Nov 23

România CeCeRe

Select1
Ce fel de țară să fie România?
Aceasta este întrebarea de căpătâi și aceasta este bătălia pe viață și pe moarte la care asistăm/participăm acum. Pentru unii, acest (nou) război româno-român este „pe față”, la vedere, fără scrupule și menajamente, pentru alții, este ceva incert, confuz, ciudat, cu o miză neclară, iar pentru alții, e, pur și simplu, indiferent, obișnuit, neobservabil, ceva lipsit de importanță. Aceasta e problema mare și grea ce-o avem în față, iar rezolvarea ei stă în stabilirea proporției acestor părți de țară. De aceea e nevoie de un referendum acum, să vedem care câți sunt, care cât înțelege, care ce fel de țară își dorește pentru sine și pentru viitor. După aceea, mai discutăm.
Dacă vrem democrație, atunci trebuie să acceptăm vocea majorității.
Ca să se poată pronunța, poporul trebuie să afle și să înțeleagă.
Ca să aflăm care-i sunt dorințele, atunci trebuie să-l testăm.
De peste un an și jumătate, fără motive explicite sau explicate de cei aflați la putere, România a intrat sub un fel de asediu intern, culmea, un asalt al clasei politice câștigătoare (în alegeri) împotriva statului de drept, împotriva justiției, împotriva stabilității, împotriva dezvoltării, împotriva intereselor interne, externe și strategice ale țării și împotriva bunăstării, în cele din urmă, care ar trebui să fie (minimal) numitorul comun. Motivele reale ale acestei crize (auto)provocate au fost identificate, dar nu știm cât sunt de evidente la scară largă, pentru că au fost învăluite într-un strat gros de măsuri populiste, care să amorțească vigilența oamenilor și instinctul lor (atât cât există) de apărare a democrației. În mod fundamental, sunt trei rațiuni care au stat la baza acestei schimbări de macaz în politica românească, în dependență una de alta și generând o suită de atitudini, decizii și strategii, de la nivel individual, până la nivel de stat.
1. Prima rațiune este problema cu justiția (condamnare penală, posibile viitoare condamnări) ale liderului PSD (Liviu Dragnea) și a altor lideri politici, aceste chestiuni personale fiind cauza unei suite de măsuri neanunțate și nejustificate ca rațiuni de stat: legi favorabile sieși, dezincriminări de fapte penale, schimbarea legilor sistemului judiciar, blocarea luptei anticorupție, subordonarea justiției etc. Pentru a-și putea scăpa piele și pentru a amorți reacțiile populare adverse, au fost dezechilibrate sistemul fiscal (prin scăderi/măriri de impozite, creșteri de salarii, transferarea sarcinilor de la angajator la angajat, promisiuni neacoperite etc.) și economia (adusă în pragul crizei), potrivit specialiștilor interni și externi.
2. A doua rațiune este preferința și dezirabilitatea pentru viitor a acestor măsuri și politici pentru ceilalți lideri politici, ceea ce presupune un acces discreționar la resursele statului al celor de la putere (un fel de „liber la furat”), întărirea controlului puterii politice asupra justiției, slăbirea luptei anticorupție, degradarea climatului democratic și alte „facilități” de uz politic. În felul acesta este proiectat un stat slab, iliberal, cu instituții de formă, aflate la dispoziția unui grup restrâns de politicieni, ce încearcă să se păstreze și eternizeze la putere, fiind sacrificate democrația, binele general, prosperitatea, interesele strategice ale statului, pe durată media și lungă.
3. A treia rațiune ține de context (intern și extern), de conjunctură, de speculare a unui moment sensibil pentru politica europeană și mondială. E limpede că, dacă nu ar fi existat un „model” și un exemplu unguresc sau polonez sau turcesc, dacă nu ar fi existat niște precedente numite „Brexit” sau „Trump”, imaginația politică românească, mărginită la orizonturi mici (ce țin de dimensiunea lăcomiei și a buzunarului), nu ar fi ajuns niciodată la iliberalism, autoritarism etc., pentru a expune atât de grav interesele majore ale țării (prezența în UE, apartenența la NATO) într-o lume mai nesigură de la o zi la alta.
Pentru a-și duce la îndeplinire aceste deziderate personale și de partid, grupul restrâns de la putere, sub îndrumarea unor consilieri străini, pun în practică un plan, bazat, în principal, pe slăbirea principalelor instituții ale statului și controlul nemijlocit al acestora prin ocuparea funcțiilor importante de către „oameni de paie”. Aceștia fie sunt promovați în ranguri înalte fără a avea nici un merit (premierul Viorica Dăncilă), fie sunt stimulați financiar cu asupra de măsură (parlamentari, miniștri, alți înalți demnitari, directori, primari etc.), fie sunt protejați pentru a nu putea fi acuzați de abuzuri (judecătorii Curții Constituționale a României – CCR). Instituțiile care nu le aparțin politic (președinția, de pildă) sunt atacate și deposedate de putere (prin modificări abuzive de legi), iar cele nesubordonate (DNA, DIICOT, SRI) sunt compromise, hărțuite și supuse aceluiași regim al schimbării cu orice preț. Își așteaptă rândul toate celelalte, mari sau mici.
În capul acestui regim al intereselor discreționare a ajuns, iată, CCR ca un fel de chezășie a legalității și constituționalității, de fapt, un fals reper, o instituție politizată până în măduva oaselor și folosită acum (dar nu numai acum) ca și „coadă de topor” și ca „ștampilă” oficială pentru toate manevrele oculte și matrapazlâcurile puterii.
Să nu ne facem iluzii. CCR croiește o Românie pe placul, pe interesul și în folosul celor de la putere.

