Tag Archives: democrație

Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Posted on by

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Jan 08

Ce a distrus Trump

Posted on by

capitoliu
Mult mai multe lucruri grave s-au întâmplat în SUA în acești ani (zile) decât se văd la prima vedere. Sigur că cel mai grav (și care are de-a face cu toate celelalte) este pervertirea unui model (de sistem politic, de societate, de democrație), dar mai ales compromiterea unui simbol (al tuturor acestor lucruri), practic, simbolul cel mai puternic, dominant, al ultimului secol sau, cel puțin, a ultimilor șaptezeci de ani. Americanii, ca ultimul mare „imperiu în viață”, au promis două lucruri, pe care lumea nu le-a avut niciodată (dar poate și le dorea), libertate și/cu prosperitate, pentru care puneau asigurări și chezășie cu propriul exemplu și pentru impunerea cărora nu au ezitat să pună la bătaie bani, influență și „mână înarmată, acolo unde au crezut ei că e cazul. Cea mai mare bătălie mondială după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial a fost „lupta americanilor pentru democrație”.
Operând cu dezinvoltură cu libertatea (și libertățile) și ajungând inevitabil la „drepturile omului”, SUA și-au asumat și au devenit (fără să întrebe foarte mult și pe alții) ceea ce s-a numit „gardianul mondial”, „polițistul planetei”, dar și promotorul și „implementatorul principal” din privința democrației. Iar aceasta era la pachet cu libertatea de exprimare, cu presa liberă, din care au făcut un titlu de glorie și o „redută” a cultivării, menținerii și apărării idealurileor democratice. „Războiul rece” și „căderea comunismului” sunt exemple de implicare americană reușită, să spunem (și ne privește și pe noi); Afganistanul, Irakul, „primăvara arabă” sunt exemple de eșecuri americane în privința „democratizării”, în general, a lumii musulmane. Nu judecăm noi aici nici temeiul, legitimitatea sau consecințele acestui proces planetar. Constatăm doar că am funcționat, într-o formă sau alta, până cam acum patru ani, adică până la alegerea lui Donald Trump președinte al SUA, atunci când întreaga paradigmă politică a Americii (internă și externă) pare să se fi schimbat, odată cu noul președinte. SUA începea să nu mai creadă în propriile valori (ce făcuseră din ea cea mai puternică democrație a lumii, cea puternică economie, cea mai prosperă mare țară) și să se retragă de pe diverse „fronturi” mondiale cu motivarea (populistă) „to make America great again”. Toată lumea s-a mirat de apariția și, mai ales, de victoria acestui președinte atipic, miliardar, vedetă TV, dar și politician antisistem, certăreț, un pic bufon, ignorând istoria țării sale a ultimului secol și pornit să așeze lucrurile (America, dar și lumea) într-un mod propriu, surprinzător, neobișnuit, scandalos, pe alocuri.
S-au întâmplat foarte multe lucruri noi, inedite, nemaivăzute și auzite pentru America în acești patru ani și foarte multă lume (politicieni, analiști, jurnaliști, cetățeni) s-a întrebat cât de departe e în stare D. Trump să meargă, raportat la promisiuni (îndrăznețe și aberante unele) și la „devierea” pe care o imprimase țării sale și pe care dorea să o continue în mandatul al doilea. El a arătat, din campania electorală și după aceea, până în ultima clipă, când a refuzat (aproape explicit) să cedeze puterea că este dispus, cu orice risc, să meargă până la capăt.
Și aici ajungem punctul de maximă intensitate și reponsabilitate, de reprezentativitate și simbol al situației de azi, acela în care însăși stindardul Americii, democrația și alegerile libere au fost terfelite, demolate din interior și de la cel mai înalt nivel prin nerecunoașterea rezultatului alegerilor de către D. Trump (în ciuda tuturor argumentelor juridice, politice etc.), de încurajare a revoltei, culminând, ca imagine, cu invadarea de către adepții președintelui în exercițiu (cu propriul său alibi) a Capitoliului, adică a sediului Parlamentului și guvernului, adică a instituțiilor democratice fanion ale Americii. Semn fără echivoc al uzurpării puterii, al nesocotirii regulilor elementare, al sfidării chintesenței democrației.
Indiferent de ce se va întâmpa în viitor, acest lucru nu mai poate fi negat, nici nu poate fi șters din istorie sau din amintire și nici nu va fi uitat degrabă, tocmai pentru valoare de simbol pe care o are. SUA n-a mai vrut, la un moment dat (sub Trump), să fie simbolul democrației, acum nici nu mai poate să fie. Și nu se putea încheia acest „scenariu prost” decât prin concluzia amară a unui jurnalist american, invocată (ironic) de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe de la Moscova: „Statele Unite nu vor mai putea niciodată să pretindă în fața lumii că sunt un model de democrație”. Cred că e destul pentru moment.

