paradigma rămâne neschimbată), victorie pentru partid înseamnă câștigarea alegerilor și obținerea/menținerea puterii, orice altceva e paliativ și se poate pierde cu rapiditate și ușurință. Ba e posibil ca întreg acest eșafodaj de „escape”, construit cu migală și răbdare de șeful PSD, să se prăbușească la prima lovitură dată de justiție. El simte asta și vrea puteri (re)înnoite în partid, convocând congresul. Dar tocmai acest lucru ar trebui să dea de gândit partidului în perspectiva alegerilor (nu foarte apropiate). Pe de altă parte, cum își poate închipui cineva că s-ar putea deconta acest pasiv electoral negativ (cumulativ), căci faza cu schimbarea premierului e uzată și nu mai are efect. Acestea sunt motivele pentru care ne putem întreba iarăși:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
În această ecuație politică a momentului, în rolurile descrise, aparent, avem un „prost” iremediabil (V. Dăncilă), un „cal breaz” tărcat (hoțu’/prostu’ Tudorel Toader), un „hoț” continuu neprins (Liviu Dragnea) și un partid (PSD) cu semnul întrebării. Dar unde-i țara în tot acest joc? Sigur că din orice parte ai privi, cel mai mare „prost” este poporul, care fie nu înțelege, fie nu-l interesează, fie n-are ce face. Prostu’ perfect, prostu’ absolut! Paradoxul e (și o confirmă istoria) că nu poți lua poporului niciodată și nicicum ultima șansă. Așa că din hoțu’ absolut te poți transforma oricând într-un păcălici al istoriei! În fine!
Întrebarea dramatică este însă nu dacă sau când, ci cum am ajuns să vorbim despre țara noastră și despre conducătorii ei în acest fel? Cum e posibil să fi ajuns la un nivel politic atât de scăzut (cel mai de jos în ultimii zeci de ani), cum a fost posibilă o atât de pronunțată și evidentă involuție a vieții politice și o degradare a standardelor democratice în ochii tuturor?
Cum? Cu (ne)grijă, cu (ne)atenție și cu (ne)păsare!