Jun 17

Politică la DNA și justiție în Parlament

DSC_0154
O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi… Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 iunie 2015

Jun 07

„Baronul” Uioreanu

Se vorbește de mult despre teama baronilor de DNA și de plimbările lor la parchet. Întrerupte de mici pauze de alegeri sau de răgazuri pentru a-și trage procurorii sufletul, ambele s-au dovedit corect anticipate. Se întâmplă. Dar cine s-a gândit la Horea Uioreanu, în acest context, până acum o săptămână-două? Nimeni și, asemenea cazului Apostu, au trecut ani de zile fără să transpire ceva în presă. Dar nu acesta e subiectul, ci faptul că Horea Uioreanu, întâi de toate, nu era asimilat unui baron. Nu știu bine de ce, poate datorită vârstei, baronii trebuind să fie ceva mai „bătrâni”, poate aspectului său fizic atipic, baronii trebuind să fie ceva mai „frumoși”, poate din cauza profilului său, baronii trebuind să fie ceva mai „deștepți”. Poate din altă cauză, dar eu altă explicație n-am.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care m-au surprins legat de acest caz. Dar până acolo, mai am câteva mirări legate de liberalii clujenii. Prima este cum au reușit ei, într-un oraș atât de liberal cum este Clujul, să stea în doi oameni în față: Uioreanu și Nicoară, Nicoară și Uioreanu, de ani de zile, aceeași placă deja uzată, fără a lăsa să crească nimic de valoare în jur. Au fost oameni de valoare în grădina liberală, dar nu mai sunt, ar fi fost și mai mulți și mai valoroși dacă … mai vedea lumea fețe noi și auzea exprimări proaspete. După ce au pierdut niște alegeri, în sfârșit, a venit vremea să și câștige atunci când USL a câștigat în toată  țara. Și ce să vezi, pe când trebuia să înceapă adevărata construcție de partid mare, tocmai atunci a dat dihonia  în ei, ca în toate partidele românești aflate la putere. Este o vorbă în politică, că nu în opoziție se cunoaște politicianul, ci la putere, atunci se alege praful de el. Cei doi s-au „baronizat” fără să fi crescut pe rețeta clasică, poate și pentru că n-au beneficiat de condiții foarte prielnice de putere, cumva pe „șest”, pe furiș, cam fără „presă”. În fine.

Acum Uioreanu face deliciul întregii prese din România, devenind o vedetă cum n-a fost niciodată, iar Marius Nicoară îi plânge de milă și, probabil, îi va duce de mâncare în arest atunci când i se va permite. Ceea ce ar putea surprinde la cazul penal Uioreanu este cum a putut să fie prins atât de ușor, atât de lesne, atât de deplin, fără scăpare și fără pic de îndoială. Însă surpriza e doar aparentă, căci explicația e destul de simplă și de comună. Președintele ales al Consiliului Județean Cluj a făcut aceeași greșeală și a căzut în aceeași capcană în care au căzut și alții, aproape toți cei ajunși într-o poziție de putere. A pățit la fel Emil Boc, Traian Băsescu a făcut la fel, excelează Victor Ponta, a trecut prin asta aproape orice ministru, primar șamd. Greșeală este, ca un fel de întunecare a minții, de a uita cum ai ajuns sus, de a ignora pe cei care te-au propulsat, de a schimba radical reperele și a te baza pe altceva, un susținător (eventual, din umbră), un protector, un sistem, o rețea, partidul, gașca, grupul, patronii, bogații, securiștii, masonii, americanii etc., oricine altcineva, dar nu oamenii obișnuiți, alegătorii. Aceia devin referenții principali pentru faptele lor, judecătorii și binefăcătorii absoluți, protectorii lor în orice situație, cei care te scutesc de răspundere. Așa crede și Ponta că nu poporul, ci partidul, nu alegătorii, ci baronii, nu voturile, ci „sforile” îl vor face președinte.

Pentru Uioreanu a fost și mai simplu. Din câte văd și înțeleg, „Hashu” lucra la sigur, credea că are protecția asigurată, nu se prea temea, se considera „băiat” din sistem și începuse să-i pasă tot mai puțin de politică și de partide, în schimb, îi păsa tot mai mult de bani, pe care îi lua pe toate căile. Victimă sigură și om de sacrificiu în orice moment. În prima clipă, am crezut că vestita „agendă” a mitei, aparținând omului său de încredere,  era o glumă proastă sau o intoxicare. De fapt, era, până la urmă, un fișier excel, care face socotelile singur, o evidență contabilă în toată regula a banilor luați, ce vădește că „băieții” nu prea luau în calcul vreun pericol sau devenise totul atât de firesc, încât dispăruse, prin uz, sentimentul de vinovăție, de pericol sau de ilegalitate. Pur și simplu, așa se face, doar fraierii nu știu și nu fac așa. Iar protectorii, în acest caz, par a fi, prin filiație, oamenii „inteligenți” ai vechiului sistem, s-a văzut cât de siguri. De-acum nu mai contează, Uioreanu este doar un fost „baron”, pierdut din lăcomie și prostie, victima perfectă, scoasă la momentul oportun. Dar dacă s-ar fi pus rămășag cu ce va fi „prins” Uioreanu, dacă va fi fost să fie prins, aș fi mizat din prima pe lucrările de la aeroport, de zeci de milioane de euro, iar acest lucru era la îndemâna oricărui clujean să gîndească.

Și mai am o mirare, că, până nu sunt prinși, baronii sunt toxici ca imagine, fac mult rău partidelor și politicii, dar, odată ce sunt dovediți ca și corupți, în mod miraculos, sunt desprinși de politică și de partide și devin simpli cetățeni care au greșit.  E și-un lucru bun și-un lucru rău în asta, dar nu știu care prevalează.