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Posted on by

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Mar 16

Mai „tare” decât democrația, mai „moale” decât dictatura

Posted on by

DSC_0858
„Orice dictatură va sfârși într-o democrație, orice democrație va sfârși într-o dictatură”. Nu e cugetarea (personalizată) vreunui înțelept al filosofiei politice, nu e (neapărat) un paradox al istoriei, s-o luăm (deocamdată) ca pe un joc de cuvinte sau, în cel mai bun caz, ca pe un „moft” (posibil) al istoriei. Ceea ce putem sigur să constatăm e că „mersul lumii” are ciudățeniile lui, poticnelile și întoarcerile sale, efectuate „din mers” sau prin epuizarea unui ciclu complet. Putem privi în oricare parte, de la dreapta la stânga lumii (în sens sincronic), de jos în sus (în sens diacronic), cum „imperiile” (de felurite tipuri) se ridică apoi se prăbușesc, vin altele și pățesc la fel șamd. Fac aici doar simple observații (lucruri aprofundate de alții), tot așa cum privesc cu puțină atenție la ce se întâmplă în două țări importante ale lumii de azi: SUA și Turcia.
În primul caz, cu toții suntem mirați de evoluția campaniei electorale în prima fază (a primarelor) și de ascensiunea, pe direcție republicană, a miliardarului Donald Trump și într-o (ceva) mai mică măsură de „cursa lungă” a septuagenarului democrat (radical) Bernie Sanders. Surprinde mai ales faptul că „prinde” la americanii conservatori (și nu se mai sfârșește) un tip de discurs catalogat ca autoritarist, extremist, xenofob sau rasial, pe alocuri, exclusivist în orice caz. Ce i-a apucat pe americanii, luați ca etalon și păstrători/polițiști ai democrației mondiale? Acest fapt intrigă întreaga planetă și, deopotrivă, diverși analiști și specialiști ce încearcă să găsească explicații acestei „ciudățenii”. Pentru unii, asistăm la a adevărată schimbare de paradigmă politică, la închegarea unui nou „consens social”, cu alte denotații/conotații în ceea ce privește stânga și dreapta politică. Un fenomen de urmărit în cel mai puternic stat al lumii. Pentru alții, oamenii (americanii) s-au săturat de abuzuri, excese și minciuni și vor o nouă „legătură”, bazată pe sinceritate, pe o comunicare deschisă, pe lucruri spuse „pe șleau” și pe atitudini ferme (autoritare), lipsite de echivoc în cele mai gingașe probleme ale țării și ale lumii. Donald Trump ar fi întruchiparea, fie și parțială, a acestor tendințe noi, șocante pentru o parte a lumii. În altă interpretare, ascensiunea excentricului miliardar ar ține (după Noam Chomsky) de o anume patologie socială, el fiind votat mai ales de „albii” de vârsta mijlocie și trecută, cu educație medie, pentru care speranța de viață a scăzut (în contra tendinței generale) și pentru care principalele boli (cauze ale morții) sunt (nu cele de inimă, diabetul, ca la restul) bolile de ficat, cele cauzate de consumul de alcool și droguri, suicidul etc. Pentru aceștia, lipsa de perspectivă și de siguranță, pierderea „de teren și de viteză” și-ar găsi compensarea în discursul tranșant și recuperator al lui Trump. Provocatoare și de urmărit și această explicație psihosociologică și medicală. Nici pe departe ca lista posibilelor explicații ale unui fenomen atât de evident, extins și generator de consecințe să fie epuizată, însă cele de mai sus au noimă și lămuresc, parțial, curiozitatea sau alimentează anxietatea restului lumii. În interior însă, poporul american pare „lovit” de nostalgie, dar nu știm care, una a „începuturilor”, din trecut, sau a „sfârșiturilor”, din viitor.
De cealaltă parte, Turcia democrată (a lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne), succedând unei instituții imperiale, autoritare și dominatoare în zonă, Turcia sultanilor și a haremurilor, după circa un secol de „democrație”, începe să dea semne de nervozitate și nerăbdare. Mai mult, începe să-și facă prezența atât politic (la masa negocierilor importante din zonă), cât și militar, incidentul cu doborârea avionului rusesc fiind un exemplu grăitor. Turcia zilelor noastre, un popor ce va bate la poarta sutei de milioane, membru al NATO și în anticamera UE, este condusă, de mult timp, „semidictatorial”, dar „democrat” de un partid de sorginte fundamentalistă (al premierului Recep Tayyip Erdoğan), cu aspirații tot mai evidente de lider regional. Iar când soția primului-ministru face „apologia haremului”, ca element educațional și ghid pentru viața socială, trebuie să te gândești fie la o nouă ordine socială, fie la nostalgia imperială. Modul cinic (necruțător) în care gestionează relația cu reprezentanții poporului kurd, războiul civil din Siria și problema refugiaților, „bățoșenia” în raport cu adversarul tradițional (Rusia) și faptul că este ținta a tot mai multe atentate, lasă să se întrevadă forța acestei „noi” puteri și direcțiile viitoare de dezvoltare a conflictelor/diferendelor din care, cu siguranță, nu va lipsi în căutarea oportunităților și a „paradisului pierdut”. Și nu e doar Turcia cea care așteaptă „ocazii” noi pentru a-și realiza planurile.
Și iată cum, spre pildă, țări atât de diferite ca istorie, cu „respectabilitate democratică” (cu diferențele de rigoare) în moduri atât de diferite, cad pradă difuză nostalgiei „după ceva”. Un altceva mai „tare decât democrația”, dar mai „moale decât dictatura”. Ce să fie? Nu știm, s-ar putea să aflăm, dar nu în modul dorit și așteptat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 15 martie 2016

Jan 31

Dar-ul de după dar

Posted on by

Dar-ul de după dar

În discursul despre starea națiunii din acest an, Barack Obama a spus-o și a spus-o bine: „când voi putea lua măsuri fără a urma calea legislativă pentru a îmbunătăți șansele familiilor americane, o voi face”. Această formulare, privind eludarea legislativului, rostită în fața Congresului SUA, n-a putut trece neobservată, căci republicanii l-au întâmpinat cu mare ostilitate, iar un congresman nu s-a sfiit să-l numească pe Obama „dictator socialist”. Desigur că urmează un mare DAR sau chiar mai multe ce „amorțesc” această exprimare publică nedemocratică, orice s-ar spune, nefericită. Așadar:

  • Știm cu toții că președinția SUA este o funcție specială, de șef al executivului, cu prerogative mai mari (uneori discreționare) decât ale unui prim-ministru obișnuit, să nu amintim aici decât celebrul drept de veto, care poate răsturna o lege votată de Congres
  • Apoi nu uităm că toți prim-miniștrii fac la fel, într-un mod sau altul, pe tăcute și uzând de toate pârghiile și portițele îngăduite de sistemul legislativ
  • De asemenea, în orice susținere publică de acest fel există o doză însemnată nu doar de politică, ci de populism și chiar de demagogie, că așa e în politică
  • Apoi nu uităm iarăși că suntem în cel mai puternic și mai dezvoltat stat cu democrația cea mai consolidată (dacă există așa ceva), așa încât nu trebuie să ne facem griji
  •  În sfârșit, pentru că președintele invoca acest uz neobișnuit pentru probleme importante ale țării, cum sunt reducerea inegalităților sociale și accelerarea creșterii economice, ar trebui, se subînțelege, să fim mai îngăduitori cu democrația.

Cu toate acestea, există un DAR (sau chiar mai multe) de după DAR, pornind chiar de la temelie:

  •  Cum și de ce să se vorbească despre ocolirea Parlamentului unui stat reprezentativ (chiar cel mai mare, cel mai puternic, cel mai democrat) într-un moment istoric sensibil când sunt puse în discuție, odată cu criza, rolul statului, principiile (legile) capitalismului și ale economiei de piață, virtuțile democrației?
  • Apoi de ce a trebuit spus răspicat, în gura mare, acest lucru în momentul de cea mai mare atenție și audiență ale președintelui, respectiv în discursul despre starea națiunii?
  • Cum a fost posibil ca această aserțiune discutabilă să fie făcută de primul președinte de culoare al SUA, susținut de Partidul Democrat, cu un sufragiu popular foarte larg și ales în două mandate succesive?
  • Cum s-a putut întâmpla acest lucru în SUA ce constituie (și se erijează în) model democratic universal ce-și permite să apostrofeze și să aducă la ordine pe cei care nu respectă principiile democratice?
  • În ce stat și care prim-ministru nu ar putea identifica două-trei probleme importante (și chiar reale) pentru țară unde să invoce renunțarea la birocrația politico-democratică pentru a rezolva eficient aceste probleme?

Și totuși!

În aceste zile, Ucraina vecină geme sub uriașele eforturi și sacrificii de a zămisli …democrația, iar cel care vorbește despre dreptul la determinare al poporului și despre sancțiuni împotriva statutului ucrainian este chiar Barack Obama.
Mai reținem câteva aspecte asemănătoare doar sub titlu de inventar acum. De exemplu, Germania nu-și ascunde de mult dreptul discreționar exercitat în cadrul UE, iar Uniunea în sine este un mecanism ciudat, în care deciziile importante, strategice aparțin unor tehnocrați „vizionari”, care nu se consultă cu nimeni, iar acestea sunt apoi justificate și „acoperite” prin instituții parlamentare și mega-parlamentare, ce le dau legitimitate sau nu șamd. Și aici avem DAR-uri și DAR-uri de după DAR-uri asupra cărora merită revenit.